Socola nu este un loc sigur. Conducerea dorește să ia măsuri suplimentare
De-a lungul timpului, la Institutul de Psihiatrie Socola din Iași au avut loc mai multe evenimente neplăcute. Nu doar o dată, reprezentanții spitalului au avut de-a face cu pacienți care au reușit să evadeze din Institut sau cu conflicte violente. Prezent într-o emisiune la Bună Ziua Iași LIVE, managerul Institutului de Psihiatrie Socola, dr. Gabriel Oprișanu, a vorbit despre problemele existente la nivelul măsurilor de siguranță. Acesta a recunoscut că, deocamdată, Socola nu este un loc sigur dar că se lucrează la acest lucru și urmează să fie luate măsuri drastice.
„Socola încă nu este un spital sigur. Lucrăm la acest lucru și dezvoltăm un sistem de securitate video. Un astfel de spital necesită măsuri speciale. Urmează să punem o ordine în programul de vizită și în modul în care pacienții își petrec timpul liber. Ei sunt imprevizibili. Dacă acum sunt normali și vorbești cu ei, peste cinci minute nu putem ști cum reacționează. Până acum nu au existat astfel de reguli și am constatat pe propria piele că nu a fost un lucru bun. Și personalul a spus că aceste măsuri sunt benefice și că trebuiau luate de mult timp”, spune dr. Gabriel Oprișanu, managerul Institutului de Psihiatrie Socola din Iași.
Hanurile Iaşiului de altădată FOTO
Hanurile Iaşiului de altădată
Din vechile hanuri ale Iaşiului nu mai funcţionează nici unul * despre multe nu se mai ştie nici unde îşi aşteptau muşterii cu porţile larg deschise * în oraşul hanurilor nu s-a reuşit conservarea nicunui vechi popas, iar memoria locurilor se pierde de la o zi la alta
Trecerea vremii şi apăsarea vremurilor au văduvit Iaşul de unele dintre cele mai pitoreşti clădiri, atât de căutate în veacurile trecute – hanurile Iaşiului.
Locurile de popas, cu pivniţe adânci în care dospea vinul din podgoriile renumite din jurul târgului, cu şuri şi grajduri pentru animalele drumeţilor, cuptoare în care sfârâiau bucate şi hangiţe oacheşe care bucurau inima şi ochiul muşteriului, mai există doar în evocări.
Mergând pe urma hanurilor ieşene, ajungem la Ruginoasa, acolo unde se mai puteau vedea până nu demult, vestigiile unui vechi han devenit mai apoi staţie de poştă. Strada Păcurari, la rândul ei, a fost renumită pentru grădinile şi hanurile sale. Într-o asemenea grădină, având o vedere încântătoare spre gară, a fiinţat un han în care luau masa îndeosebi studenţii, printre care şi tânărul George Enescu. Urcând mai sus spre Copou, undeva în spatele Universităţii parcă se mai aud sunetele ţambalelor, cobzelor şi viorilor, clinchetul paharelor de cotnari şi tămâioasă, râsul sănătos al hangiţei şi aburul năucitor al sarmalelor moldoveneşti tocmai scoase din oale. Se spune că pe locul fostei grădini botanice de lângă Universitate a fost cândva un pitoresc han de popas, vestitul han al lui Ion Panaite, la care poposeau deopotrivă negustori şi haiduci, odrasle de boieri şi oameni sărmani.
Scurt popas prin hanurile Iaşiului
Piaţa Unirii constituie locul vechiului centru civic al Iaşului. În secolul XVI-lea, pe această vatră a târgului se aflau 12 cuptoare de ars cărămidă. Ulterior, în preajma unora dintre ele au apărut hanuri, cârciumi şi prăvălii. Undeva, pe uliţa sărarilor, cum era denumită actuala stradă Sărărie, se afla Hanul lui Topor, o atracţie a vremurilor în care se puatea găsi cea mai bună pastramă de oaie şi cel mai rece vin din târg. Către acest han, cea mai veche construcţie din acea parte a Iaşului, cu hrube ce dădeau direct în uliţă, se perindau zilnic negustori, ţărani sau străini veniţi de departe cu treburi pe la Iaşi. Printre ei, oaspeţi ai acestui plăcut loc de popas îi regăsim şi cei doi mari prieteni, Creangă şi Eminescu, care-şi mai dezmorţeau picioarele în plimbarea de la bojdeucă pe uliţa sărarilor.
Pe Uliţa Mare, actualul bulevard Ştefan cel Mare se găseau Hanul Turcesc, pe locul Şcolii Gheorghe Asachi, Hanul Ghimici, Hanul Vanghelie, pe locul unde se găseşte astăzi Centrul Militar din spatele Mitropoliei, şi Hanul Ilie Armanu, întinse pe partea stângă a actualului bulevard, în timp ce pe partea dreaptă uliţei se înşirau dughenele lui Dumitrache Cantacuzino şi Hanul Pârlita, pe care astăzi se află blocul Cina.
Se spune că hanul Pârlita era mai tot timpul plin de muşterii în vremea construirii căii ferate Suceava-Paşcani-Iaşi, atunci când, meşterii străini care lucrau la drumul de fier, veniţi din Polonia şi Austria, au transformat încăperile într-un fel de club al „ciocănarilor”, unde-şi fumau liniştiţi luleaua alături de o halbă gulerată cu bere. Aici se mai adunau ieşenii ca să aştepte poşta, veştile şi gazetele.
„Actuala clădire a hanului Trei Sarmale nu se află pe lista monumentelor istorice, aceasta fiind construită pe vremea comuniştilor, pe vechiul loc în care a funcţionat hanul vechi. Mai sunt hanurile de la Deleni sau Ierbiceni, dar singurul han pe care îl avem pe lista monumentelor istorice este cel de la Podul Iloaiei, în care funcţionează spitalul orăşenesc”, a declarat Virgil Băbîi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.
Drumul spre Poartă trecea pe la Trei Sarmale
Un han cu tradiţie în Iaşi a fost şi hanul „Trei sarmale”, care apare atestat în documente încă din secolul XVIII. Acesta era odinioară şi un loc de popas al domnitorilor care se întorceau de la Poartă. La el veneau adesea Creangă şi Eminescu, în peregrinările lor, iar mai târziu, la han mai poposea şi Octav Băncilă, după ce îşi termina picturile pe dealurile Buciumului. După ce a trecut prin mâinile mai multor proprietari, hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti.
Noul proprietar, Primăria Iaşi, l-a stăpînit aproape 30 de ani, vînzîndu-l apoi unei persoane fizice. Se spue că pe podul din drugi de lemn, pe sub care curgea apa Bahluiului carele cu osiile scîrţîind, apăsate de grutatea încărcăturii, se îndeptau spre Socola şi Trei Sarmale, unde datina vinului generos constituia un obicei. Odată ajunşi la Trei Sarmale, drumeţii se întâlneau cu alţi călători veniţi de prin târgurile învecinate, care pînă să ajungă în tîrg să-şi rostuiască treburile, se opreau la vestitul han să guste cîteva sarmale. Porţile hanului erau deschise din zori şi pînă-n noapte şi în zi de lucru şi de sărbătoare.
„Hangiţa cu catrinţă era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le stingă arşiţa şi să le potolească foamea. În vreo două cuptoare se rumeneau colacii. Cighirurile din măruntaie şi mirodenii, învelite în prapuri subţiri, sfîrîiau voios în tingirile cu costiţă şi pui. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi hiduceşti. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, mărunţită meştejugit cu satîrul pe trunchiul căsăpiei de alături, bolboroseau morocănos îngînînd şoşotitul borşului de pui cu tocmagi, ce fierbea în chiupuri de lut încinse”, sunt evocările unor gurmanzi care au apucat să se înfrupte din minunile hanului.
La hanul din marginea pădurii Socola, în văzul trecătorilor, la mese întinse, era totdeauna lume multă. Căruţaşii zăboveau aici ca să se mai usuce năduşeala de pe cai, în vreme ce ei trăgeau o duşcă, iar telegarii, osteniţi de opinteala în oişti, erau răsplătiţi cu o grămadă bună de fîn. Aici opreau caleştile domneşti şi boiereşti, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar şi faimoasele diligenţe moldoveneşti care în goana lor nebunească stîrneau vîrtejuri de colb, încît pasagerii prăfuiţi erau nevoiţi să zăbovească ceva vreme lîngă fîntînă pentru a se curăţa. Acum, prin camerele goale şi crăpate ale hanului nu mai zăboveşte decât vântul.
Bolta Rece, un loc mizerabil cu rapsodii unice în Iaşi
Bolta Rece, ospeţie cunoscută de pe la 1786, aşezată deasupra unor pivniţe ramnificate, zidite în piatră, era locul unde în răcoarea hrubelor, la lumina străvezie a flăcării de opaiţ, muşterii se delectau cu aroma vinurilor de Cotnari, de Bucium, de Uricani sau de la alte podgorii renumite.
Până la intrarea în biografia literară, Bolta Rece îşi trăise deja o istorie mai lungă de un secol. Se ştie de pildă că primele hrube ale localului au fost săpate de slugerul Gheorghe Costin înainte de 1799, fiincă la această dată, beciurile au fost folosite ca depozite ale palatului în care era instalată curtea feldmareşalului Potemkin.
Peste 7 ani, în 1806, slugerul Costin a construit o nouă locantă pe care a legat-o de pivniţa veche, dânduli-se la amândouă numele de Bolta Rece.
Localul înconjurat de grădină şi curte, se compunea iniţial din 4 încăperi, o bucătărie cu cuptor şi grătar şi paravan. În curte era o fântână iar în grădină, un chioşc. La Bolta Rece veneau oamenii de pretutindeni ca la un han şi în acelaşi timp, aici era locul în care ieşenii îşi făceau plimbările şi siesta. Pe la jumătatea secolului trecut, în umbra şi liniştea hrubelor au citit din lucrările lor mulţi membri ai Societăţii Junimea, care făcuseră la Bolta Rece un cenaclu ad-hoc. Localul era frecventat între alţii şi de filosoful Vasile Conta, ori de scriitorul Nicolae Beldiceanu, I.L.Caragiale, personalităţi străine precum Rossini sau Mounet, dar mai mult decât oricare altele, de numele localului sunt legate câteva momente din viaţa lui Creangă şi cea a marelui său prieten, Mihai Eminescu care se aciuau foarte des în hrubele Boletei Reci, unde la lumina slabă a opaiţului îşi povesteau vrute şi nevrute până în zori.
Dorind să continue tradiţia Bolţii Reci, edilii Iaşului au hotărât să ridice o nouă clădire pe temeliile celei vechi. Aşa a apărut actualul restaurant mobilat în stil popular românesc, decorat cu elemente etnografice specifice Moldovei. După 1990 încoace, calitatea clienţilor s-a tot schimbat, mâncărurile sunt râncede, tradiţionala ospitalitate românească s-a transformat în hoţie iar legendele au amuţit sub administrarea lui Nicu Bodoagă şi a lui Mihai Valeriu.
Astăzi, beciul este deschis vederii numai apropiaţilor celor doi, toaletele sunt pline de mizerie, bucatele sunt scumpe şi proaste dar, ceva totuşi mai aminteşte de frumuseţea vremurilor de demult – ţambalul şi scripca care tânguiesc toate rapsodiile române.
Surse foto: Evenimentul / FOTO-IDEEA
Sursă: Nelu PĂUNESCU (Evenimentul)
- Published in Cultură
Legendele Iaşiului: De unde se trag numele cartierelor
Legendele Iaşiului: De unde se trag numele cartierelor
Adevărul despre Iași. Așa poate fi rezumat, în câteva cuvinte, demersul unor cercetători de a afla, pe baze științifice, etimologia denumirii unor străzi și cartiere din Iași. Specialiștii au încercat, pe baza documentelor, să explice de unde provin denumirile străzilor.
Legendele din Podu Roș
În mai toate orașele mari întâlnim nume de străzi sau de cartiere care au în componența lor o trimitere către un curs de apă. Uneori însă, explicarea numelor este destul de complicată. Astfel, dacă în cazurile Podu de Fier și Podu de Piatră există dovezi materiale ale existenței unor poduri construite din materialele respective, Podu Roș a dat naștere, de-a lungul timpului, unor adevărate legende urbane. Astfel, s-a scris că numele ar proveni de la numeroasele cârciumi și bordeluri din zonă. Pentru că bordelurile aveau perdele roșii și felinare de aceeași culoare, s-a presupus că roșul dominant pe timp de noapte a dat numele de Podu Roș.
O altă explicație este legată de culoarea râului Bahlui, pentru că, în apropiere, ar fi existat un loc de execuție, iar apa se colora în roșu la fiecare decapitare. Totuși, în epocă aveau “privilegiul” de a fi decapitați doar boierii, oamenii de rând fiind spânzurați.
Podu Roș, de la balustrade
Specialiștii în toponimie au rezolvat însă misterul numelui Podu Roș. Astfel, profesorul Mircea Ciubotaru publică în Anuarul Institutului “Pillipide”, aflat în curs de apariție, un material prin care contesta, cu argumente științifice, legendele care circulă în jurul acestui nume. “Un magistrat ieșean din perioada interbelică încerca explicația denumirii Podul Roș, presupunând că aceasta s-ar datora faptului că pe ulița care cobora de la Curtea Domnească spre Bahlui (strada Palat de astăzi) erau încă din secolul al XVIII-lea casele prostituatelor, identificate prin perdele roșii la ferestre. Intuiam că explicația este eronată, dar acum avem dovadă certă că asemenea denumiri nu sunt metaforice, ci sunt motivate chiar de culorile menționate (de regulă, roșu și verde). Un dosar cuprinzând «Acta banilor cheltuiți pentru zugrăvitul parmaclacurilor de la poduri pe drumul ostenesc» (1828-1834) este decisiv pentru înțelegerea motivației acestor hodonime: balustradele metalice ale podului erau vopsite în roșu”, notează Mircea Ciubotaru. Așadar, documentele din Arhiva Națională confirmă că numele Podu Roș a fost atribuit podului de peste Bahlui doar din simplul motiv că acesta era… vopsit în roșu.
Podul Verde la baza Copoului
Puțini știu că în Iași a existat și un Pod Verde, situat aproximativ în zona Copoului de astăzi. Inițial, numele era atribuit unui pod de peste un pârâiaș care izvora în apropiere de Biblioteca Centrală Universitară și curgea spre Râpa Galbenă. Mircea Ciubotaru atrage atenția că în secolele XVIII-XIX străzile importante nu erau pavate, ci podite cu scânduri groase, și se numeau tot poduri. În acest mod, s-a putut transfera denumirea Podul Verde asupra “drumului mare al Botoșanilor”, adică spre o porțiune din actualul bulevard Copou. “Dupa dispariția podelei de pe uliță, denumirea Podul Verde nu a mai dăinuit”, arată Mircea Ciubotaru.
“Evazioniști” în Târgu Cucu
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Târgu Cucu a purtat numele de Târgul Făinii, fapt ce ilustra o activitate comercială intensă. S-a presupus că numele zonei ar avea legătură cu păsările care cântau prin copacii din zonă.
De asemenea, au existat încercări de a lega numele de prezența la Iași a văduvei negustorului Vasile Cucu.
Specialiștii din cadrul Academiei Române resping aceste explicații și pun atribuirea numelui pe seama unor practici ale contrabandiștilor și negustorilor. “Sintagma «vama cucului», care în argoul contrabandiștilor desemna locurile ascunse de trecere peste graniță sau pe lângă orice loc unde se plătea o vamă, pare a fi în relație cu târgul cucului, denumire metaforică pentru un loc în care, din cauza îmbulzelii, micii și numeroșii vânzători, în majoritate evrei, puțeau evita plată taxelor (vamă) de târg, practicând un comerț la limită legalității”, arată profesorul Mircea Ciubotaru.
Controverse legate de numele „Păcurări”
Numele bulevardului Păcurări suscită interes și pentru faptul că, în explicarea sa, există trei teorii distincte.
Astfel, se presupune că pe strada respectivă intrau în oraș negustorii care vindeau păcură și gaz, numiți “pacurari”.
Profesorul Stelian Dumistracel, cercetător la Institutul de lingvistică “Al. Philippide”, crede că termenul de “pacurar” se referă, în fapt, la ciobani și este de părere că numele străzii a fost dat de faptul că prin acel loc intrau în oraș păstorii în timpul transhumanței.
Profesorul și lingvistul Mircea Ciubotaru, specialist în onomastică, genealogie și toponimie, este convins de faptul că numele străzii “Păcurari” este dat de numele unei persoane, numită “Păcurar”. Și numele străzii Pacureț este legat de “păcurari” fiind un diminutiv.
Origine cumană pentru denumirea râului Bahlui
Un alt nume interesant este cel al râului Bahlui. Originea numelui este cumană (bahnai) și înseamnă pârâu mocirlos, urât mirositor. De altfel, până la începutul secolului trecut, când a fost rectificată albia râului, Bahluiul inunda periodic o parte din oraș, transformând-o într-o mlaștină. Acest aspect este redat și de Vasile Alecsandri care descrie răul că fiind plin de glod, lăcaș al broaștelor și urât mirositor. De altfel, sunt întâlnite în zona Moldovei mai multe zone mlăștinoase numite “bahne”.
Unitate de măsură, în cazul lacului Ciric
Lacul Ciric și-a primit numele după un termen popular. Profesorul Mircea Ciubotaru este convins că “ciricul”, că unitate de măsură pentru suprafețe, egală cu un sfert de pogon, a dat numele lacului.
Socola
Numele Socola este de origine slavă și este atestat din secolul al XV-lea. În traducere, “socola” înseamnă “soim”.
Galata
Galata este un turcism, preluat după numele unui celebrul cartier din Istanbul. Se pare că, similar cu practica de la Înalta Poartă, cei care veneau la Curtea domnească de la Iași erau primiți mai întâi în curțile de la Galata.
Fundație
Fundația de la Biblioteca Centrală Universitară poartă numele Fundației “Regele Ferdinand” înființată în 1925, pentru a aniversa împlinirea de către rege a vârstei de 60 de ani. Actuala clădire a bibliotecii a fost sediul fundației regale.
Copou
Actualul cartier Copou păstrează numele unui târgușor care a fost asimilat de Iași. Legenda spune că, în timpul unei invazii tătare, soția lui Vasile Lupu, doamna Teodosia, s-a refugiat în pădure și s-a ascuns într-o scorbură. După retragerea tătarilor, domnitorul și-a găsit soția cu ajutorul unui câine de vânătoare (un copoi), iar zona respectivă a căpătat numele câinelui.
Erori birocratice
Profesorul Stelian Dumistracel atrage atenția asupra faptului că sistemul de atribuire a numelor pentru străzi este, uneori, viciat chiar de către reprezentanții administrației locale. Astfel, au apărut nume de străzi care conțin pleonasme deranjante, de tipul “strada Aleea Ghică Vodă”, “strada Bulevardul Păcurari” și chiar “strada Splaiul Bahlui”. Stelian Dumistracel crede că aceste greșeli au apărut din cauza formalismului birocratic sau, altfel spus, din cauza formularelor tipizate care conțin, la adresă, mențiunea “str” care trebuie completată. Alte greșeli depistate de Stelian Dumistracel vizează utilizarea numelor unor personalități. Astfel, numele boierului Anastasie Panu, atribuit unei străzi centrale din Iași, apare incorect scris chiar pe site-urile unor instituții publice.
Nume uitate
Bărboi: a fost dat de numele bisericii din zonă, iar numele bisericii este legat de ctitorul Sturză Bărboi.
Bucsinescu, Bularga, Țicău și Ciurchi sunt numele unor persoane înstărite care au locuit, cândva, în zonă.
Nicolina este legat de numele pârâului Niculina, și este de origine slavă.
Manta Roșie este o poreclă și, probabil, numele are legătură cu unul dintre ultimii călăi ai orașului.
Canta este, potrivit profesorului Mircea Ciubotaru, o simplă prescurtare a numelui Cantacuzino.
- Published in Turism