Românca Cristina Berta Jones a fost nevoită să-şi termine liceul în SUA, fără să-şi fi propus acest lucru, şi, spune ea, fără să aibă prea mulţi bani. După 22 de ani, ca Chief Operating Officer al fondului de investiţii Naspers, este responsabilă de tranzacţii de miliarde de euro. Ea l-a convins pe Iulian Stanciu să vândă eMAG.

„S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.

Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni.

La întoarcere, a avut parte de o surpriză.

„Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum.

Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.

Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA.

„Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea.

Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani.

„Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea.

Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.

Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.

Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising.

„Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci.

Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.

Apoi a trebuit să ia o decizie legată de o întrebare cu care se confruntă mulţi dintre tinerii manageri: să facă sau nu un MBA?

„Ţin minte că tatăl meu, prin ‘86-‘87, îmi zicea: «Cristina, tu numa‘ carte să înveţi şi găsesc eu cum să fac bani să te trimit la Harvard». «Ce vorbeşti de Harvard?», i-am zis eu. «Pe noi nu ne lasă să ieşim nici din ţară». A avut visul acesta şi mi l-a transmis şi mie într-un fel. Nu ştiam exact cum o să ajung acolo, dar era o speranţă, un vis”, spune timişoreanca.

Un MBA nu este o decizie uşoră; există beneficii clare după absolvire, dar este un program costisitor, mai ales în Statele Unite, unde managerii sunt nevoiţi să renunţe şi la salariu timp de doi ani.

„Era o decizie foarte mare. Nu ştiam dacă merită, costa atunci cam 100.000 de dolari şi pierdeam şi doi ani de salariu. Câţi bănuţi strânsesem eu acolo nu se apropiau nicicum de sumele astea”, recunoaşte ea.

Într-un final, a ales să aplice doar la Stanford Graduate Business School şi la Harvard Business School, spunându-şi că dacă nu intră la cele două, atunci „nici nu trebuie să mă duc”.

A fost admisă la ambele şi a avut satisfacţia de a putea alege între cele două. A mers pe mâna Harvardului, dar spune că nu a fost deloc o decizie uşoară, ci a luat în calcul mai mulţi factori, printre care şi modul de predare.

„Diferenţa este mare deoarece la Harvard se pune mare accent pe discuţiile publice şi pe prezentări. De fapt, cam 80% din notă provine din prezenţa la ore. Te dau afară dacă nu participi la clasă, o clasă unde eşti alături de alţi 90 de indivizi, fiecare dintre ei vrând să vorbească”, spune ea.

În plus, Cristina Berta Jones se referă la această alegere ca la o primă investiţie serioasă din viaţa ei, argumentând că atunci când mergi la o asemenea instituţie trebuie să iei în considerare brandul, reţeaua de absolvenţi etc. Pentru ea a fost clar că Harvard va fi o alegere mai bună din acest punct de vedere.

O vreme s-a gândit să se întoarcă în ţară, dar nu s-a ivit nicio o oportunitate legată de domeniul tehnologiei.

„P&G, Coca-Cola fac chestii interesante, dar sunt cam unidimensionale, nu era foarte interesant produsul”, explică ea.

După ce a absolvit Harvardul, s-a angajat la Nokia, un gigant în tehnologie la vremea aceea, şi lucrat în biroul din New York ca business development manager, apoi a fost promovată ca head of services sales pe contul America Movil, mutându-se în Mexic timp de trei ani; apoi, din 2010 până în 2011, a fost director of business development în cadrul companiei finlandeze, lucrând la birourile din Londra.

În august 2011 a fost angajată ca director de M&A la MIH Internet, parte a grupului Naspers; MIH, povesteşte ea, investeşte în companii de internet din pieţe emergente precum Tencent sau Mail.ru. Un an mai târziu, a fost mutată pe poziţia de head of M&A pe Europa, supervizând toate investiţiile şi activităţile Naspers de pe bătrânul continent. A urmat promovarea la nivel global în martie 2014, fiind responsabilă pentru segmentul de etail (retail online) de fuziuni şi achiziţii al fondului sud-african.

Din februarie 2015 ocupă poziţia de COO şi este responsabilă pentru fuziuni şi achiziţii, administrarea portofoliului şi implementarea de strategii pentru companiile de comerţ electronic B2C. De asemenea, este membră în board în patru companii, printre care şi eMAG, încă din iulie 2012; a fost şi board observer la alte două companii.

CU OCHII PE CASĂ

Înainte de a se angaja în cadrul fondul de investiţii sud-african, recunoaşte franc Cristina Berta Jones, nu auzise nimic despre Naspers; a auzit pentru prima oară acest nume de la o cunoştinţă care lucra în cadrul unui alt fond de investiţii – DST; i s-a spus atunci:

„Dacă vrei să înveţi ceva despre investiţii în internet pe pieţe emergente, atunci acesta este locul perfect. Îţi recomand să lucrezi cu ei”.

S-a mutat la Amsterdam, unde fondul sud-african are un sediu, şi pentru prima investiţie s-a uitat spre ţara natală.

„A trebuit să le câştig încrederea foarte repede, mai ales din perspectiva faptului că făceam investiţii, investiţii mari şi voiam să maximizez şansele de a găsi oportunităţi în care ei să creadă”, povesteşte acum.

Fondul de investiţii Naspers are o istorie de peste un secol, însă abia în urmă cu 17 ani a început să fie cunoscut pe glob, din momentul în care a început să facă achiziţii în Africa, Asia sau Europa.

Naspers a fost înfiinţat în 1915 în Africa de Sud, sub numele de De Nationale Pers (Presa Naţională), publicând un ziar, apoi o revistă, iar în 1918 şi-a extins activitatea şi pe piaţa editurilor de carte. Zeci de ani mai târziu, în 1985, De Nationale Pers a lansat servicii de pay TV; drept urmare, profitul a crescut semnificativ.

A urmat listarea la bursă în 1994, iar în 1998 compania şi-a schimbat numele în Naspers. Acum, compania are peste 27.000 de angajaţi în 130 de ţări; în 2016, veniturile au depăşit 12 miliarde de dolari (faţă de 11,5 miliarde de dolari în 2015) şi cu un profit brut de peste 2,2 miliarde de dolari (comparativ cu 1,9 miliarde de dolari în 2015).

La momentul în care Cristina Berta Jones începuse să scruteze piaţa românească pentru investiţii, Naspers era prezent deja prezent pe plan local prin investiţia în autovit.ro şi PayU, însă nu avea în portofoliu o companie de mare calibru. Grupul încercase să abordeze eMAG, dar fără succes, povesteşte românca.

„Mi-am zis să-mi încerc şi eu norocul şi l-am rugat pe Radu Georgescu, fondatorul GECAD, să-mi facă un intro la Iulian (n.r. – Iulian Stanciu, proprietarul eMAG)”.

Spune că a fost un proces de negociere lung şi că i-a trebuit „câteva luni doar ca să mă invite la sediu; când ne-am întâlnit, mi-a spus că nu avea nevoie de un investitor”. Însă un an mai târziu avea loc tranzacţia prin care Naspers achiziţiona peste 70% din acţiunile companiei româneşti, restul rămânând în portofoliul proprietarului, Iulian Stanciu.

Ce a văzut la eMAG?

„Este vorba despre calitatea, viziunea şi ambiţia echipei conduse de Iulian Stanciu. Îţi dai seama când ai de-a face cu cineva care face business motivat de exitul financiar şi când ai de-a face cu cineva pe care chiar îl pasionează afacerea, ca un joc, un challenge, să zicem”, explică ea.

De asemenea, i-a plăcut că Iulian Stanciu avea ambiţia de a transforma eMAG într-o companie multinaţională şi primul unicorn al României.

„Cifrele erau mult mai mici pe vremea aceea şi el zicea că o să ajungă la miliard. Speram să aibă dreptate, dar era un obiectiv măreţ”, îşi aduce aminte ea, adăugând că retailul a evoluat chiar mai bine decât se aştepta, „eMAG este de nerecunoscut acum faţă de ce era compania în care am investit”.

În plus, piaţa românească era foarte bună, recunoaşte reprezentanta Naspers, deoarece avea şi are mulţi oameni capabili, tehnici şi „ai de unde creşte o companie mare de tehnologie de calibru mondial”. Acesta este unul dintre cele mai importante avantaje ale pieţei locale, spre deosebire de alte ţări unde resursa umană este limitată şi implicit dezvoltarea companiei. În plus, ţara noastră are acces la Uniunea Europeană, ceea ce înlesneşte comerţul.

Naspers mizează pe investiţii în companii din regiunile în curs de dezvoltare – cum este şi România -, care au un potenţial ridicat de creştere. Valoarea investiţiilor Naspers în ultimii cinci ani în România se ridică la 190 de milioane de euro, potrivit lui Bob van Dijk, CEO-ul Naspers, dintre care în jur de 120 de milioane de euro au fost alocaţi pentru dezvoltarea retailerului online. O caracteristică a acestui fond este că lasă antreprenorul să conducă afacerea pe care a fondat-o, conform viziunii acestuia.

Compania sud-africană încasează cei mai mulţi bani din participaţia de 33,34% din Tencent, gigant chinez cu activităţi în domenii variate, care în opinia lui Bob van Dijk valorează peste 60 de miliarde de dolari. De fapt, 80% dintre afacerile Naspers provin din afara continentului african.

Citeste continuarea pe Businessmagazin.ro