Monstruozitatea de la medicină și alte controverse ce țin de statuile din Iași
În Iași sunt aproape 600 de statui, monumente de for public și busturi, dar majoritatea nu cunosc care sunt cele mai vechi statui din Capitala Moldovei, cu ce fonduri au fost realizate, la dezvelirea căror monumente a participat și regele Carol I, care este elementul ce spulberă zvonul că în fața Palatului Culturii n-ar fi Ștefan cel Mare, ci un cneaz polonez, ce este Monstruozitatea de la medicină și alte controverse, de aceea dezvăluirile urmează în cele câteva rânduri ce țin de istoria Iașiului.
Primul monument
Sângele fierbinte al moldovenilor s-a manifestat încă de la primul monument ridicat vreodată din Iași, Obeliscul cu lei din Parcul Copou. Acesta este considerat de altfel cel mai vechi monument de for public din Vechiul Regat. E drept, unii spun că cel mai vechi este de fapt Crucea lui Ferentz, care îl precedă cu câteva decenii.
Discuția pe această temă e amplă, pentru că alții spun că la urma urmei, Crucea nu e propriu-zis un monument. Nu intrăm însă în această discuție, ci așteptăm ca specialiștii să se hotărască.
Construirea Obeliscului a început în 1834, fiind menit să simbolizeze adoptarea Regulamentului Organic, prima Constituție a Moldovei. Cei patru lei simbolizează Puterea suzerană, Turcia, Puterea protectoare, Rusia și Puterile garante ale autonomiei Moldovei, Anglia și Franța. Proiectul a fost făcut de Gheorghe Asachi, obeliscul fiind construit cu piatră de Șcheia și Iacobeni.
Subscripție publică
Primii bani i-a dat domnitorul Mihail Sturdza, urmând ca restul să se strângă prin subscripție publică. Care a fost o problemă, pentru că ieșenii au refuzat cu îndârjire să contribuie. Nu că târgoveții ar fi avut vreo problemă să dea bani pentru o construcție.
În fond, moldoveanul donează cu plăcere pentru ridicarea unei biserici. Doar că Iașiul abia scăpase de ocupația „binevoitoare” a armatei ruse, care a zăbovit aici timp de cinci ani, după victoria în războiul cu turcii din 1828-1829.
Timp de cinci ani, ieșenii au suportat din banii lor întreținerea unei armate care oricum rechiziționa ce voia și dicta ce-i trecea prin cap. La retragerea armatei ruse, în 1834, contele Kiseleff, care o conducea, propunea țarului nici mai mult, nici mai puțin, decât anexarea celor două principate române. Doar conjunctura externă a făcut ca acest lucru să nu se întâmple.
Rușii au distrus lespezile
Ieșenilor numai să contribuie la construirea unui monument închinat rușilor nu le ardea. Așa că cei 2.225 de galbeni necesari pentru ridicarea Obeliscului au fost strânși prin contribuția mai mult sau mai puțin voluntară a clerului și marii boierimi. Ieșenii nici n-au vrut să audă. Ironia istoriei face ca monumentul, unul din cele mai frumoase din Iași, la urma urmei, să fie vandalizat tocmai de cei în cinstea cărora a fost ridicat. În al doilea război mondial, trupele sovietice care ocupaseră Iașiul, au distrus lespezile de marmură care erau așezate pe laturile soclului.
Două zile de serbări
Controversat este și un alt simbol al Iașiului, statuia lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii. Spre deosebire de Obeliscul cu lei, statuia lui Ștefan a fost dorită de ieșeni. Planurile au fost făcute de același Asachi, la 1856.
Postelnicul Gheorghe Asachi era unul dintre cei mai vehemenți oponenți ai unirii cu Muntenia și susținător înfocat al independenței Moldovei. Statuia era menită tocmai să însuflețească spiritul separatist moldovean.
Evenimentele s-au derulat însă cu rapiditate, iar proiectul a fost părăsit temporar. A fost reluat în 1874, la împlinirea a 370 de ani de la moartea lui Ștefan, iar cei 135.000 de franci necesari au fost strânși în timp record. Lucrarea a fost încredințată celui mai bun sculptor de statui ecvestre al epocii, Emmanuel Frémiet, iar statuia a fost expusă în 1882 la Salonul de sculptură de la Paris, culegând aprecierile unanime ale publicului.
Dezvelirea statuii la Iași, în 1883, a prilejuit două zile de serbări, în prezența familiei regale, Carol I oferind Iașiului și cele două tunuri, captură din Războiul de Independență.
Cneaz polon?
Iar de aici începe legenda. Mihai Eminescu a scris special pentru inaugurare celebra sa „Doină”. N-a mai citit-o însă atunci. Unii spun că din cauza bolii. Alții, că a fost indignat de aspectul statuii, care numai a domnitor moldovean nu semăna.
De altfel, Eminescu avea să citească „Doina” în aceeași seară, dar la Junimea, nu în fața statuii. Problema lui Ștefan cel Mare este că nu prea seamănă, într-adevăr, cu imaginea pe care i-o știm acum, iar legenda spune că statuia ar fi de fapt a unui cneaz polon și a fost încurcată, din greșeală. La acea epocă însă, nimeni nu prea știa cum arăta Ștefan cel Mare, de fapt.
Asachi se inspirase din descrierile din Letopisețul lui Ureche și din fresca bisericii de la Rădăuți. Sculptorului nu i s-a putut oferi un model al coroanei lui Ștefan, așa că a făcut și el ce a putut. L-a încoronat pe Ștefan cu o coroană de tip catolic, cu cruci având aceeași lungime a brațelor.
Explicația calului
De aici probabil și legenda, respinsă acum ferm de istorici. Frémiet mai avea, într-adevăr, niște comenzi de onorat în paralel. Două statui ecvestre realizate de acesta, a regelui polon Władysław Jagiełło și a luptătorului pentru independența Poloniei, Tadeusz Kościuszko, împodobesc de altfel Cracovia. Doar că cele două seamănă și mai puțin cu Ștefan.
Apoi, mai există un mic amănunt, care ține de tradiția statuilor ecvestre. În general, dacă persoana reprezentată în statuie a murit de moarte bună, calul este reprezentat cu toate picioarele pe pământ. Dacă a murit în luptă, calul este reprezentat cabrat, cu ambele picioare din față ridicate. Dacă a murit rănit sau asasinat, este ridicat doar un picior din față al calului, de regulă dreptul. Władysław Jagiełło și Tadeusz Kościuszko au murit de bătrânețe. Ștefan cel Mare și-a purtat zeci de ani rana de la picior, căpătată la asediul Chiliei.
În patru decenii
Controversată a fost și statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii, între nașterea ideii și inaugurare trecând aproape patru decenii. Ideea a fost lansată în 1873, imediat după moartea fostului domnitor, liderul inițiativei fiind boierul Grigore Ghica-Deleni.
Abia în 1904 însă a fost lansată subscripția publică, dorindu-se inaugurarea staturii în 1909, la împlinirea unei jumătăți de secol de la Mica Unire. Subscripția a mers însă extrem de greu, până în 1909 strângându-se mai puțin de un sfert din suma necesară. Principalul motiv a fost tocmai reticența ieșenilor, firi aprige, după cum știm.
Detronarea lui Cuza a fost celebrată la Iași cu trei zile de serbări publice, artificii și mese întinse pe străzi. Iașiul suferise enorm în urma pierderii statutului de capitală, așa că ieșenii nu aveau multe motive să-l iubească pe primul domnitor al României. Mulți dintre cei care sărbătoriseră căderea lui Cuza în 1866 trăiau încă în 1909.
În fața hanului
Apoi, nici guvernul epocii, condus de Dimitrie Sturdza, nu era încântat de ideea unei astfel de statui. Sturdzeștii pierduseră tronul Moldovei în 1859 tocmai în fața lui Cuza, deci nici urmașii lor nu-l iubeau. Norocul celor care doreau monumentul a fost că sculptorul Raffaello Romanelli era un filantrop.
A acceptat să facă statuia pentru aproape 100.000 de lei, în loc de 300.000 de lei cât ar fi costat de fapt. În plus, el făcuse și statuile care decorează Peleșul, așa că era agreat de Casa Regală. Cei 20.000 de lei care mai trebuiau peste suma strânsă prin subscripție, au fost de altfel donați de însuși regele Carol I, care-l disprețuia din inimă pe Cuza.
Tot regele a intervenit și pentru aprobarea amplasamentului actual, în locul piațetei din fața Hotelului Continental, unde hotărâse Primăria să fie așezată statuia. Distanța de 100 de metri era esențială. Pe atunci, în sudul actualei Piețe a Unirii, încă exista hanul lui Petrea Bacalu, în fața căruia se jucase pentru prima oară Hora Unirii la Iași.
Patria Mumă
Mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin controversată, este o altă lucrare sculpturală, dăruită Iașului acum 80 de ani, Monumentul Unirii, din fața Universității de Medicină și Farmacie. Monumentul a fost realizat în 1927, de prințesa Olga Sturdza, una din marile figuri ale Iașului interbelic. Urmașă a prinților Mavrocordat și căsătorită cu nepotul lui Mihail Vodă Sturdza, prințesa fondase în timpul primului război mondial Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război.
În 1918, a înființat în palatul familiei de la Miroslava un orfelinat, transformat ulterior într-o Școală superioară de agricultură, înzestrată cu 100 ha de teren arabil. Monumentul Unirii o reprezenta pe Patria Mumă, în uniformă și cu cască soldățească pe cap, strângând la piept trei copii, simbolizând Basarabia, Bucovina și Transilvania, alipite României după Marele Război.
Un al patrulea copil îi simbolizează pe românii rămași în afara granițelor României Mari. Gazetarii epocii spuneau că de fapt chipul României este cel al Reginei Maria, cei trei copii sunt prințesele Mărioara, Elisabeta și Ileana, iar copilul din afara grupului, prințul Mircea, al treilea băiat al regelui Ferdinand, mort la doar trei ani, de tifos, în plin război.
Refăcută
Statuia a fost criticată de la început, în ce privește concepția grupului statuar. Presa vremii o numea „o lucrare culinară de frișcă. Se cunoaște mâna unei femei. Reprezintă grupul celor cinci dosuri”. Așezat inițial pe amplasamentul actualei statui a lui Eminescu de la Fundație, monumentul a fost distrus în 1947, la ordinul ocupanților sovietici. A fost refăcut din inițiativa fostului primar Constantin Simirad, după fotografii de epocă.
A fost criticat din nou, un articol de acum vreo 12 ani numindu-l monstruozitatea de la medicină asemânând chipul României cu un pompier și apreciind că monumentul refăcut nici măcar nu respectă cu fidelitate originalul, grupul prezentând probleme de perspectivă. Poate amuzant, nici numele piațetei nu e clar. Sub soclu este reprezentată harta României Mari, iar în apropierea statuii este aprinsă o flacără veșnică închinată eroilor neamului.
Totuși, numele oficial al locului nu este „Piața Națiunii”, așa cum se voise inițial, ci „Piața Națiunilor”.
- Published in Cultură
Secrete neștiute despre Palatul Culturii
Palatul Culturii sau simbolul Iașiului, creație a arhitectului român Ion Berindey, s-a impus ca o adevarată emblemă a vechii capitale a Moldovei. Este construit în perioada 1906-1925, pe fundațiile vechii Curți Domnești. Vechimea acestuia depășește 100 ani, aici putând fi surprins stilul arhitectural, expresie a romantismului.
Clădirea emblemă, redeschisă după 8 ani de restaurări, se distinge prin înălțimea turnul de 55 m și suprafața sa totală de 35.000 m2. . Palatul are 298 de încăperi și reflectă spiritul palatelor comunale din Europa de Vest, cu holuri triumfale decorate cu mozaicuri în paviment. Acestea sunt realizate de meșteri francezi care s-au inspirat de la mozaicul Catedralei Saint-Pierre de lângă Cannes.
Sălile sunt și ele foarte mari și bogate în decorațiuni heraldice murale. Mobilierul a fost comandat la Paris și creat în atelierul de artă decorativă a lui Albert Goumain. Feroneria însă a fost realizată de inginerul ieșean Alexandru Dimitriu.
La amenajarea unor încăperi s-au folosit dotări tehnice ultramoderne sau în premieră, cum ar fi bois-ciment, un material decorativ din ciment fiert în ulei care imită lemnul de stejar, invenția celebrului inginer Henri Coandă.
Sălile palatului, gândite și construite cu gust, amenajate după moda vremii, constituiau adevărate capodopere. Din păcate, după anul 1977, când Palatul a devenit muzeu, o firmă de stat, a transformat armonia și originalul în kitsch-uri tipice epocii comuniste.
Ceasul cu trei cadrane, reglat de Berindey și fii sai
La faima Palatului Culturii a contribuit şi ceasul cu trei cadrane din turnul clădirii. Având diametrul de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 semne zodiacale. Câte doi plăieşi, în costume naţionale, zugrăviţi pe zidul turnului, stau de straja, încadrând ceasornicul, după modelul ostenilor pictaţi la castelul Peleş.
Atât vitraliile, cât şi crenelurile, în formă de cruce ale turnului, erau luminate electric în cursul nopţii. Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o replică modernă a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare ora exactă, „Hora Unirii”, amintind acum nu doar „Unirea cea mică” din 1859, ci şi „Unirea cea mare” din 1918″.
Melodia este înregistrată pe un tambur cu 69 ştifturi. Un lucru mai puţin cunoscut, consemnat în documentele vremii ţine de noaptea în care s-a inaugurat Turnul cu ceas al Palatului ieşean.
Se spune că Berindey şi cei doi fii ai săi şi-au petrecut trecerea dintre 11-12 octombrie 1925 în turnul palatului, încercând să regleze ceasul, iar toată noaptea, în Iaşi s-a auzit doar Hora Unirii, bulversând astfel locuitorii vremii.
Istoricul Palatului
În primul război mondial clădirea, încă nefinisată, a fost ocupată de trupele ruseşti, aliate. Arhitectul afirmă că „planurile de detaliu şi o parte din depozitele de parchete le-au servit drept combustibil pentru samovarele ce se instalaseră”. După plecarea trupelor ruseşti, clădirea a găzduit Corpul IV al Armatei Române, Serviciul Geografic, Automobilele Regina Maria, Aviaţia, Telegraful fără fir şi în final, spitalele militare care s-au succedat, până la sfârşitul războiului. Abia în 1921 s-au putut relua lucrările, graţie ministrului George G. Marzescu, fostul primar al Iaşilor
Monumentala clădire a fost Palat al Justiţiei până în anul 1955, când autorităţile timpului au decis transformarea sa în muzeu şi bibliotecă, formându-se astfel Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, Muzeul de Etnografie şi Muzeul Tehnic.
Destinaţia primară a imensei clădiri, de altfel scopul pentru care a şi fost construită, era acela de a adăposti tribunalul oraşului. Drept urmare, încăperile palatului au găzduit procese răsunătoare în epoca, fiind martorele unor splendide pledoarii ale avocaţilor vremii, la loc de cinste numărându-se cele susţinute de Ionel Teodoreanu.
De reţinut este faptul că denumirea de Palat al Culturii datează din 1955, când edificiul a încetat să mai fie folosit de Justiţia ieşeană.
Patru muzee intr-o singura cladire
Situat la parterul Palatului Culturii, în aripa vestică, MUZEUL DE ISTORIE A MOLDOVEI are patru secţii – preistorie şi istorie veche, istorie medievală, istorie modernă şi istorie contemporană, care prezintă principalele aspecte ale dezvoltării comunităţilor umane care au trăit în spaţiul est-carpatic, din paleolitic până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Tot la parterul Palatului, dar în aripa estică, este MUZEUL ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII „ŞTEFAN PROCOPIU”, denumit astfel drept omagiu adus marelui savant ieşean. Muzeul include acum secţiile: energetică, înregistrarea şi redarea sunetului, telecomunicaţii, mineralogie – cristalografie. Progresele rapide ale tehnologiei informaţionale au determinat formarea unei colecţii de computere, constituind o nouă secţie.
La etaj, sunt galeriile de artă europeană şi românească ale MUZEULUI DE ARTĂ, iar MUZEUL ETNOGRAFIC AL MOLDOVEI, situat la primul şi al II-lea etaj, expune obiecte a căror vechime depăşeşte în multe cazuri 100 de ani.
Trebuie precizat şi că cele două tunuri care străjuiesc statuia lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Culturii au fost donate de regele Carol I, în anul 1883, la dezvelirea statuii.
Menţionăm că reabilitarea Palatului Culturii s-a făcut în cadrul proiectului guvernamental „Reabilitarea monumentelor istorice din România” şi a beneficiat de finanţare oferită de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.
Vizitarea acestui obiectiv turistic emblematic Iaşiului se poate face de marţi şi până duminică, în intervalul orar 10:00-17:00.
- Published in Cultură