Cum mi-am ucis soția
Unii oameni pot fi uciși și totuși ei există în continuare. Da. Poți săvârși o crimă fără a lăsa neapărat în urmă un cadavru.
Citește și: O poveste despre alegeri gresite, prioritati false si iluzii desarte.
Stau. În fața mea se află un pahar mare cu vin roșu. Alături, o sticla întreagă.
Altă dată, la masa asta mare, din lemn arămiu, stăteam alături de soția mea. Pe canapeaua uzată se juca fetița noastră cu părul ca mierea.
Acum totul e gol. Camere mari, pline de mobilier, însă goale.
Nu fac altceva decât sa îmi trăiesc soarta binemeritată.
În ziua în care a plecat de lângă mine, soția mea a urlat, privindu-mă, cu lacrimi in ochi:
– Ești un criminal! Mi-ai luat toată viața din mine, sufletul și fericirea mea au înghețat. Te urăsc din adâncul sufletului meu! M-ai ucis cu sânge rece!
Am crezut ca e o fază. Am crezut ca o să îi treacă. Am crezut ca va veni înapoi, așa cum o făcea de fiecare dată.
Primele săptămâni au trecut relativ ușor. M-am lăsat absorbit de muncă, iar zilele treceau pe nesimțite. Nopțile însă erau crunte. Deși in ultimii ani nu credeam că o mai iubesc, prezența ei mă completa și îmi făcea bine.
O iubeam. Iubeam însă, tocmai acea parte a ei pe care am ucis-o cu indiferența mea. Îi iubeam spiritul liber, zâmbetul fermecător, fericirea și candoarea cu care trăia fiecare clipă.
Când am cunoscut-o, eram doi studenți tineri, doi copii dulci, cu vise mărețe și teluri înalte. Învățam pe rupte, sperând la un viitor bun, împreună. Ea era o puștoaica slăbănoagă, cu părul lung, nu foarte des, de culoarea mierii de salcâm. Ochii ei căprui, înconjurați de gene lungi și negre, mă priveau cu timiditate la început, cu dragoste curată ani de-a rândul și cu o cumplită ură la final. O ură ce mă ardea precum un foc, ce știam ca nu putea fi stins nici cu cea mai pură apă.
Ce ne-a distrus? Distanța. O distanță fizică ar fi fost mai ușor de învins, însă noi am început sa ne distanțăm sufletește. Am început sa ma comport urât cu ea. Rece si nepoliticos, din soț iubitor i-am devenit călău.
Aveam clipe în care mă întrebam de ce am ales tocmai această femeie sa îmi fie soție, când aș fi putut să mă căsătoresc mai târziu. Să mă mai distrez câțiva ani. Să mă bucur de tinerețea mea și de libertatea de burlac. Să experimentez mai mult. Să ies la bere cu prietenii mei fără să mă întrebe nimeni când mă întorc.
Uneori, mă simțeam ca un copil așteptat acasă, de către mama lui.
Aveam senzația că muncesc doar eu și că ea nu e altceva decât o cheltuială. Nu își găsea ușor un job, iar eu preferam să o știu acasă, unde gătea și făcea curățenie. Până la urmă, măcar la asta s-a dovedit a fi bună. Era o gospodină desăvârșită.
Îmi spunea necontenit că visează la o carieră. Că își dorește mai mult de la viață. O ascultam, privind-o cu dispreț, în time ce gândurile mele zburau la facturile ce nu se plăteau cu vise. Oare nu vedea ce eforturi fac? Oare nu observa cât de mult muncesc? Cumpărasem apartamentul prin bancă și achitam ratele, facturile și cumpărăturile pentru casă, iar banii mei, atât de greu munciți, zi de zi, se terminau cu o repeziciune ieșită din comun.
În scurt timp, am început sa mă întreb ce pot sa fac pentru a câștiga mai mult. Eram un bărbat capabil, știam sa fac multe. La compania la care lucram eram un om de bază. Așa că am decis. Am obținut un credit cu care am deschis o fabrica de mobilier. Soția mea s-a bucurat mult pentru mine. În doar doi ani, lucrurile au început sa meargă mult mai bine, însă eu munceam până la epuizare. Ne-am mutat într-o casa mai mare, cu o grădină plină de pomi fructiferi si verdeață. Ea a rămas însărcinată.
Ajungeam seara târziu acasă, iar ea era mereu obosită. O durea câte ceva zilnic. O priveam și vedeam ca strălucirea începuse sa ii dispară complet. Ochii ei erau terni și plictisiți. Începuse sa se îngrașe iar zâmbetul ei se pierduse undeva in anii tinereții.
Dupa nașterea fetiței noastre, ne-am pierdut definitiv, iar eu mi-am găsit fericirea in brațele unei angajate din firmă. Regăseam în ea tot ce credeam ca a dispărut la soția mea. Zâmbete, prospețime și nopți fierbinți, acea micuță focoasa le avea pe toate. Voiam sa divorțez, nu o mai suportam în preajma mea pe consoarta mea. Mă agasa și mă scotea din minți cu fiecare gest pe care îl făcea.
Nopțile petrecute sub plapumă, cu tălpile afară, se transfomaseră, la un moment dat, in nopți pe care eu le petreceam în sufragerie, iar ea, in dormitor, cu copilul. Mângâierile, atingerile fierbinți de altădată se transformaseră doar săruturi scurte și reci, oferite mai mult din obligație.
Când am lovit-o prima oară, m-a privit fără sa spună nimic. A alergat la fiica noastră și a dormit în camera ei. Am auzit-o plângând toată noaptea, însă nu m-a clintit. Ce rost avea? Ce rost ar fi avut sa o liniștesc, când eu nu voiam decât sa o văd plecată?
A doua zi a plecat, împreună cu fetița.
Eram liniștit. Știam ca fata este bine, iar eu sunt, in sfârșit, un bărbat liber.
M-am dus la amanta mea, simțeam nevoia sa ii povestesc totul. Câteva săptămâni bune, soția mea a stat la părinții ei, iar eu mi-am satisfacut plăcerile și bucuriile mărunte, de om prost, alături de puștoaica cu care îmi petreceam timpul.
Însă ceva lipsea. Nu știam ce. După o ceartă puternică, am dat-o afară din casa mea pe puștoaica plină de efervescență și mi-am implorat soția sa se întoarcă. Iar ea s-a întors.
Cu toate acestea, nu am reușit sa ne apropiem din nou unul de altul. Ea voia sa lucreze, eu nu eram de acord. Oricum nu credeam ca este capabilă sa aibă un job bun. Ce știa sa facă, în afară de mâncare și curățenie? Făcuse degeaba o facultate și aveam o plăcere deosebită să îi amintesc la fiecare ceartă acest lucru.
Zâmbind amar, mă întreb și acum unde s-au pierdut acei doi copii ce s-au cunoscut acum douăzeci de ani, pe bancile reci ale facultății.
Ce s-a întâmplat cu mine? Pe ce cărare am plecat și cum de am ajuns să mă pierd? Nu am iubit nici banii și nici femeile nespus de mult. Am înșelat-o o singură dată, și atunci din curiozitate. Ea m-a iertat de fiecare dată când am supărat-o. Deși a plecat, s-a întors. Deși a suferit, a stat alături de mine. Până într-o bună zi, când a plecat pentru totdeauna. Nu a plecat fiindcă am alungat-o, nu a plecat fiindcă am înșelat-o, ci a plecat fiindcă nu era fericită.
Sunt oare un criminal?
Dacă un criminal își prinde victima in mrejele sale, o acaparează, iar apoi o otrăvește lent, atunci sunt unul.
Da, mi-am otrăvit soția cu gânduri rele, cu negativitate și cu propria mea răutate.
Da, mi-am ucis soția, ucigându-i spiritul tânăr și pur.
Soția mea cea blândă, cu ochii săi mari, calzi și păr precum mierea a murit. A murit o data cu omenia mea și cu dragostea noastră. Am îngropat iubirea noastră in uitare și suferință și am realizat că nu trebuie sa ți se oprească inima ca să fii mort. E suficient să nu mai iubești și să nu mai fii iubit.
- Published in Povesti de noapte
Poveşti sau legende? Lucruri pe care sigur nu le ştiai despre oraşul în care locuieşti!
Poveşti sau legende? Lucruri pe care sigur nu le ştiai despre oraşul în care locuieşti!
“Casa asta este plină de amintirile tale ca un castel scoțian de fantome. N-aș putea locui aici nicio noapte”, spunea un personaj dintr-o piesă de teatru. Cam de genul ăsta este și Iașul, cu marea diferență că tocmai ”fantomele” îl fac mai simpatic. Pe unele, le știe aproape toată lumea și le crede mai ceva ca pe Evanghelii. Pe altele, le știe aproape toată lumea, dar toți zic că sunt povești nemuritoare. De unele se zice că le cunosc doar inițiații în tainele dulcelui târg. Sunt legendele Iașului. Cele care fac diferența între târgul bahluian și orice alt oraș cu peste 300.000 de locuitori. Nu că n-ar avea și ei legende. Le-or fi având, dar nu-s ca ale noastre, nu-i așa?
Fantoma din Copou
Că tot vorbeam de fantome. Știți Casa cu fantome, nu? E faimoasă în tot Iașul, cu excepția Copoului, unde și este situată. Renumele i se trage de la aerul său sumbru. O casă cu etaj, de un cenușiu închis, cu brazi înalți în curte și cu un decor ciudat, din pietre de râu clădite una peste cealaltă. Dacă n-ar avea lumini aprinse, ți-ar fi teamă să treci pe-acolo noaptea. Ziua mai merge, că în curte e și un coteț cu găini ”americane”, de-alea pitice. Noaptea, se zice că dincolo de gard apare un chip diabolic. Pe net a și circulat o poză cu un astfel de chip. Photoshop-ul să trăiască! La un moment dat, erau atâția curioși care ”păzeau” casa în timpul nopții, că nevasta proprietarului a tras cu pușca în aer, să-i împrăștie. De ce totuși nu este cunoscută în Copou drept Casa cu fantome? Păi, Copoul e un cartier destul de rarefiat, în care multă lume se știe cu multă lume. E greu să-l crezi pe fostul deputat Dumitru Rădăuceanu fantomă, iar soția sa nu seamănă cu una nici atât.
Legenda Copoului
A propos de Copou, știți de unde vine numele cartierului? Se zice că acum 360 de ani, prin Iași și-au făcut drum tătarii, la un shopping gratuit, pe bază de jaf. Vasile Lupu ar fi fugit prin vecini să caute ajutoare, iar nevastă-sa, Teodosia, ar fi fugit unde-a văzut cu ochii, în pădurea care se întindea pe-atunci cam de pe la actuala universitate la deal. Întors în Iași, domnul ar fi început să o caute și ar fi găsit-o cu ajutorul unui câine de vânătoare, un ”copou”, plural ”copoi”. De acolo, cică, și numele zonei. E doar legendă. Campania tătarilor a existat, într-adevăr, în 1650, iar domnitorul le-a zis boierilor că se duce după ajutoare și dus a fost, cu tot cu nevastă și fecior. S-a întors, cu tot cu nevastă și fecior, după ce s-a mai răcit cenușa Iașilor și s-a apucat să-l reconstruiască, începând cu mănăstirea Golia. Scorburi erau ele prin pădure, dar niciuna nu a adăpostit-o vreodată pe Teodosia. Iar singularul ”copou” nu este atestat în limba română. Câinele cu pricina se cheamă ”copoi” și la singular, și la plural. Deci, nu se știe de unde vine numele dealului.
Schelet în Bahlui
Tot de Vasile Lupu se mai zice una faină. După ce a murit, a fost înmormântat în curtea mănăstirii Trei Ierarhi, care pe-atunci cobora spre Bahlui, iar râul, încă neregularizat, curgea mai spre zidurile mănăstirii. Odată, când a venit Bahluiul mai mare, ar fi măturat cimitirul domnesc, luând cu el și ciolanele lui Vasile Lupu. Scheletul ar fi fost recuperat din noroi, identificarea fiind făcută după inelul purtat pe deget. Puțin macabră legenda. Și cu foarte puțin adevăr în ea. Vasile Lupu a murit la Istanbul, unde a fost și înmormântat. Osemintele i-au fost aduse la Iași mult mai târziu și puse unde sunt și acum, în biserică. Niște oase au ajuns în Bahlui, dar nu ale domnitorului, ci ale Teodosiei, aruncate de călugării greci care au ținut un timp mănăstirea. Osemintele n-au mai fost recuperate, ci doar inelele doamnei și ale fiului mai mic.
Hrubele de sub oraş
De legendele hrubelor din Centrul civic aproape că nici nu mai are rost să vorbim. Toată lumea le știe, chiar dacă prin ele nu merge nimeni. O legendă spune că un pasaj subteran lega vechea Curte Domnească, adică Palatul Culturii de azi, de mănăstirea Cetățuia. Alta, că un tunel făcut pe vremea lui Ștefan cel Mare ar merge din centru până, hăt, spre Podu Iloaiei. O umbră de adevăr există, într-adevăr. Din Cetățuia, mănăstire de refugiu a domnitorilor în caz de tătari, turci, austrieci etc., pleca pe vremuri un tunel. Nu ducea la Curtea domnească însă, ci doar nițel dincolo de zidurile mănăstirii, ieșind tot pe dealul ăla, prin pădure. Iar Ștefan cel Mare, săracul, ar fi făcut el tunel, dar de la Suceava la Hârlău, la Răreșoaia. N-avea el treabă cu Iașul, care era doar un târgușor mărunt pe-atunci. Hrube există, dar erau doar pivnițele caselor târgoveților. Iar dintr-astea sunt multe, într-adevăr. Așa de multe, că unele comunicau între ele. Și comunicau așa de bine, că prin ele s-a amenajat sistemul de canalizare din centru.
Din zilele noastre
De dată mai recentă este legenda tunelului de la Hârlău. Ăla prin care urma să meargă calea ferată spre Botoșani, pe care l-a prins revoluția din 1989 nefăcut și așa a rămas. Legenda spune că localnicii folosesc tunelul drept beci. Damigene, murături și alte asemenea. Nu vă repeziți să luați borcanele de-acolo. E doar legendă. Tunelul nu este chiar în spatele casei, ci în câmp. Murăturile sunt în beciurile de sub casele orășenilor din Hârlău.
sursa: barfadeiasi.ro
- Published in Legende