Cum s-a sinucis fotograful care a realizat fotografia cu vulturul ce așteaptă să moară fetița. ”Durerea a învins bucuria de a trăi. Îmi pare rău!”
În 1993, aflat în Sudan, fotograful Kevin Carter ”trage” ceea ce mulți consideră cea mai interesantă dar și mai crudă imagine din istorie: un vultur așteaptă moartea unei fetițe pentru a o devora. Poza ajunge pe prima pagină a revistelor, premiile încep să curgă. Însă mintea lui Kevin o ia razna, simte o presiune uriașă, lumea-l întreabă de ce nu a intervenit, de ce nu a salvat copilul. Pe 27 iulie 1994, Carter se sinucide, lăsând o scrisoare plină de rânduri dramatice…
În miezul acela de iulie 1994 o mașină curge lin, pe drumul spre Parkmore, o suburbie a Jonannesburgului, Africa de Sud. Trage aproape de ”Fileld and Study Center”, acolo unde șoferul a copilărit. La fel de calm, acesta coboară, scoate furtunul ce duce spre toba de eșapament, îl trece prin fereastră și-l bagă înauntru. Apoi accelerează, preț de câteva minute. Nu-i lume prin preajmă, mașina toarce nestingherită. Până când ucide șoferul. Monoxid de carbon. 33 de ani.
Omul are o poveste desprinsă din filme. Cu un an în urmă era faimos. Un singur ”click”, o declanșare a unui aparat foto, îi adusese notorietatea în întreaga lume. Și-a atunci, ce se petrecuse? Ce-l împinsese spre asemenea gest?
Coborâm, nițeluș, în timp. Kevin Carter e născut în 1960, acolo, în Johannesburg, Africa de Sud. A crescut și s-a maturizat în perioada de apartheid, într-un cartier în care numai albii puteau respira. La 20 de ani s-a băgat să apere un negru și el, un ”arian”, a fost bătut de către alți ”arieni”. Zilnic trebuia să vadă brutalitate. Era martorul unor scene teribile. S-a găsit cu alți trei iubitori de fotografie. Au fondat ”The Bang-Bang Club”, un grup ce lupta pentru egalitatea între albi și negri.
Carter în exercițiu
În martie 1993 ajunge în Sudanul de Sud, în Ayod. După o zi obositoare, vede, într-un spațiu deschis, o fetiță ce pare că-și trage sufletul. La nici 10 metri de ea, un vultur. Pentru a nu deranja pasărea, așteaptă 20 de minute, până când poate ”trage” poza. ”Click”, declanșează! ”Părinții copilului erau ocupați să primească hrana ce li se reprartiza dintr-un avion aparținând convoaielor umanitare. De aceea, pentru câteva minute, fetița rămăsese singură”, își aducea aminte Carter. Primise ordin clar să nu se atingă de localnici, contaminați cu malarie, așa că nu intervine. Face poza, așteaptă ca pasărea să plece, însă nu ajută, deloc, copilul.
Vinde fotografia celor de la ”The New York Times”, care o publică pe 26 martie 1993. Începând de a doua zi, de dimineață, lumea începe să sune pentru a întreba ce s-a petrecut cu fetița. Atât de mulți, încât ziarul se vede nevoit să publice o notă prin care precizează că micuța sudaneză era destul de puternică pentru a supraviețui, dar că nu se știe exact ce s-a petrecut cu ea. Carter e asaltat. ”Înainte de a fi fotograf, erai om!”, aude. Se apără. Spune că în descrierea activității sale apare ”fotojurnalist”, deci trebuia să ”profite”. Asta era meseria lui.În plus, nu se putea atinge de bolnav. Un cotidian din Florida e și mai dur: ”În momentul în care Kevin și-a reglat lentilele pentru a trage imaginea, în ecuație a mai apărut un prădător: omul!” Carter începe să sufere, ușor-ușor. Pe fondul unor probleme mai vechi, cauzate de scenle pe care le vedea, zilnic, în copilărie, devine tot mai irascibil. Încearcă să pareze, din nou. ”Sunt 20 de oameni care mor, în lume, de inainiție, la fiecare oră. Fata a scăpat!” Degeaba, presiunea asupra sa e tot mai mare. Primește faimousul Premiu Pulizer pentru imagine, în 1994. În van…
Pe 27 iulie 1994, când nu împlinise, încă, 34 de ani, Kevin Carter se sinucide. Lasă o scrisoare.
”Îmi pare, sincer, său! Durerea a ucis pofta de viață, bucuria. Sunt depresiv…fără telefon…fără bani de chirie…fărăr bani pentru copil…fără bani! Sunt vânat de imaginile morții, de corpuri, de copilași împușcați, de ofițeri de poliție, de execuții publice. Sunt bucuros pentru că mă duc să-l reîntâlnesc pe Ken (n.r. – Ken Oosterbroek, colegul său din ”Bang – Bang”, ucis în aprilie, în Africa de Sud).
Câteva organizații se duc să caute fetița. Descoperă că, de fapt, fusese un băiețel, Kong Nyong. Decedat în 2008, de febră galbenă.
Despre vultur nu se mai știe nimic.
- Published in Extern
Imagini CUTREMURĂTOARE! „A trăit doar câteva minute după naștere, dar a atins milioane de oameni!” Cum arată copilul născut viu la 19 săptămâni, pe care mama a vrut să-l arate lumii întregi
Povestea unei mame care și-a pierdut pruncul, după ce l-a adus pe lume viu, la doar 19 săptămâni, a făcut înconjurul lumii. Femeia a decis să facă publice imaginile cu bebelușul ei, complet format. Și-a împărtășit durerea și a reușit să sensibilizeze milioane de oameni.
Redăm mai jos, parțial, textul publicat de Daily Mail.
„14 iunie nu a fost o zi așa cum m-am așteptat. Cu câteva zile în urmă am avut câteva probleme minore cu sarcina, câteva scurgeri normale și nu am avut niciun fel de durere. Mai târziu am observat că problema se agravează și l-am sunat pe soțul meu, Josh.
Am mers la spital. Aveam 19 săptămâni și trei zile de sarcină. (…) Atunci când a ajuns asistenta, nu m-a crezut că sunt în travaliu și a plecat după doctor. Nu am idee după cât timp a ajuns doctorul, dar tot ce a zis a fost că va pregăti aparatul cu ultrasunete, apoi a plecat.
M-am simțit pusă la colț. Niciun ajutor, nicio simpatie, nimic. Nu am putut să o sun pe mama din cauza lipsei de telefoane de la recepție. I-am trimis un mesaj text lui Joshua. Nu voiam ca să îl fac să se îngrijoreze.
Am început să sângerez după aceasta. Josh a ajuns și el la spital. Asistenta de la ecografie i-a zis lui Josh: „Îmi pare rău. Nu am vrut ca ea să mă vadă plângând, dar o să mă rog pentru voi”.
L-a îmbrățișat și a plecat. Era ora 7:20. În acel moment nu au mai fost pauze între contracții. Știam că o să-mi pierd copilul.
La ora 8 seara am fost dusă în sala de naștere. Doctorul de-acolo mi-a zis că urmează să aducă pe lume copilul meu. M-am bucurat că nu am auzit expresia „fetus”, ci „copil”.
La ora 9:42 seara s-a născut copilașul meu, fiul meu drag… Walter. Când l-am văzut, am plâns atât de mult, dar el era perfect. Era complet format. La 19 săptămâni, fiul meu era complet format și avea tot ce trebuia unui corp normal. Îi puteam vedeam inima lui micuță bătând în micul lui piept…
Eu și soțul meu, Joshua, l-am ținut în mâini și am plâns. L-am privit și arăta perfect…micuțul nostru fiu. Asistentele și medicul ne-au lăsat să avem un timp în liniște cu fiul nostru…
Scriu cu inima sfâșiată de durere. Mă gândesc la cei care nu-și pot vedea copiii după naștere. Eu mi-am ținut fiul în brațe, l-am mângâiat în timp ce îi vedeam inima bătând. I-am numărat degetele și i-am sărutat micuța lui frunte. O să prețuiesc întotdeauna aceste amintiri pe care le am cu el.”
- Published in Extern