Povestea Adelinei. Alegeri corecte, muncă si corectitudine. Partea a III-a

Fericirea nu o găsești in case sau portofele, ci chiar în tine însuți.

Mă privesc în oglinda argintie din camera mea. În spatele meu, pe şevalet, se află tabloul la care lucrez de câteva zile. O comandă specială, primită de la o familie frumoasă. Copii, părinţi şi bunici, cu toţii suprinşi într-o fotografie deosebită, iar eu trebuia să aştern pe hârtie chipuri şi sentimente care să încânte ochii privitorilor. Zâmbesc amar. Ironia sorţii, în ultima vreme pictam doar copii şi familii, în timp ce inima mea era sfărâmată de dorul Fridei.

Zilele se aşterneau cu uşurinţă peste mine, transformându-se în luni. Pe plan profesional, începeam să mă simt tot mai împlinită. Pagina mea de Facebook devenea tot mai apreciată de fani, iar comenzile nu întârziau să apară în număr cât mai mare. Atât de mare, încât aproape nu mai făceam faţă. Începusem să îmi fac planuri de viitor, visam să cumpăr un teren pe care să îmi construiesc o casă, unde să locuiesc cu Frida.  Banii din portofel îşi făceau binecunoscutul efect, saloanele pe care le frecventam şi hainele frumoase pe care le purtam îmi ofereau o încredere ieşită din comun, aşa că într-o bună zi, m-am dus direct la poarta casei în care se afla fiica mea. În curte se auzea un râs fin, precum un clinchet de clopoţel. Poarta mare, din fier, s-a deschis în faţa mea, o doamna plinuţă auzind soneria. În clipa următoare, am zărit-o. Micuţa Frida, cu bucle blonde şi o rochie galbenă precum paiul, alerga după o minge. Crescuse atât de mult.

– Bună ziua. Va pot ajuta cu ceva? Doamna din faţa mea mă privea binevoitoare.

– Bună ziua. Da. Aş dori să vorbesc cu Alin.

– Domnul Alin nu este acasă, dar este doamna Alexandra. Doriţi să o chem?Preţ de câteva secunde nu am ştiut ce să îi spun.

– Da. Aş dori să vorbesc cu ea. Eram conştientă că Alexandra putea să decidă cu uşurinţă soarta fiicei mele. Deşi o detestam din adâncul sufletului, trebuia să am o discuţie cu femeia care îmi creştea fiica. Poarta grea s-a închis în faţa mea, iar în câteva minute, Alexandra a apărut la poartă.

– Te-am văzut pe geam. Nu am vrut să cobor, însă … cred că ar fi normal să purtăm o discuţie după toate cele întâmplate. Intră.

Era ceva diferit la Alexandra. Privirea ei trufaşă dispăruse. Probabil simplitatea hainelor cu care stătea în casă, părul necoafat şi lipsa machiajului o făceau să pară o femeie normală, iar eu nu mă mai simţeam deloc intimidată. Am urmat-o în curtea dichisită, plină de verdeaţă şi ne-am aşezat la masă unde, altă dată, îmi sorbeam cafeaua, cu guriţe mici, contemplând frumuseţea din jurul meu. Acelaşi miros de iarbă proaspăt tunsă, acelaşi aer plăcut. Doar că, undeva în fundul curţii, se juca fetiţa mea, cu o femeie străină, probabil bona ei.

– Alexandra, trebuie să vorbesc cu Alin. Însă e important să discut şi cu tine, sunt sigură că ai un cuvânt de spus în relaţia asta. Am nevoie de Frida. Nu vreau să mai lupt. Am obosit să lupt împotriva unui om care odată mi-a fost suflet pereche. E dureros. Chiar dacă nu mai există iubire între noi, ar trebui măcar să existe compasiune pentru durerea ce o port în suflet datorită lipsei fiicei mele din viaţă mea.

Privind în jos, Alexandra mi-a răspuns, cu glasul uşor timid.

– Sunt însărcinată, Adelina.  Dacă mi-ar fi spus acest lucru acum câteva luni, probabil m-ar fi făcut să mă adâncesc şi mai tare în depresia care reuşise să mă prindă în ghearele sale. Însă în acel moment, nu mă gândeam decât la Frida.

– Felicitări. Îţi doresc să ai o  sarcina uşoară şi o soarta mai frumoasă decât a mea alături de Alin. I-am zâmbit, într-un fel, ironic.

Eram convinsă că nu va sfârşi alături de Alin.După o discuţie surprinzător de plăcută cu Alexandra, mi-a dat permisiunea să o iau pe Frida alături de noi. Aşa cum mă aşteptam, micuţa mea fetiţă nu m-a recunoscut. Dar acest lucru nu m-a descurajat. După o oră de joacă, deja îmi zâmbea. Nimeni în lumea asta nu poate înlocui mama, iar iubirea dintre mamă şi fiică este ceva unic, scris cu sânge în inimile noastre. Când Frida a adormit, eu am plecat către casă, cu promisiunea Alexandrei că va încerca să îl înduplece pe Alin.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Alin m-a sunat. Am încercat să îmi stăpânesc emoţiile din voce şi i-am răspuns, stabilind o întâlnire pentru prânz.

Goală, mă priveam în oglinda din camera mea, zâmbind victorios. M-am îmbrăcat exact aşa cum ştiam că îi plăcea, odată, lui Alin, să mă vadă. O rochie mulată pe corpul ce acum era o adevărată plăcere să îl priveşti, sandale cu tocuri înalte şi bijuterii alese pe măsură, alături de părul îngrijit, vopsit şi coafat, mă făceau mai frumoasă decât fusesem vreodată. Dar acum aveam ceva special. Aveam o împlinire sufletească ce mă înfrumuseța. Împlinirea ce o are o femeie care ştie ce vrea, o femeie independentă, care nu are nevoie de banii unui bărbat pentru a arata în acel fel.

Alin mă aştepta la restaurant alături de Alexandra. Acum, rolurile erau inversate. Inima îmi zâmbea, privindu-i corpul altădată perfect. Îmi venea să strig, să urlu, să îi spun cu ură:“Vezi, scumpete, ce înseamnă să ai un copil?”Îi priveam pe cei doi în timp ce beam cafeaua. Păreau doi străini. Alin butona disperat telefonul, în timp ce Alexandra citea cu interes o listă, probabil scrisă de ea. Imaginea din faţa mea îmi dădea sentimentul de deja vue. Fusesem, cu ceva timp în urmă, personajul principal din acelaşi film.

– Mi-aş dori mult să ne înţelegem asupra copilului, Alin. Eu o iubesc şi am nevoie de ea. Sunt sigură că şi tu o iubeşti, dar e dreptul meu să o cresc. În plus, tu ţi-ai refăcut viaţa. Acum o ai pe Alexandra, care îţi va oferi un copil. Te rog, nu mă obliga să trec din nou printr-un proces lung şi chinuitor, pe care acum am şanse mari să îl câştig.

Alin mă privea. Mă privea cu acea privire pătrunzătoare, ce altădată îmi dădea fiori pe şira spinării. Alexandra nu spunea nimic.

– Am fost inuman, Adelina, ai mare dreptate. Am să mă gândesc la o soluţie care să te facă fericită. Discuţia a continuat încă jumătate de ora, apoi fiecare a plecat în treaba lui.

Seara, în timp ce făceam o baie şi mă relaxam butonând telefonul, am primit o cerere de prietenie de la Alin, pe care am acceptat-o zâmbind.

“Hey. Ce faci? Mersi că mi-ai acceptat cererea de prietenie.”Ce puteam să fac? Trebuia să mă comport frumos cu Alin, sau măcar decent. Însă teamă cea mai mare era să nu mă îndrăgostesc din nou de el. Ar fi fost atât de uşor, din moment ce îl iubisem cu atâta pasiune, cu doar puţin timp în urmă.

Citeşte şi Povestea Adelinei, dovada ca o vilă în Bucium și un portofel plin nu aduc mereu fericirea! ( I )

Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam ( II )

Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam Partea ( IV )