Misterul Mumiei din pădurea Dobrovaț. Partea I
Misterul Mumiei din pădurea Dobrovaț
Povestea noastră incepe pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, când cneazul Duma Negru, socrul lui Alexandru cel Bun, pune a se construi o cetate de apărare în interiorul pădurii Bârnova.
In timpul construcției, cațiva slujitori ce cautau prin padure lemne pentru ridicarea zidurilor și a chiliilor, găsesc într-o poieniță cateva blocuri de pietre cu forme geometrice și inscrisuri ciudate, așezate ca un portal spre interiorul pământului.
Cneazul Negru, formează o echipă din cercetare și împreună cu câțiva preoți reușește să îndepărteze câteva lespezi de piatră și să pătrundă în interiorul acelei peșteri. Conform unor documente descoperite de curând în Arhivele De Stat Iași, se poate citi cum că în a doua zi de cercetări a fost găsită o încăpere foarte mare, unde pe o masă de piatră era așezat un sarcofag frumos ornat în pietre prețioase și cu picturi desenate forțe ciudat.
Preoții de la acea vreme care erau și sfătuitori marelui boier îl îndeamnă pe acesta să lase rămășițele acelei fințe găsite în interiorul sercofagului și să aducă de la muntele Athos câțiva călugări care să vadă exact despre ce este vorba.
Conform documentelor în anul 1392 își fac apariția câțiva călugări greci care ridică imediat un schit în acel loc și astfel îngrădesc locul intrării în acea peșteră, însuși denumirea locului este ,,Poiană cu Schit”. Hramul, atribuit inițial schitului, a fost Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, de Sânziene.
Se spune că acea ,,Creatură cu față umană” din interiorul peșterii ar fi fost de mărimi gigantice și că mâinile depășeau lungimea picioarelor de 2 ori, iar încăperea unde era așezat sarcofagul avea un miros aparte ce nu semăna cu nici un alt fel de miros cunoscut oamenilor. Cronicii acelor vremuri spun că acele mirosuri emanate de mumie era benefic organismelor vii și că plantele se dezvoltau mult mai repede, fără a avea nevoie de apă sau lumină.
Un timp devine loc de pelerinaj pentru dregători și conducători ai întregi lumii care ar fi vizitat această peșteră pentru tratarea diferitelor afecțiuni de care sufereau. Totul se făcea în mare taină și condiția principală era că nimeni niciodată să nu pomenescă de aceste pelerinaje, nici verbal și nici în scris.
Secretul acelui schit a fost foarte bine păstrat și în niciun document oficial nu a fost descris, la câteva sute de metri Duma Negru își ridică cetatea și convetuiește destulă vreme alături de familia sa. Având în vedere vremurile tulburi cu care se confruntă orașul în acele vremuri, cetatea este atacată și jefuită în repetate rânduri de turci, tătari, polonezi sau cazaci.
A fost refăcuta pe vechile temelii în anul 1747, iar până în 1864, când în urmă reformei averilor mănăstirești ale lui Alexandru Ioan Cuza, a fost părăsită de călugării greci. Schitul a fost distrus în întregime de o bombă în timpul celui de-al doilea război mondial, de atunci rămanand doar ruină.
Revenind la povestea noastră putem spune că vechimea acelei peșteri ar fi una foarte mare, cercetările efectuate recent arată că o parte din ceramica găsită în acele locuri este datată din secolul al XII-lea ( 1100-1190 ), totuși la câțiva zeci metri distanță au fost găsite obiecte ceramice și plastică antropomorfă cucuteniană din secolul al VIII-lea ( anii 700-790 ), deci mult mai veche decât se știa din documentațile acelor vremuri.
Sfarsitul primei parti
Autor : Tugui Florin
Nota autorului: Aceasta este o Legendă și trebuie tratată ca atare.
- Published in Legende
„Până azi eram fan Brașov, Sibiu, Cluj. Să îmi fie cu iertare, dar Iașul este peste ele…”
„Până azi eram fan Brașov, Sibiu, Cluj. Să îmi fie cu iertare, dar Iașul este peste ele…”
O constănțeancă are numai cuvinte de laudă pentru Iași, despre care spune că arată mai bine ca Brașov, Sibiu sau Cluj.
Pe Facebook, Netty Dumitrache a adăugat fotografii cu mesajul:
„ Până azi eram fan Brașov, Sibiu, Cluj. Să îmi fie cu iertare, dar Iașiul este peste ele. Orașe precum București ori – ferească sfântu – Constanța noastră, nici nu ai cu ce să le compari. Este atat de curat, străzi spălate, spații verzi tunse și chiar verzi, trotuare largi, doar pt pietoni, că am impresia … de Viena. Până și oamenii par mai frumoși ”
Pana azi eram fan Brasov, Sibiu, Cluj. Sa imi fie cu iertare, dar Iasi este peste ele. Orase precum Bucuresti ori-…
Posted by Netty Dumitrache on 12 Septembrie 2017
- Published in Local
Iaşul sau Iaşiul? – o dispută lingvistică istorică între nordul şi sudul ţării, tranşată de specialişti după principiul „uzul face norma“
Iaşul sau Iaşiul? – o dispută lingvistică istorică între nordul şi sudul ţării, tranşată de specialişti după principiul „uzul face norma“
Cum se pronunţă articulat corect numele oraşului Iaşi s-a transformat de-a lungul timpului într-un „război“, purtat la nivel popular şi chiar academic, între moldoveni şi dâmboviţeni. Lingviştii consultaţi de „Adevărul“ au încercat să tranşeze disputa.
Atât normele academice în vigoare, cât şi scrierea folosită în sudul ţării favorizează, pentru articularea hotărâtă la cazul nominativ, varianta „Iaşiul”.
„Unele substantive proprii pluralia tantum manifestă tendinţa de refacere a unei forme de singular (marcate de articolul definit), adecvate specificului individualizator al numelor proprii: Bucureştiul/Bucureştii, Iaşiul/Iaşii, Paştele/Paştii etc. […]”, este menţionat în Gramatica Academiei, 2005, vol. I, p. 123.
Cu toate acestea, majoritatea moldovenilor consideră o blasfemie folosirea altei variante de articulare, în afară de „Iaşul”. Cei mai importanţi lingvişti din Capitala Moldovei concordă în argumentaţii potrivit cărora „revolta” populară locală este justificată.
Pentru a explica de ce privilegiază varianta „Iaşul”, lingvistul Stelian Dumistrăcel, profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi şi şef al Departamentului de Dialectologie din cadrul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, filiala Iaşi, citează un principiu enunţat de marele lingvist român Eugen Coşeriu:
„În lingvistică, vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor. Lingvistul nu trebuie să uite niciodată că limbajul funcţionează prin şi pentru vorbitori, nu prin şi pentru lingvişti”.
„Din cauză că localnicii (ca toţi moldovenii) nu pronunţă «înmuiată» (nici) consoana ş, forma curentă în vorbire este Iaş (deşi se scrie Iaşi). Pornind de la pronunţie, în scriere, forma articulată a devenit Iaşul, ca în numele revistei «Iaşul literar».
Cînd, recent, pe afişe diverse apare Iaşiul (… ospitalier, să zicem), lumea culturală din capitala Moldovei protestează ca la o anomalie!“, scrie profesorul Stelian Dumistrăcel într-un articol publicat în nr. 178, ianuarie 2014, al revistei „Timpul”.
Cercetătorul ieşean constată, cu umor fin, că niciun moldovean autentic nu s-ar încumeta să scrie sau să pronunţe „Iaşiului”. Aceasta deoarece i s-ar părea că seamănă cu dâmboviţenii care pronunţă şiah în loc de şah.
„Iată şi alte enunţuri cu aceeaşi formă: «Sărbătorile Iaşului 2013»; printre manifestări, «Noaptea albă a Iaşului»; s-a publicat şi «Harta Sărbătorilor Iaşului», după cum a existat şi «Spotul oficial al Sărbătorilor Iaşului».
Dar, în textul ştirilor despre oraşul nostru publicate în ziare din Bucureşti, vom întîlni curent forma de genitiv Iaşiului, ca şi cum ni s-ar corecta o anumită greşeală (de tipul copil, nu copchil)”, adaugă Stelian Dumistrăcel în articolul din revista „Timpul”.
Este „corectă” forma Iaşul sau Iaşii?
Cea de-a doua formă este cea originară, reprezentînd echivalarea în limba română a formei gramaticale ce apare în documentul primei atestări a numelui, redactat în slavonă, datînd din 1408. De altfel, aşa se scria pînă în secolul al XIX-lea.
„Cităm cîteva titluri de notorietate, ale lui Alecsandri, „Iaşii în 1844, o fiziologie”, şi Iaşii în carnaval (1845), o comedie, sau „Magaziile (magazinele) Iaşilor” , o prezentare de factură publicitară a lui C. Negruzzi (1846).
„Astăzi, istoricii şi oamenii de cultură inspiraţi de aceştia susţin folosirea exclusivă a formei Iaşi, pe care mai ales primii o promovează şi în titluri de opere”, mai scrie Stelian Dumistrăcel în „Timpul”.
Cu toate acestea se pot constata şi uşoare forme de incoerenţă discursivă apărute în scrierile unor oameni de cultură ieşeni.
„Tradiţia culturală este păstrată şi de titlul albumului semnat de Valentin Ciucă, „Iaşii, între medieval şi modern” (2008), dar, culmea ironiei, apariţia editorială a fost anunţată şi comentată în ziare sub enunţul „Manual de iubit Iaşul”! Diferite oscilaţii sînt prezente şi în titlurile cărţilor unui monograf sui-generis al oraşului, Ion Mitican:
„Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin Tîrgul Ieşilor” (1990), „Cu Iaşii mînă-n mînă” (1997, în colaborare cu C. Ostap), dar „Iaşul între adevăr şi legendă” (2000, cu acelaşi colaborator), după cum emisiunea unui post de televiziune avîndu-l ca invitat pe I. Mitican era titrată „Iaşul lui Mitican”.
„Aşadar, astăzi, Iaşii, ca nume al oraşului, pare să reprezinte o formă uşor arhaică, respectiv o selecţie şi o preferinţă de coloratură elitistă”, comentează Stelian Dumistrăcel.
- Published in Local
Esplanada Elisabeta din Iași, locul instabil care-și amenința continuu locuitorii
Esplanada Elisabeta din Iași, locul instabil care-și amenința continuu locuitorii, denumește zona de trecere dinspre bulevardul Copou spre Gară. Zona a fost în trecut una din problemele Iaşului, însă a fost transformată în monument istoric după amenajarea ei şi transformarea într-un loc de promenadă.
Râpa Galbenă, căci așa o știu toți, este inclusă pe Lista Monumentelor Istorice din 2004 şi este unul dintre puţinele obiective istorice a căror renovare s-a încheiat chiar mai devreme de termenul stabilit. Nu cu foarte mult înainte de termen (2 săptămâni), însă la timp ca 2007 să găsească zona cu un nou aspect. Zona a purtat în trecut denumirea de „Esplanada Elisabeta”.
În perioada în care amenajarea punctului de trecere între Copou şi stradă Gării au fost finalizate (1900), era la modă că străzile să poarte nume princiare. Astfel, „autorităţile au zis străzii ce venea dinspre Păcurari: „Regina Elisabeta”, esplanadei „Principesa Maria” iar bulevardului spre gara „Ferdinand”. Era modul ieşenilor de a-şi aminti de Casă Regală a României.
În locul actualelor corpuri ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” şi a căminului Akademos, pe aripa stânga a esplanadei se înalta hotelul Bejan. Construcţia inginerului Grigore Bejan era una modernă şi foarte bine amplasată din punctul de vedere al peisajului.
Vederea către Gara, într-o perioada în care pe partea dreapta a străzii era amenajată o grădina publică, asigura o privelişte frumoasă pentru turiştii găzduiţi de hotel. În plus, amplasamentul era unul central, de unde se putea ajunge cu uşurinţă în orice alt punct de atracţie al Iaşului.
Înainte de amenajare, Râpă Galbenă era un loc instabil care-şi ţinea continuu sub ameninţare „chiriaşii”. Aici se întâlneau izvoarele care coborau de pe Copou în drumul lor spre Bahlui, iar umiditatea făcea că alunecările de teren să fie obişnuite.
Spaţiul a fost amenajat în vremea pe cînd primar al Iaşului era Alexandru Bădărău. Construcţia care mai poate fi văzută şi azi a fost realizată pe la 1898-1900 şi da, încă şi acum, la aproape un secol de la realizarea ei, o pregnantă impresie de monumentalitate.
Înainte că Rîpă să fie amenajată, aici „funcţiona” o „lutărie”, un loc de unde olarii şi constructorii din zona se aprovizionau cu lut galben. Aşa se şi explică denumirea locului, transmisă din generaţie în generaţie pînă azi.
Tot pe la Esplanada Elisabeta treceau odinioară şi „apării”, cei care, înainte de 1909, cînd s-au încheiat lucrările de alimentare a oraşului cu apă de la Timisesti, aprovizionau zilnic Iaşul cu preţiosul lichid. „Apării” cărau apă cu sacaua, aşa cum se practică în întregul Orient.
Aceştia erau, de regulă, oameni foarte săraci, singură marfă pe care şi-o puteau permite spre vînzare fiind indispensabilă apă. Iniţial esplanada Elisabeta construită în partea superioară a Râpei Galbene oferea o imagine asupra palatului veneţian al Gării din Iaşi şi asupra Vămii Vechi şi Antrepozitelor ce au fost de asemenea construite la sfârşitul secolului 19.
Cel care a venit cu ideea asanării zonei a fost primarul Neculai Gane. Acesta dorea modernizarea oraşului şi a contractat chiar şi o firma din Londra specializată în asfaltări. Punerea în practică a ideii primarului a întâmpinat atât dificultăţi tehnice (izvoarele subterane şi construirea unei canalizări speciale cu deversare în Bahlui), economice, cât şi politice.
- Published in Cultură
IMAGINI ŞOCANTE. Un copil a UCIS şi SPÂNZURAT două pisici: Acest psihopat este în libertate! Share masiv! – FOTO
Gestul unui adolescent a stârnit o revoltă pe internet! Tânărul a ucis şi spânzurat două pisici, după care le-a fotografiat şi a postat imaginile într-un grup al iubitorilor de pisici.
„Ciusca Costi, localitatea Cujmir judetul Mehedinti, acest copil este un psihopat in libertate, daca astazi omoară un suflet nevinovat, pe viitor poate sa devina un criminal cu sânge rece! Politia sa se autosesizeze! Share masiv va rog!”, a scris Maria pe Facebook.
Dacă va fi identificat şi găsit vinovat, tânărul riscă până la şapte ani de închisoare pentru cruzime faţă de animale.
Update
Adolescentului i s-a intocmit dosar penal si a primit amenda maxima prevăzută de lege! Pentru el orice sancțiune este mica!
Costi Grigorie zis Ciusca, satul Aurora, localitatea Cujmir judetul Mehedinti, acest copil este un psihopat in libertate, daca astazi omoară un suflet nevinovat, pe viitor poate sa devina un criminal cu sânge rece! Politia sa se autosesizeze! Share masiv va rog!
https://www.facebook.com/zina.butiuc/posts/1390988231019527
- Published in National
Când i-am plâns lui tata pe umăr și i-am spus că mama nu mi a zis niciodată că mă iubește, tata mi-a răspuns: „Nici mie nu mi-a zis…“
Mama e oncopediatru și profesor universitar, și toată copilăria mea a citit și a scris cărți de medicină, și-a dat doctoratul, a făcut gărzi, a predat, a mers la congrese, i-a tratat pe copiii bolnavi de SIDA, leucemie, cancer, hemofilie, pe care nimeni nu voia să-i trateze, s-a luptat cu un sistem medical defect, cu nepăsarea colegilor ei din spital, cu lipsa medicamentelor și cu moartea.
Eu și mama n-am fost niciodată prietene, n-am fost niciodată la cumpărături de haine împreună, n-am vorbit niciodată despre băieți, n-am avut niciodată secretele noastre și nu ne-am spus niciodată una alteia că ne iubim. Am puține amintiri tandre cu mama și le țin ascunse bine, pentru că intimitatea acestor scene mă rănește și îmi aduce aminte că au fost prea puține.
Mama îmi împletește părul după baie, deși sînt adolescentă și între noi mocnește o puternică ostilitate. Mama rîde și cînd rîde e frumoasă, îi dispar venele umflate de pe frunte, face gropițe în obraji și, pentru scurt timp, apartamentul întunecat din Craiova se luminează. Mama curăță o gutuie și o mîncăm în pat, sub plapumă. E singura dată cînd îmi amintesc să fi dormit împreună cu mama, într-o după-amiază de toamnă cînd eu aveam șase sau șapte ani.
Mama a lipsit din copilăria mea. A lipsit fizic, pentru că era închisă la ea în cameră și citea sau scria cărți și articole, era de gardă, era plecată la congrese sau venea tîrziu de la serviciu, mai ales cînd vreunul dintre copiii ei era în stare gravă.
Mama se întorcea din gărzi nervoasă, eram mică și nu înțelegeam ce înseamnă moartea, așa că nu mi-a păsat cînd a strigat la mine – nu mai știu ce prostie făcusem – că i-au murit trei copii în gardă și că numai de tîmpeniile mele nu-i arde acum. Mai tîrziu – eram deja adolescentă – mi-a povestit despre un băiat de șase ani care i a spus că știe c-o să moară și care avea la capul patului cîteva lumînări, pe care le aranjase frumos.
Detaliile acestea mi se par sfîșietoare acum, dar cînd eram mică, fiică de doi medici, nu le înțelegeam. Nu înțelegeam nici ce aveam să aflu abia mult mai tîrziu: că mama e un doctor bun, că și-a dedicat viața unor copii care vin la ea din toate satele din Oltenia cu diagnostice îngrozitoare, că e cumplit să înfrunți nedreptatea, lipsa citostaticelor și disperarea părinților.
Nu înțelegeam de ce mama a sacrificat timpul pe care trebuia să l petreacă cu mine, copilul ei, și l-a oferit altor copii, care au fost mai mult copiii ei decît am fost eu.
Tata a fost cel care s-a ocupat și de mine, și de sora mea, care e cu zece ani mai mare. El ne gătea, făcea curat, spăla vasele, ne dădea bani, ne bătea cu cureaua, vorbea cu noi despre băieți, ne citea jurnalele pe ascuns și mă prindea sărutîndu-mă în fața blocului.
A făcut ce-a putut, n-a știut să fie mai bun, asta ne-a zis o mereu, s-ar fi descurcat mai bine dacă avea băieți, dar pentru două fete n-a fost deloc pregătit.
Eu m-am răzvrătit la 12 ani, am chiulit, m-am certat cu profesorii, am refuzat orice formă de autoritate, am fost exmatriculată, am fugit de-acasă, am fumat, am băut, cred că m-aș fi și drogat dacă se găseau droguri pe-atunci în Craiova.
Cu cît luam mai multă bătaie, cu atît mai furioasă și mai autodistructivă deveneam și cu atît mai multă bătaie luam și cu atît mai tare îmi transformam părinții în dușmani, pînă cînd am crescut, am plecat la facultate la București și între noi a rămas o prăpastie pe care n-am știut niciodată cu ce altceva s-o umplem în afară de reproșuri.
Mama n-a fost niciodată mulțumită de mine, de notele mele proaste, de muzica pe care o ascultam, de prietenii mei, de felul meu de-a fi. Nici acum, cînd sînt ditamai adultul, nu e mulțumită de mine: trăiesc în concubinaj, m-am mutat într-o autorulotă, nu am nici o intenție să fac copii, sînt jurnalist și iubitul meu e fotograf (ăsta e hobby, nu meserie, zice mama).
Nu m-a alintat niciodată – poate atunci cînd eram mică, dar nu-mi amintesc –, nu m a îmbrățișat niciodată, nu mi-a spus niciodată că sînt cea mai cea. Eram la facultate atunci cînd le-am reproșat că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și de atunci tata a început să scrie la sfîrșitul SMS-urilor „Te iubim! Părinții“.
Am fost o adolescentă – și sînt un adult – cu mari probleme emoționale. Durerea s-a estompat de cînd am început s-o apreciez pe mama profesional, de cînd am văzut-o la spital, printre copiii ei, de cînd i am cunoscut foștii ei pacienți, acum tineri de 20 de ani, care vin uneori s-o viziteze și să-i mulțumească. A meritat sacrificiul, mă gîndesc.
Acum, mama are 71 de ani și nu vrea să iasă la pensie, deși eu, tata și sora mea insistăm, mai ales de cînd a avut un cancer de tiroidă și ne a fost teamă c-o s-o pierdem. Mama nu vrea să se pensioneze pentru că e singura oncopediatră din județ și îi e teamă că dacă pleacă n-o să se mai ocupe nimeni de copiii din Craiova și din împrejurimi, ai căror părinți n-au bani să-i ducă la Timișoara sau la București.
M-am tot gîndit la mama în ultimii ani, am încercat s-o cunosc și s-o înțeleg mai bine. Mama s-a născut într-o familie cu zece copii dintr-un sat din Argeș. Bunicul meu a fost preot și mama a mers la liceu la Cluj și la facultate la București – la Pitești n-a intrat la liceu pentru că nu era „de origine sănătoasă“, așa că a plecat din județ, să i se piardă urma.
A trăit în cămine, cu bani puțini, departe de părinții ei și de casă de cînd avea 14 ani. A învățat cu îndîrjire, iar școala și Facultatea de Medicină au fost cele mai importante lucruri pentru ea. Avea note excepționale și ar fi putut rămîne în București, la Institutul Fundeni, dar s-a măritat și l-a urmat pe tata, care prinsese un post într-un sat din Dolj.
Mama s-a născut în 1946 și s-a măritat în 1970. Era o vreme în care femeile trebuiau să se mărite și să facă copii, acesta era rostul lor, iar mama a făcut lucrurile pe care trebuia să le facă o femeie. Nici nu i-ar fi trecut prin cap că ar putea să se ocupe doar de medicină, să trăiască în concubinaj sau să aleagă să nu aibă copii.
Lucrurile acestea trebuiau făcute, bunicul meu, preot, ar fi fost nemulțumit altfel, colegii, oamenii ar fi judecat-o. Așa că mama s a măritat și a făcut două fete, dar întotdeauna medicina a fost mai importantă decît familia ei. Cînd i-am plîns lui tata pe umăr și i-am spus că mama nu mi a zis niciodată că mă iubește, tata mi-a răspuns: „Nici mie nu mi-a zis niciodată că mă iubește“.
- Published in National
Astăzi între orele 10:00-11:00 sirenele vor suna din nou în toată țara
Astăzi între orele 10:00-11:00 sirenele vor suna din nou în toată țara
Miercuri IGSU anunță că va desfășura lunar exerciții pentru testarea și verificarea sistemului de înștiințare, avertizare și alarmare în situații de protecție civilă.
”La nivel național au loc exerciții destinate verificării funcționării mijloacelor de alarmare a populației, în scopul centralizării permanente a datelor privind starea de operativitate a echipamentelor de înștiințare, avertizare și alarmare, precum și pentru pregătirea continuă a autorităților administrației publice locale.
Astfel, începând cu luna august, în prima zi de miercuri a fiecărei luni, în intervalul orar 10.00 – 11.00, sunt acționate sirenele de alarmare publică existente în toate județele.
În această lună, simulările vor începe miercuri, 06 septembrie a.c. și vizează atât verificarea echipamentelor care pot fi acționate în mod centralizat (simultan), cât și a celor cu acționare locală.
Totodată, rezultatele verificărilor vor fi centralizate la nivel județean și vor face obiectul unor analize în cadrul comitetelor județene pentru situații de urgență, în vederea îmbunătățirii modului de alarmare a populației în situații de protecție civilă.
Prin modul de acționare mijloacelor tehnice de alarmare există posibilitatea de a crea disconfort în spațiul public, motiv pentru care asigurăm cetățenii că astfel de exerciții periodice sunt necesare și benefice.”, a anunțat IGSU într-un comunicat
- Published in Altele
Iașul este părtasul unui succes de zeci de milione de vizualizări. Producția impresionantă a filmului serial a fost filmată în IAȘI!
Iașul este părtasul unui succes de zeci de milione de vizualizări
La doar 13 ani, Iuliana Beregoi şi-a câştigat fanii cu sinceritatea, carisma şi talentul ei, adunând în prezent aproape 300.000 de abonaţi la canalul propriu de Youtube, dar şi zeci de milioane de vizualizări, pentru cele doua single-uri „Vina mea” și „Fac ce simt„.
Acum, cântăreața -vloggeriță, originară din Republica Moldova, lansează primul episod din serialul de acțiune „LARA”, o producție MIXTON MOVIE – o divizie a MIXTON MUSIC. Dupa un concept creat de Catalin Dascalu, responsabilul de succesul tinerei artiste, filmul este impartit pe sezoane, cu episoade ce vor aparea lunar, si relateaza o adevarata poveste din viata unei adolescente care si-a pierdut memoria, pierduta intr-o metropola, fara parinti sau apropiati.
Întreaga actiune se petrece in jurul acesteia si a noilor prieteni pe care si-i face, alaturi de care infrunta situatii limita si neasteptate, care ii vor tine, atat pe copii cat si pe cei mari, cu sufletul la gura.
„Cred ca sunt cea mai fericita si norocoasa persoana din lume! Prima data, cand am auzit ideea acestui film serial, de la managerul meu Catalin Dascalu, mi s-a parut a fi un vis aproape imposibil de realizat. Iar, acum, nu-mi vine sa cred ca, deja, lansam primul episod. Sper sa va placa mult ceea ce a iesit, mai ales ca este creat si gandit din dragoste, pentru toti fanii mei. Va pup si iubesc!”
De regie, s-a ocupat Ciprian Iacob, iar in rolurile secundare ii putem regasi pe Mihai Ungureanu, Vlad Baba si Erica Moldovan, iar serialul poate fi gasit online, pe canalul de Youtube – MIXTON MUSIC.
Totodata, piesa ce da genericul serialului „Lara” va si lansata pe 7 septembrie, odata cu videoclipul acesteia, ce va purta numele „Generatia Z”.
- Published in Local
Fenomen straniu la mormântul lui Ionuţ Anghel, în ziua împlinirii a 4 ani după ce a fost sfâşiat de câini FOTO
Un fenomen straniu a avut loc în urmă cu puţin timp la mormântul lui Ionuţ Anghel, băieţelul omorât de un maidanez în urmă cu patru ani. Jucăria acestuia a dispărut şi nu mai este pe mormântul micuţului, acolo unde era acum câteva săptămâni.
Locul de veci al copilului a fost ornat cu zeci de jucării, însă exact în ziua în care se împlinesc 4 ani de la mortea lui Ionuţ, familia acestuia a observat că jucăria preferată a băiatului a dispărut, scrie spynews.ro. Obiectul a stat în acelaşi loc de când a fost înmormântat băiatul.
Părinţii lui nu îşi revin după ce şi-au pierdut fiul în urmă cu 4 ani. La începutul anului, Valentin Anghel a mărturisit că nu se poate plimba cu fiul său în parc fără ca micuțul să nu fie speriat din cauza câinilor fără botniţă. Moartea fratelui său a lăsat urme adânci în sufletul băiatului.
„Eu când ies în parc cu copilul care mai este, are o fobie faţă de câini după ceea ce s-a întâmplat. Mă întâlnesc cu fel şi fel de oameni cu câini fără botniţă şi se apropie de copilul meu, speriindu-l,” a declarat tatăl lui Ionuţ Anghel.
Ionuţ Anghel a fost omorât de câini
Dosarul penal legat de moartea lui Ionuţ Anghel a fost deschis în 3 septembrie 2013 de Parchetul Tribunalului Bucureşti, iar o zi mai târziu ancheta a fost preluată de procurorii Parchetului instanţei supreme, având în vedere complexitatea cauzei şi intensa mediatizare a acesteia.
În 27 septembrie 2013, PICCJ anunţa că Administraţia Domeniului Public a Sectorului 2, reprezentanţii SC Tei Rezidenţial şi Constantin Ciorăscu, proprietarul terenului unde Ionuţ Anghel a fost omorât de câini, sunt urmăriţi penal în dosarul în care se fac cercetări pentru ucidere din culpă.
Procurorul nota că aceştia „nu au asigurat cadrul organizatoric apt să preîntâmpine atacul canin asupra minorului Anghel Ionuţ, prin menţinerea integrităţii împrejmuirii, pentru ţinerea câinilor societăţii exclusiv în interiorul perimetrului îngrădit al firmei, şi prin îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din legislaţia referitoare la deţinerea de câini, inclusiv a celor periculoşi sau agresivi, împrejurări care au dus la moartea minorului”.
- Published in National