Partea a IV-a
I-am răspuns, plină de emoţie.
„ Cu plăcere.”
Alin îmi scria înapoi fără oprire. Mi-am adus aminte de începuturile noastre, când vorbeam ore în şir prin mesaje. Am zâmbit amar, în amintirea vremurilor de mult apuse.
La început, discuţiile noastre erau inocente. Vorbeam despre fiica noastră, despre casă, despre grădina plină de flori.
„Ştii, abia acum îmi dau seama ce am pierdut în clipa în care am renunţat la tine, la noi.”
Nu. Nu putea să înceapă cu regrete. Mă vindecasem greu, iar suferinţa încă era parte vie din mine. Să mă îndrăgostesc de fostul meu soţ era ceva ce nu trebuia să se întâmple.
„A fost mai bine aşa. M-am redescoperit pe mine însămi iar acum sunt aşa cum am visat mereu să fiu. Trebuie să îţi mulţumesc pentru asta. Fiecare clipă de suferinţă m-a transformat în femeia care sunt acum.”
„Înţeleg.”
„Noapte bună, Ade! Voi adormi cu gândul la nopţile petrecute în patul nostru imens.”
Pe loc, am simţit un nod în stomac. Am început să plâng, nu mai reuşeam să îmi controlez lacrimile.
„Noapte bună, Alin.”
Noaptea s-a scurs repede, ca toate celelalte, iar zorii dimineţii m-au găsit goală în pat şi goală pe dinăuntru. Îmi lipsea Alin. Îmi lipsea Frida. Îmi lipsea familia mea. Pentru o vreme, reuşisem să mă debarasez de trecut, însă acum, după conversaţia avut cu fostul meu soţ, toate amintirile acelea plăcute, însă dureroase în acelaşi timp, redeveniseră vii în sufletul meu atât de mâhnit şi încercat de greutăţi.
Ecranul telefonului meu s-a aprins. Aveam un mesaj de la Alin.
„Nu am putut dormi toată noaptea. Putem să ne întâlnim?”
Picioarele mele începuseră să tremure. Până şi ultimul fir de păr de pe cap căpătase volum. Inima îmi bătea cu putere, plină de emoţie, am luat în mână telefonul şi i-am răspuns:
„Vrei să luăm prânzul împreună?”
„Ce zici de mic dejun?”
Era nerăbdător. Şi eu eram la fel de nerăbdătoare, însă teama era imensă. Teama de suferinţă, teama de eşec.
„Ok. Ne vedem într-o oră.”
„La cafeneaua noastră”
Am zâmbit. Până şi ochii mei erau angajaţi într-un zâmbet sincer şi fericit. Cafeneaua noastră era micuţă, intimă şi fabuloasă. Canapele aurii, din piele, cu mese mici, ce ne obligau să fim apropiaţi şi un mic dejun de vis. Acolo mâncam în vremurile noastre bune. Era cafeneaua în care mă indragostisesm de Alin.
M-am trezit brusc din reveria în care fusesem aruncată de amintirile noastre. În 45 de minute trebuia să fiu gata.
Şifonierul plin aştepta să fie deschis şi să aleg ceva de îmbrăcat din el. Dar ce? Trebuia să fiu frumoasă, însă nu vulgară. Sexy însă nu deschisă. Trebuia să îi transmit lui Alin că sunt fericită, împlinită şi SINGURĂ. Şi mai ales, trebuia să înţeleagă că aşa voi rămâne.
Am ales un costum de culoarea pielii şi pantofi negri. Eram îmbrăcată simplu, însă fermecător. Buclele blonde îmi încadrau în mod plăcut chipul machiat cu naturalețe.
Alin mă aştepta deja la cafenea, în locul în care stăteam de obicei. Am mers repede către el, sperând să nu mă împiedic. Picioarele îmi tremurau de la genunchi în jos, iar respiraţia mea era din ce în ce mai sacadată. M-am aşezat faţă în faţă cu Alin.
Era la fel de frumos că întotdeauna. Îmbrăcat impecabil, părul aranjat până la ultimul fir. Barba proaspăt tunsă, manichiura proaspăt făcută, iar mirosul lui … Ei bine, mirosul lui era nou. Îşi schimbase parfumul, însă era la fel de masculin şi puternic că cel pe care îl folosea atunci când eram împreună. Mă simţeam blocată, nu eram capabilă să îmi mişc buzele.
— Neaţa!
— Bună dimineaţă.
Zâmbeam. Alin mă cunoştea atât de bine, încât mă simţeam complet dezbrăcată în faţa lui. După un sfert de ora, deja mă simţeam în largul meu. Râdeam alături de el, depănam amintiri plăcute.
Alin mi-a atins uşor mâna, iar atingerea lui mi-a trezit simţuri ce le credeam moarte din clipa în care m-a părăsit. M-a tras uşor lângă el, pe canapeaua moale şi aurie. Nu m-am împotrivit. În braţele lui Alin, mă simţeam completă. Fiecare atingere a lui mă trezea la viaţă şi mă umplea pe dinăuntru. Într-un final, gurile noastre însetate s-au unit într-un sărut pasional, iar mâinile mele îi cuprinseră frumosul cap.
Am terminat micul dejun la prânz.
— Hai să plecăm două zile la munte, Adelina.
M-am simţit pierdută din nou. Trebuia să fac o alegere şi nu eram capabilă să îl refuz decât printr-un mesaj. Îmi lipsea complet curajul.
— Am treabă, am murmurat. Nu pot, am treabă astăzi.
— Ce treabă ai? Sunt sigură că poţi să o amâni. Hai să mergem să ne regăsim.
— Aminteşte-mi de ce ne-am pierdut, Alin. Mai ţii minte?
— Am greşit. Ştiu că am făcut-o. Însă mi-am dat seama că te iubesc, Adelina. Aş face orice să o luăm de la început. Te rog, da-mi o şansă să îţi arăt ce simt. Lasă-mă să te ajut să uiţi suferinţa pe care ai simţit-o din cauza mea.
Mă gândeam. Inima îmi spunea să plec cu Alin, însă creierul urla la mine să nu o fac. Cu toate astea, am făcut-o. Am plecat cu Alin la munte, la hotelul nostru favorit.
Uitasem cum e viaţa alături de el. Uitasem cum e să ai totul la picioare fără să munceşti. Am stat două zile împreună şi am uitat de tot ce însemna trecut. Ne-am iubit că doi nebuni ore în şir, am râs şi am băut şampanie. Am uitat de Iaşi, am uitat de suferinţă, în jurul meu era doar o dragoste nebună, cu iz adolescentin.
În dimineaţa plecării, Alin făcea dus. Telefonul lui era pe noptieră, când, brusc, a sunat. Primise un mesaj. Curiozitatea mă rodea pe dinăuntru şi nu am rezistat. Am încercat vechea parolă. Nu şi-o schimbase.
Am deschis mesajul repede, fiind sigură că era de la Alexandra. Şi nu mă înşelam.
„Am stabilit data pentru cezariană. Luna viitoare nasc, pe 7.”
Într-o clipă, am realizat că, de fapt, eu nu petrecusem două zile la munte cu soţul meu, ci cu soţul altei femei. Mi-am dat seama că, de fapt, fac tocmai ceea ce am promis, când m-am despărţit de Alin, că nu voi mai face niciodată. O bucată din sufletul meu s-a frânt, iar în mintea mea goneau doar amintirile urâte. Nopţile pline de aşteptare amară. Întâlnirea cu Alexandra. Momentul în care am fost alungată de acasă. Agonia după Frida şi Alin. Suferinţa prin care trecusem cu doar puţin timp în urmă ar fi trebuit să mă schimbe, nu să îmi permită să mai fac aceleaşi greşeli.
Nu i-am spus nimic lui Alin. Pe drum, am vorbit puţin. M-a lăsat acasă, iar când am coborât am fost rece precum o bucată de gheaţă.
În apartamentul mamei, am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Alin.
„ Mi-aş dori custodia Fridei şi aş prefera să luăm o pauză. Această relaţie îmi face mai mult rău decât bine. Tu aştepţi un copil cu Alexandra iar eu nu vreau să mă implic în ceva ce îmi va aduce din nou, suferinţă.”
Răspunsul lui Alin a venit mai repede decât mă aşteptam.
„ Între mine şi Alexandra nu mai este ce a fost. Nu ai nevoie de custodia Fridei dacă ne mutăm din nou împreună. Vreau să vii acasă.”
Mii de gânduri se perindau în mintea mea. Amintirile dureroase se împleteau cu cele dulci şi plăcute. Nu ştiam dacă îl mai iubesc pe Alin sau dacă mă agateasem de relaţia noastră. Însă ştiam un singur lucru. Nu mai eram aceeaşi persoană de acum doi ani. Nu mai voiam să fiu alături de Alin, ci doar alături de fiica mea. Alin era un capitol închis şi aşa trebuia să rămână.
Începând de a doua zi, am început să caut un nou început.
„Chirie cluj” a fost primul lucru pe care l-am căutat. Decizia era luată. Urma să obţin custodia Fridei şi să mă mut, alături de ea, în Cluj.
Nu i-am spus nimic lui Alin legat de intenţiile mele, ci doar că am nevoie de spaţiu şi de fiica mea. A acceptat. Spera să mă recucerească, iar pentru asta era dispus să renunţe la Frida.
În două luni, totul era pregătit. Economiile aveau să îmi ajungă o bună perioadă de timp, apartamentul din Cluj mă aştepta. Urma să îmi continui activitatea din Cluj, în timp ce mă ocup de fiica mea, care deja stătea de câteva zile cu mine, acasă.
Am plecat din Iaşi, cu avionul, către Cluj. Mi-am schimbat numărul de telefon şi am închis facebook-ul personal. Pentru Alin, am lăsat o scrisoare parfumată, în cutia poştală a casei sale. Alexandra născuse, iar el era ocupat cu fiul său. Ştiam că nu voi primi niciun răspuns la scrisoarea mea, iar exact lucrul asta îl şi doream. Să dispar din viaţa lui Alin şi să o iau, în adevăratul sens al cuvântului, de la capăt.
În timp ce avionul se ridica uşor de la sol, am îmbrăţişat-o puternic pe Frida, atingându-mi nasul de părul ei ce mirosea a căpşuni. Iubirea. Aşa mirosea, cu adevărat, iubirea.
„Dragul meu fost soţ,
Am plecat. Am plecat departe de tine, departe de Alexandra, departe de locurile ce îmi amintesc necontenit de tine. Să nu îţi faci griji. Vei fi mereu informat cu privire la fiica noastră şi o voi îngriji bine. Însă am nevoie de spaţiu. De linişte. De mine. De Frida.
Tu nu te vei schimba niciodată. Acum mă iubeşti, însă nu voi putea avea încredere în tine din nou după ce s-a întâmplat între noi. Nu aş putea niciodată să fiu fericită pe deplin alături de tine.
Nu îmi doresc să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu, nici măcar Alexandra. Nu vreau sa o părăsești pentru mine. Încearcă să îţi găseşti fericirea alături de noua ta familie, Alin. Cea veche nu mai există. Acum sunt eu cu fiica mea.
Nu te urăsc. Ba dimpotrivă, te iubesc. Dar mă iubesc mai mult pe mine şi îmi doresc mai mult de la viaţă.
Am luat-o de la capăt, fără tine.
Îţi doresc tot ce e mai bun în viaţă,
Te sărut, Adelina!”
SFÂRȘIT
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. Partea a II-a
Citeşte şi Povestea Adelinei. Alegeri corecte, muncă si corectitudine ( III )
