Cel mai vechi plan al Iasului. Cum arata in 1739
Cel mai vechi plan al „cetăţii“ Iaşului, ce datează de aproape trei secole, a fost descoperit recent în sursele ruseşti de doi cercetători de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al.I. Cuza“. „Până acum s-a crezut că doar de pe urma ocupaţiei mai îndelungate din anii 1769-1774 s-au păstrat planuri vechi. Cercetările noastre recente infirmă această supoziţie. Cu ajutorul doctorandului Mihai Anatolii Ciobanu, foarte bun cunoscător al limbii ruse, am depistat pentru Iaşi un plan şi mai vechi, – ce devine practic cel mai vechi cunoscut în prezent -, datând din 1739, din timpul ocupaţiei feldmareşalului Burkhard Christoph von Münnich“, spune istoricul Laurenţiu Rădvan, specialist în istorie medievală şi premodernă şi profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie de la Universitatea „Cuza“.
„Anul 1711 a creat un precedent pentru Moldova: în urma trecerii lui Dimitrie Cantemir de partea ţarului Petru I, trupele ruse ajung pentru prima dată la Iaşi (…) Printre consecinţele ocupaţiilor se află şi ridicarea primelor planuri moderne ale oraşelor din principate, din motive mai ales militare“, afirmă istoricul. Pe larg despre cum era descris Iaşul anilor 1700, despre imensul lac artificial ce acoperea locuri ce azi sunt ocupate de cartiere mari, dar şi alte detalii interesante, în rândurile următoare.
Rădvan arată că, în urma ocupaţiei din perioada 1769-1774, au apărut şi primele planuri cunoscute până în prezent ale unor oraşe importante, precum Iaşi (1769), Bucureşti (1770, 1772) sau Roman (1770-1771). Aceste planuri, continuă el, sunt foarte importante pentru istorici, geografi, arhitecţi, şi nu numai, deoarece oferă o sumedenie de informaţii utile cercetării în plan urbanistic şi topografic, la care se adaugă date preţioase privind patrimoniul.
Aveam poziţie strategică foarte bună pentru ruşi
Potrivit cercetărilor întreprinse de istoricul Laurenţiu Rădvan împreună cu doctorandul Mihai Anatolii Ciobanu, chiar din timpul prezenţei sale în Iaşi, în perioada 3-9 septembrie 1739, Münnich le-a poruncit inginerilor să realizeze un plan pentru fortificarea capitalei. Astfel, într-o scrisoare trimisă la Petersburg, datată 10 septembrie 1739, feldmareşalul o înştiinţa pe împărăteasă că oraşul a fost încredinţat administrării generalului-maior Şipov. Totodată, acesta mărturisea că a poruncit demararea „lucrărilor de fortificare în Iaşi“.
Citeste si: Ministrul Transporturilor arunca in aer proiectul autostrazii Iasi – Targu Mures
„Fortificarea capitalei Moldovei, ultimul punct important din cuceririle feldmareşalului, făcea parte dintr-un plan bine pus la punct. Începând de la Hotin şi până la Iaşi, ruşii au construit un sistem de apărare alcătuit din mai multe redute, amplasate la o distanţă de 39 de verste (cca. 41,5 km) una faţă de alta, cu poduri la trecerea apelor şi un fort la Prut. Dintre proiectele demarate în 1739, de o anvergură aparte au fost lucrările de la cetatea Hotinului, fortul Sfântul Ioan şi fortificaţiile din şi de lângă Iaşi.
Planul realizat în septembrie 1739 pentru fortificarea Iaşilor a fost publicat şi analizat încă din 1866 într-un tratat de istorie a ingineriei din Rusia, întocmit de Fedor Fedorovici Laskovskij, general, istoric militar şi inginer. Editorul l-a preluat dintr-o sursă neprecizată, probabil tot din Arhiva Istorică Militară de Stat de la Moscova, în care se află şi celelalte planuri cunoscute ale Iaşilor, alături de – cu siguranţă – planuri inedite“, adaugă Rădvan.
Documentul cu pricina relevă un proiect extins, care prevedea construirea unui sistem de fortificaţii ce ar fi cuprins întreg oraşul, a menţionat istoricul. În partea de nord, la marginea de jos a Copoului, neexistând o apărare naturală, inginerii au planificat ridicarea a patru bastioane, două centrale, amenajate în unghi ascuţit, întărite prin dublarea cu altele două, cele laterale având şi ele câte două redute. O altă redută, indică cercetătorul, apare în marginea dinspre Tătăraşi a fortificaţiei, iar pe drumul dinspre Bucureşti este preconizată construirea a două redute, ce urmau a fi amplasate la o distanţă destul de mică una de alta, prima pe malul stâng al Bahluiului, cealaltă pe malul drept.
Oraşul, înconjurat de şanţuri de 20 m adâncime
„Acţiunile plănuite de general au fost de o suficientă amploare încât să-i impresioneze pe contemporani. Constantin (Cesarie) Dapontès a înregistrat o informaţie destul de precisă, anume că şanţurile săpate în jurul oraşului aveau circa 13 metri lăţime (8 brasse) şi 19,5 metri adâncime (12 brasse). Cu toate că dimensiunile par exagerate sau poate inversate, şanţul cu siguranţă pare să fi fost impresionant. În memoriile sale, căpitanul Cristoph von Mannstein a notat că feldmareşalul în persoană a cercetat terenul «şi inginerii au întocmit planurile zidurilor cetăţii». De altfel, întâmplarea îşi găseşte ecou şi la Neculce: «şi au îmblat în giurul împregiurul târgului, de au ales loc de cetate. Şi au pus semne şi au pus săldaţi şi salahori, de au început a săpa, d-au făcut şanţu şi tabiie» „redută“, menţionând că «numai n-au apucat a le găti».
«Cronica Ghiculeştilor» adaugă un detaliu important, şi anume că salahorii şi oştenii puşi la lucrul şanţurilor urmau să cureţe terenul învecinat de casele existente, arătându-se însă mai înduplecaţi cu locuinţele celor înstăriţi, care plăteau bani pentru a le salva: «(…) săpau şanţurile, dărâmând casele multora, anume ale săracilor, căci casele acelora care dădeau bani le lăsau». Letopiseţul lui (Pseudo) Enache Kogălniceanu confirmă că s-au făcut demolări ale clădirilor din zona alocată fortificaţiilor («Şi pe undi le vinea sămnul oborîè şdărâmauţ orice se întâmpla, sau casă sau grajdiu»), ba chiar ne oferă şi un exemplu: casa lui Stavru, mare sulger.
Autorul ne transmite că săparea şanţurilor ar fi durat 30 de zile, – perioada petrecută de ruşi la Iaşi -, că s-ar fi impus un bir special şi că s-ar fi încercat mobilizarea breslelor de slujitori. Ultima acţiune s-a soldat cu un eşec, motiv pentru care s-a apelat la soluţia plăţii a 60 de bani de om, ruşii înşişi participând la săpat“, notează Rădvan într-un studiu recent în care analizează acest important document pentru istoria oraşului Iaşi.
Uliţa Hagioaiei, azi b-dul Independenţei
Profesorul universitar precizează că documentele interne ale Iaşilor păstrează mai multe menţiuni ale şanţului săpat din porunca lui Münnich. Prima dată l-a identificat în martie 1743 ca punct de hotar al unui loc de casă de pe Uliţa Hagioaiei (azi b-dul Independenţei). Şanţul apare cel mai adesea numit „hindichi“, dar şi „şanţ moschicesc“, fiind atestat cel mai des în zona de jos a Muntenimii, în paralel cu amintita Uliţă a Hagioaiei, completează acesta. De asemenea, un act din 1750 consultat de Rădvan sugerează că lucrările au afectat şi zona de la marginea dinspre Râpa Mare (azi Râpa Galbenă) a oraşului: locul unei case de pe Uliţa Sârbească (azi str. Lăpuşneanu) se întindea „piste hendic, până în zăplajii bisericii Banului“. Şanţul ajungea până la Cacaina, Uliţa Meserciilor (azi str. Cucu) şi drumul mare al Hotinului (str. Sărărie). După noua ocupaţie, din 1769-1774, când se vor lucra noi şanţuri, cel de la 1739 va fi deosebit de acestea, fiind numit „hindichiul cel vechi al moscalilor“.
„Toate aceste informaţii permit concluzia că – datorită timpului scurt avut la dispoziţie – ruşii nu au putut amenaja decât o parte din fortificaţiile plănuite, anume cele de la baza dealului Copoului, pe o linie ce porneşte de la Râpa Galbenă, merge mai sus de Uliţa Hagioaiei (azi b-dul Independenţei) şi se opreşte la pârâul Cacaina (azi canalizat sub b-dul C.A. Rosetti şi Tudor Vladimirescu). Acest important document cartografic ne oferă câteva informaţii preţioase şi cu privire la alte elemente ce ţin de istoria Iaşilor.
Dat fiind timpul scurt pe care inginerii ruşi l-au avut la dispoziţie, planul nu surprinde şi trama stradală. În interiorul oraşului, semnificativă este delimitarea incintei curţii domneşti, precum şi figurarea palatului domnului, care însă apare reprezentat ca o clădire unică, şi nu ca un ansamblu de mai multe clădiri, cum întâlnim în planurile din 1769 şi 1790. În rest, în oraş sunt figurate bisericile, care erau la acea vreme cele mai reprezentative construcţii, plus o serie de clădiri cu rosturi mai greu de descifrat. Cele mai uşor de identificat sunt bisericile Sf. Nicolae Domnesc, Trei Ierarhi şi Biserica Catolică. Zona Mitropoliei apare figurată ca un spaţiu deschis, în care sunt cuprinse două mici biserici, care ar putea fi Stratenia Doamnei Anastasia şi vechea Biserică Albă, confirmând o teorie enunţată acum mai bine de patru decenii de profesorii Dan Bădărău şi Ioan Caproşu“, scrie Rădvan în acelaşi studiu.
Cum a dispărut marele lac al Bahluiului
Acesta mai afirmă că, din document, râpele din jurul oraşului – azi multe dispărute – sunt bine reprezentate: Râpa Galbenă, Râpa Peveţoaiei, azi dispărută, se afla lateral de str. Săulescu, râpa din dosul curţii, cele de dincolo de Barnovschi şi din spatele mănăstirii Zlataust. Râurile Bahlui, Nicolina şi Cacaina (cu un iaz) apar şi ele, cu un traseu destul de corect figurat, subliniază cercetătorul, care mai precizează că acest plan mai cuprinde un detaliu excepţional, fiind primul şi singurul care surprinde ceea ce mai rămăsese din vechiul heleşteu al Bahluiului.
„La origine, acest lac a fost amenajat probabil încă din secolul al XVI-lea de un predecesor al lui Petru Şchiopul, sau poate chiar de acesta; prima sa descriere datează din 1582 şi îi aparţine negustorului englez John Newberie. Potrivit călătorilor străini, dar şi pe baza informaţiile oferite de documentele interne, lacul se întindea mult spre apus, acoperind o mare parte din şesul Bahluiului. Refaceri ulterioare ale barajului care stăvilea apa datorăm lui Vasile Lupu, cu lucrări efectuate în 1635-1636 cu acordul sultanului Murad al IV-lea, respectiv Antonie Ruset (1675-1678). În planul figurează şi «iezătura» (barajul), gândit nu numai să oprească apa râului, dar şi să protejeze oraşul, în partea sa de la vale de curte. Se confirmă că barajul creat pentru a opri lacul format pe Bahlui continua spre oraş, fiind folosit drept cale pentru drumul ce urca în oraş pe la vamă şi pe lângă biserica Sf. Lazăr. Că este vorba de o lucrare a omului ne confirmă chiar Laskovskij, în analiza sa asupra planului din 1739, când aminteşte drumul «din lemn» dinspre Bucureşti, prin urmare, barajul era consolidat cu lemn, pământ, chiar şi piatră. După 1740, treptat, vechiul heleşteu al Bahluiului a dispărut (a secat), mai fiind pomenit în 1748, la hotărnicia locului calicilor“, a conchis istoricul.
Sursa: ziaruldeiasi.ro
- Published in Local
Impact violent intre tramvaiul Centenarului si un autoturism BMW
Impact violent intre tramvaiul Centenarului si un autoturism BMW
Incident neasteptat in aceasta dimineata in centrul orasului, mai precis in zona Fundatie. Tramvaiul Centenarului, recent introdus in circulatie, a deraiat dupa ce soferul unui BMW nu a acordat prioritate de trecere si s-a izbit in fata acestuia. Dupa cum se poate vedea si in imagini, coliziunea a fost destul de puternica, avand in vedere ca dupa ce a sarit de pe sine partea din fata a tramvaiului era indreptata spre Rapa Galbena.
Din fericire, in urma impactului nu au rezultat victime, iar autoturismul a fost avariat doar intr-o mica proportie.
Traficul in zona a fost blocat pret de cateva zeci de minute, iar un echipaj de la Politia Locala a fost prezent in zona pentru a dirija circulatia.
Citeste si: Stare de alerta! Lipsa de medicamente la UPU Iasi
Tramvaiul Centenarului este ultimul vagon pesonalizat grafic din Iasi si ruleaza pe strazile orasului începând din luna decembrie. Reprezentanti ai Companiei de Transport Public Iasi au venit la fata locului pentru a analiza situatia, iar echipele CTP Iasi lucreaza la repunerea vagonului pe sine. Acesta va fi retras la depoul CTP de la Gara pentru a intra in reparatii si pentru a fi verificat. In functie de ancheta politistilor, conducerea CTP Iasi va face demersurile pentru recuperarea prejudiciului prin intermediul asigurarii auto.
„Incidentul s-a petrecut la ora 9:10. Soferul autoturismului BMW inmatriculat in Spania nu a acordat prioritate de trecere travaiului in zona sensului giratoriu, intrand in coliziune cu vagonul si provocand deraierea acestuia. Circulatia a fost blocata pe ambele sensuri deoarece tramvaiul a deraiat cativa metri fata de sina. Din fericire, nu au existat victime omenesti, insa circulatia in zona a fost blocata aproximativ o ora, fiind reluata la ora 10:18. Dupa ce vom analiza intreaga situatie vom lua masurile care se impun”, au declarat reprezentantii CTP Iasi
Sursa: bzi.ro
- Published in Local
Esplanada Elisabeta din Iași, locul instabil care-și amenința continuu locuitorii
Esplanada Elisabeta din Iași, locul instabil care-și amenința continuu locuitorii, denumește zona de trecere dinspre bulevardul Copou spre Gară. Zona a fost în trecut una din problemele Iaşului, însă a fost transformată în monument istoric după amenajarea ei şi transformarea într-un loc de promenadă.
Râpa Galbenă, căci așa o știu toți, este inclusă pe Lista Monumentelor Istorice din 2004 şi este unul dintre puţinele obiective istorice a căror renovare s-a încheiat chiar mai devreme de termenul stabilit. Nu cu foarte mult înainte de termen (2 săptămâni), însă la timp ca 2007 să găsească zona cu un nou aspect. Zona a purtat în trecut denumirea de „Esplanada Elisabeta”.
În perioada în care amenajarea punctului de trecere între Copou şi stradă Gării au fost finalizate (1900), era la modă că străzile să poarte nume princiare. Astfel, „autorităţile au zis străzii ce venea dinspre Păcurari: „Regina Elisabeta”, esplanadei „Principesa Maria” iar bulevardului spre gara „Ferdinand”. Era modul ieşenilor de a-şi aminti de Casă Regală a României.
În locul actualelor corpuri ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” şi a căminului Akademos, pe aripa stânga a esplanadei se înalta hotelul Bejan. Construcţia inginerului Grigore Bejan era una modernă şi foarte bine amplasată din punctul de vedere al peisajului.
Vederea către Gara, într-o perioada în care pe partea dreapta a străzii era amenajată o grădina publică, asigura o privelişte frumoasă pentru turiştii găzduiţi de hotel. În plus, amplasamentul era unul central, de unde se putea ajunge cu uşurinţă în orice alt punct de atracţie al Iaşului.
Înainte de amenajare, Râpă Galbenă era un loc instabil care-şi ţinea continuu sub ameninţare „chiriaşii”. Aici se întâlneau izvoarele care coborau de pe Copou în drumul lor spre Bahlui, iar umiditatea făcea că alunecările de teren să fie obişnuite.
Spaţiul a fost amenajat în vremea pe cînd primar al Iaşului era Alexandru Bădărău. Construcţia care mai poate fi văzută şi azi a fost realizată pe la 1898-1900 şi da, încă şi acum, la aproape un secol de la realizarea ei, o pregnantă impresie de monumentalitate.
Înainte că Rîpă să fie amenajată, aici „funcţiona” o „lutărie”, un loc de unde olarii şi constructorii din zona se aprovizionau cu lut galben. Aşa se şi explică denumirea locului, transmisă din generaţie în generaţie pînă azi.
Tot pe la Esplanada Elisabeta treceau odinioară şi „apării”, cei care, înainte de 1909, cînd s-au încheiat lucrările de alimentare a oraşului cu apă de la Timisesti, aprovizionau zilnic Iaşul cu preţiosul lichid. „Apării” cărau apă cu sacaua, aşa cum se practică în întregul Orient.
Aceştia erau, de regulă, oameni foarte săraci, singură marfă pe care şi-o puteau permite spre vînzare fiind indispensabilă apă. Iniţial esplanada Elisabeta construită în partea superioară a Râpei Galbene oferea o imagine asupra palatului veneţian al Gării din Iaşi şi asupra Vămii Vechi şi Antrepozitelor ce au fost de asemenea construite la sfârşitul secolului 19.
Cel care a venit cu ideea asanării zonei a fost primarul Neculai Gane. Acesta dorea modernizarea oraşului şi a contractat chiar şi o firma din Londra specializată în asfaltări. Punerea în practică a ideii primarului a întâmpinat atât dificultăţi tehnice (izvoarele subterane şi construirea unei canalizări speciale cu deversare în Bahlui), economice, cât şi politice.
- Published in Cultură