Un chelner a găsit şi a dus la poliţie 77.000 de euro care aparţineau unei românce
Un chelner a găsit şi a dus la poliţie 77.000 de euro, sumă care s-a dovedit că aparţinea unei românce în vârstă de 37 de ani, scrie diariodemallorca.es.
Algerianul Lahouari Saidani, care este chelner la restaurantul Arabica din cartierul Pedro Garau din Palma, a găsit în urmă cu mai multe zile, sub cutia poştală din clădirea în care locuieşte, o pungă de hârtie care conţinea peste 17.000 de euro în monede şi alte câteva zeci de mii de euro în cecuri.
”Sunt musulman şi religia nu îmi permite să păstrez ce nu e al meu”, a povestit algerianul născut în Oran şi rezident în Mallorca din 2001.
El a spus că a plecat de la locul de muncă la ora 18.00 şi, când a ajuns acasă, a mers direct la cutia poştală.
”Este un obicei şi aştept de câteva zile un document de la Madrid. Jos, am văzut o pungă mare de hârtie. Am deschis-o şi am găsit cecuri şi mulţi bani de metal”.
Algerianul a asigurat că nicio clipă nu a fost tentat să păstreze punga respectivă.
”Islamul interzice să furi şi eu am primit o educaţie strictă”.
În pachet se aflau 83 de cecuri provenind de la zece entităţi financiare diferite şi mai multe documente personale ale unei femei române în vârstă de 37 de ani, haine şi cosmetice recent cumpărate. Lahouari a mers la poliţie, unde spune că a avut de dat mai multe explicaţii.
”Când poliţiştii au văzut un arab cu o pungă plină de bani, au fost neîncrezători. Nu înţelegeau nimic”.
Agenţii au identificat-o rapid pe româncă, folosindu-se de paşaportul care se afla în pachet. Cei doi s-au întâlnit la secţia de poliţie, iar ea s-a oferit să îi dea o sumă de bani celui care a găsit bunurile sau să îi facă un cadou soţiei lui.
”A povestit că urma să îi ducă la bancă. Cum era coadă, a mers la clădire şi a lăsat punga sub căsuţele poştale. După cum spune, locuieşte acolo, deşi nu am văzut-o niciodată. Spunea că lucrează în domeniul imobiliar. S-a oferit să îmi dea bani, pentru a-mi mulţumi. Am refuzat complet, deşi a insistat să îi facă un cadou soţiei mele”, a mai spus algerianul, care a adăugat că, deşi câştigă o mie de euro pe lună şi că nu îşi permite niciun lux, acei bani nu erau ai lui.
- Published in Extern
Prima Miss Moldova din istorie a cucerit inimile cu frumusețea ei blajină
Prima Miss Moldova din istorie a cucerit inimile cu frumusețea ei blajină. Primul concurs de miss moldovenesc a fost organizat în anul 1929, la iniţiativa conducerii publicaţiei Realitatea ilustrată.
Printre cele 2.500 de tinere înscrise la preselecţii s-a aflat şi Marioara Cazaban, o studentă din Iaşi, care, deşi nu a ajuns în finală, a cucerit inimile tuturor, fiind și prima Miss Moldova din istorie.
„Frumuseţea moldovenească este blajină, timidă chiar şi limpede ca o doină„
În urmă cu peste 80 de ani, o tînără din Iaşi cucerea inimile bărbaţilor din întreaga ţară. Marioara Cazaban avea să fie desemnată Miss Moldova la primul concurs de frumuseţe.
Pentru lumea mondenă din perioada interbelică, primul concurs de miss a fost unul extrem de mediatizat. Organizat în anul 1929 la iniţiativa conducerii publicaţiei „Realitatea ilustrată”, evenimentul a stîrnit un val de interes în rîndul tinerelor. Nu mai puţin de 2.500 de fete cu vîrsta cuprinsă între 16 şi 25 de ani s-au înscris la preselecţii, trimiţîndu-şi fotografiile pe adresa revistei amintite.
Concursul era afiliat „Miss Universum”, care se organiza deja de 11 ani la Galveston, în Statele Unite ale Americii. Aşadar, cîştigătoarea urma să reprezinte România peste Ocean.
Din comitetul de organizare al evenimentului au făcut parte, printre alţii scriitorul Liviu Rebreanu, pictorii Frederic Storck şi I. Steriadi, în vreme ce juriul care a decis cîştigătoarea a fost compus din Dem Dobrescu (primar al Bucureştiului), Principesa Ioana Ghica, doamnele Cuţescu, Stork, Olga Creceanu şi domnii Brătescu-Voineşti, Ion Minulescu şi H. Blazian.
În finala concursului au ajuns şapte reprezentate desemnate cîştigătoare regionale, plus trei reprezentante ale Capitalei. În etapa finală din SUA, România a fost reprezentată de Magda Demetrescu, o tînără de 17 ani din Bucureşti. În Statele Unite, românca s-a clasat pe locul şase, dintr-un total de 44 de concurente.
Cu toate acestea, încă o tînără a reuşit să atragă atenţia tuturor cu frumuseţea sa, prima Miss Moldova. Marioara Cazaban avea 20 de ani şi era studentă la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”. În acelaşi timp studia şi pianul la Conservator.
Reporterii „Realitatea ilustrată” au vizitat-o şi au realizat un articol despre ea:
„«Miss Moldova» îşi adecvează foarte bine atitudinea generală în ceiace cuprinzător exprimă adjectivul «cuminte». Deaceia n’o vezi zglobie trecând în promenadă la orele consacrate, după cum n’o poţi întîlni la seratele şi reuniunile unde obişnuit fetele noastre îşi caută sursa de distracţii.
D-şoara Marioara Cazaban este un exemplu frumos de studentă harnică, cheltuind energia şi timpul liber în lecturi şi studii.
Ea confirmă astfel un specific intelectual care în genere aparţine sufletului moldovenesc şi care desigur nu-i poate decât completa cu succes darul frumuseţii. Este sinceră şi comunicativă. Gestul ei, sfios şi tânăr; graiul ei, melodios şi cald; privirea-i limpede şi iubitoare.
D-şoara Cazaban întruneşte astfel o colecţie de calităţi morale care, chiar dacă ar fi fost lipsită de farmecul fizic, iar fi dat totuş dreptul de a fi o reprezentantă a generaţiei ei.
Pe «Miss Moldova» am găsit-o în locuinţa ei din str. Păcurari, într-un interior simplu şi ospitalier unde mi-a relatat câteva:
„Miss Moldova” spune că a fost foarte bine organizat, întrecînd, chiar toate aşteptările:
„Cu ocazia acestui’ concurs am constatat că ţara are fete frumoase; din toate părţile ţării s’au adunat în Capitală, un adevărat colier de perle, care de care mai frumoase, mai atrăgătoare. Frumuseţile fiecărei regiuni au ceva specific: muntencele au o frumuseţe îndrăzneaţă, aproape rafinată; ardelencele şi bucovinencele posedă o frumuseţe vioae dar rece; moldovencele sunt mai banale; iar frumuseţea moldovenească este blajină, timidă chiar, şi limpede ca o doină… Idealul unei reuşite la concursurile de frumuseţe este să facă cinematograf. Ei bine, eu nu găsesc în aceasta un ideal. Idealul meu vi-l voi spune după ce voi termina studiile”.
Despre călătorii, aceasta a spus:
„Mi-ar plăcea să fac voiajuri in străinătate, însă bine înţeles, după ce-mi voiu cunoaşte ţara, care este foarte frumoasă. Imi plac cinematograful, teatrul, concertele, sporturile de iarnă, etc. dar nu sunt amatoare de dans.”
„În literatura moldovenească — continuă d-şoara Cazaban — prefer pe Ionel Teodoreanu, Mihai Sadoveanu, Liviu Hebreanu şi pe spiritualul Topîrceanu. Din literatura străină prefer pe Ştefan Zweig, Thomas Hardy şi poeziile lui Baudelaire şi Paul Verlaine.”
Despre artă, muzica, sună melodios răspunsul domnişoarei Cazaban.
„Am dat examen la conservator şi am fost primită in anul IV la pian. Armonia dulce a pianului este o desfătare supremă pentru mine şi pentrucă-l iubesc mult, poate voi pleca în străinătate şi mă voi devota lui.”
„Moda femeilor este ceva foarte variat şi fiecare variaţie îşi are charme-ul lui. Prefer totuş rochiile-soie, pentru că amintesc timpurile nobleţei de la curtile regale franceze. Ce vrei, domnule, sânt o romantică.”
Ce ține de viața personală, aceasta spunea:
„Copilăria mea a fost foarte plăcută şi astăzi mi-aduc cu drag aminte de ea.”
Pendula din perete bătu patru lovituri răspicate. Ora 4. Ora cînd d-şoara Caizaban trebuia să plece la Conservatorul de muzică pentru o oră de pian.”
- Published in Local
Cel mai tânăr milionar român la Loto s-a ruinat în numai trei ani. Cum a ajuns să piardă o avere de 1,3 milioane de dolari
Povestea celui mai tânăr câştigător român la Loto 6/49 poate fi scenariul unui film bazat pe zicala “banii nu aduc fericirea”. 
Daniel Neculai Amariei, din comuna suceveană Baia, a câştigat în anul 2003, pe când avea doar 17 ani, marele pot la Loto: 1,3 milioane de dolari. Pentru că nu a ştiut să administreze mica avere, după mai puţin de trei ani, Daniel Neculai Amariei s-a trezit mai sărac decât era înainte de a da norocul peste el.
Din banii câştigaţi, suceveanul le-a cumpărat celor patru fraţi câte un apartament, iar restul banilor „a reuşit” să-i risipească pe afaceri falimentare, pe tot felul de maşini scumpe, precum şi pe petrecerile stropite cu cantităţi considerabile de băuturi alcoolice. Localnicii din Baia povestesc că toţi banii s-au dus rapid pe apa sâmbetei, deoarece tânărul a început „să-i arunce” în stânga şi-n dreapta.
Daniel Neculai Amariei, fostul miliardar din Baia, nu a mai fost văzut de ani buni prin localitatea natală. Foştii lui consăteni nu mai ştiu mare lucru despre el, doar că locuieşte undeva prin Fălticeni, într-un apartament modest. Afacerile falimentare, maşinile scumpe şi petrecerile cu nemiluita l-au ruinat Averea dobândită fără muncă de bucovinean a adus totodată şi ghinionul în familia sa.
La scurt timp, între părinţii lui Daniel Neculai Amariei au început să apară certuri tot mai dese, care au dus până la urmă la divorţ. Casa părintească a tânărului a fost vândută, sătenii din Baia aducându-şi şi acum aminte cum mama lui Dan a căzut în patima alcoolului, acesta fiind motivul pentru care tatăl fostului miliardar a decis să se separe de aceasta şi să plece de acasă.
Dan Amariei, tatăl lui Daniel Neculai, a investit o parte din banii câştigaţi de fiul său într-o firmă de transport internaţional, precum şi într-o fermă de păsări, ambele afaceri fiind deschise la Timişoara, însă până în 2007, tatăl fostului miliardar a reuşit să falimenteze ambele afaceri. Cel mai tânăr câştigător de la Loto a mai cumpărat prin intermediul tatălui mai multe terenuri agricole în judeţele Timiş şi Iaşi, însă între timp le-a vândut şi pe acestea deoarece a rămas fără bani.
Localnicii din Baia au povestit că Daniel a cheltuit o sumă mare de bani pentru mai multe maşini. Le-a vândut pe toate ieftin după ce a făcut un accident, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, şi a rămas fără permis de conducere. Două Audi A6, un BMW 320, un Hyunday, un Mercedes sunt doar câteva din maşinile pe care Daniel şi le-a achiziţionat după ce a pus mâna pe marele pot.
“Schimba maşinile ca pe ciorapi, iar petrecerile erau la ordinea zilei, de parcă banii câştigaţi aveau să nu se mai termine”, a spus unul dintre vecini pentru presa locală.
Consătenii lui Daniel îşi amintesc cum, în iarna anului 2003, tânărul a câştigat la Loto 6/49 suma de 42,5 miliarde de lei vechi, echivalentul a 1,3 milioane de dolari. La început nu avea bani nici de tren pentru a merge la Bucureşti să-şi ridice premiul. A fost nevoie să aştepte ca tatăl său să primească ajutorul social de la Primărie pentru a cumpăra un bilet spre Capitală.
Dan era, în anul 2003, în clasa a X-a şi nu jucase în viaţa lui la Loto. Într-o zi, a mers împreună cu un coleg la o agenţie din localitatea Fălticeni, unde a completat cele 6 numere norocoase – 26, 30, 35, 40, 45, 49, pe care, după cum susţinea tânărul la acea vreme, le visase cu o noapte înainte. În anul 2006, Daniel a început construcţia unei vile de mari dimensiuni, însă nu a reuşit să o mai finalizeze şi a vândut-o după mai puţin de un an unui bărbat din Fălticeni.
Foştii săi vecini sunt mulţumiţi de faptul că fostul miliardar s-a mutat, deoarece în perioada în care îşi făcea veacul prin Baia organiza tot timpul petreceri, muzica fiind aproape mereu la maximum.
“După ce Dan (tatăl miliardarului) s-a mutat la Timişoara, iar cei cinci copii au plecat la Fălticeni, în casa din Baia a rămas doar soţia care a dat în patima alcoolului, vânzând totul de prin casă pentru un pahar de băutură. Cât timp aveau bani, petrecerile se ţineau lanţ, dar cum nu au ştiut ce să facă cu ei, aceştia s-au risipit repede, iar ei au rămas pe drumuri, fiind nevoiţi să vândă până şi căsuţa în care locuiau înainte de a da norocul peste ei”, a povestit Tudor Acatrinei, un localnic din Baia.
După estimările localnicilor, a tocat toţi banii în trei ani de la câştigarea marelui pot la Loto 6/49.
- Published in National
Această bătrânică de 85 de ani a fost întrebată ce ar face dacă ar avea posibilitatea de a își trăi viața din nou. Răspunsul ei te va lasă fără cuvinte:
„Aș face mai multe greșeli data viitoare. M-aș relaxă. Aș fi mai aventurieră decât am fost până acum.
Aș lua mai puține lucruri în serios. Mi-aș oferi mai multe șanse. Mi-aș acceptă problemele.
Aș urca mai mulți munți și aș înota în mai multe ape. Aș mânca mai multă înghețată și mai puțină fasole.
Aș iubi mai mult.
Vezi tu, eu sunt unul dintre acei oameni care trăiesc în mod rațional oră de oră, zi de zi. Oh, am avut și eu momentele mele, iar dacă ar fi să trăiesc din nou, aș avea mult mai multe astfel de momente.
De fapt, aș încerca să am parte doar de astfel de momente.
Aș trăi o zi cât trăiesc alții într-un an. Am fost una dintre acele persoane care nu mergeau pe nicăieri fără a verifica vremea, fără o sticlă de apa rece și o haină de ploaie…
Dacă ar fi să îmi trăiesc din nou viață, aș călători cu un rucsac în spate.
Primăvara aș renunța la încălțări pentru a alerga în picioarele goale… și aș rămâne așa până toamna târziu.
Aș dansa mai mult, aș ierta mai mult… și aș culege mai multe margarete.”
foto: De Visu, Shutterstock
Sursă: kudika.ro
- Published in Povestea zilei
Cea mai scumpă construcție din istoria Iașiului inspirată de Palatul Dogilor din Veneția
Zeci de milioane de euro din fonduri publice au fost cheltuite pentru cea mai scumpă construcție din istoria Iaşiului. Nimeni nu ştie cu exactitate suma folosită şi probabil că n-o vom afla niciodată.
Gara Mare a Iaşiului a fost ridicată în cadrul unui plan complex gândit încă de la mijlocul secolului XIX, în timpul domnitorului Mihail Sturdza, pentru legarea României printr-o reţea feroviară, însă planurile iniţiale au fost abandonate rând pe rând, din lipsa resurselor financiare.
După unirea Principatelor şi după aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern, în 1866, au început să apară primele căi ferate între regiunile istorice ale ţării.
La 1 septembrie 1866 a fost inaugurată calea ferată care lega oraşele Liov şi Cernăuţi din Austro-Ungaria. A fost construită şi pusă în exploatare de către compania feroviară Lemberg-Czernowitz Eisenbahn (LCE). Aceasta obţinuse la 15 mai 1867 concesiunea pentru continuarea căii ferate până la Suceava, aflată atunci pe graniţa dintre Austro-Ungaria şi România.
În cadrul aceluiaşi proiect, a fost planificată realizarea unei legături de la frontiera austriacă prin porturile dunărene Galaţi şi Brăila către Bucureşti. În acest scop, directorul general al Lemberg-Czernowitz-Eisenbahn, Viktor Ofenheim, a primit în anul 1867 un contract preliminar.
Prin liniile de cale ferată pe care le administra în Bucovina, Lemberg-Czernowitz-Eisenbahn a contribuit la îmbunătăţirea condiţiilor logistice din partea de nord a reţelei feroviare a României şi i s-a atribuit contractul de construcţie pentru traseul de la Suceava la Roman cu o linie de legătură de la Paşcani la Iaşi.
La 25 decembrie 1869 a fost deschis traseul feroviar Suceava-Roman. Împreună cu calea ferată Cernăuţi-Suceava inaugurată cu o lună şi jumătate în urmă, România dispunea acum de o reţea feroviară conectată cu ţările din străinătate. În acelaşi timp, compania austriacă Lemberg-Czernowitz-Jassy Eisenbahn a construit Calea ferată Paşcani-Iaşi pe care a finalizat-o la 20 mai/1 iunie 1870.
Cu acest prilej a fost inaugurată şi Gara Iaşi, care era pe atunci una dintre primele staţii de călători din România. Era a treia gară de pe teritoriul actual al României, după cele de la Bucureşti şi Giurgiu, inaugurate în 1869.
Clădirea impunătoare a Gării Iaşi a fost realizată după planurile arhitectului austriac Johan De Wachter. Clădirea gării a fost construită în stil veneţian-gotic. Faţada sa este inspirată de faţada Palatului Dogilor din Veneţia. Clădirea centrală avea o lungime de 133.8 m şi 113 camere. În partea centrală, la etaj, se află o loggie cu cinci ochiuri şi coloane de piatră sculptată, având deasupra trei ogive, tot sculptate. Clădirea a fost văruită în roz-bombon, iar loggia era roşie.
Marea problemă a constructorilor a fost zona mlăştinoasă în care a fost ridicată gara. A fost nevoie de ridicarea unor terasamente înalte de aproximativ doi metri. Chiar şi aşa, clădirea s-a crăpat la scurt timp după inaugurare în două, fiind nevoie de investiţii suplimentare pentru refacere.
În următorii ani, Gara Iaşi a devenit unul dintre principalele noduri feroviare ale ţării, unind atât căile ferate interne, cât şi cele din statele vecine, prin legături cu Cernăuţi şi Odessa.
Prin Gara Iaşi au trecut trenurile cu refugiaţi în primul război mondial. Regele Ferdinand I al României, Guvernul ţării, oficialităţile statului, s-au refugiat în Moldova în noiembrie 1916, după ocuparea părţii de sud a ţării. Iaşiul a devenit reşedinţa principalelor instituţii ale statului.
În gară funcţiona un birou de primire al refugiaţilor de unde erau dirijaţi refugiaţii către diferite adăposturi. Legătura feroviară dintre Iaşi şi Bucureşti a fost întreruptă, fiind reluată abia la 18 martie 1918 prin transbordare. Astfel, cei care doreau să călătorească la Bucureşti schimbau trenul la Mărăşeşti, de unde urcau într-un tren aflat sub control german. La 11 noiembrie 1918 s-a reluat transportul direct fără transbordare.
După primul război mondial, Gara Iaşi a intrat într-un proces de modernizare. Au fost construite cele două noi aripi, la sud (1928) şi la nord (1930).
În 1932, gara a trecut prin cea mai mare cumpănă din istorie, în timpul celui mai mare dezastru natural care s-a abătut asupra Iaşiului. Apele s-au revărsat peste Iaşi pe 26 iunie 1932 după 21 de zile în care plouase fără oprire. O ploaie torenţială căzută la Cotnari în noaptea acestei zile a scos din matcă râurile Bahluiul, Nicolina şi Jijia, a rupt liniile ferate dinspre Hârlău, Paşcani, Dorohoi, Vaslui şi Ungheni şi a inundat cartierele mărginaşe ale Iaşiului, dar şi clădirea gării.
„În ziua de 27 iunie, la ora 14, apa a depăşit peroanele, iar la ora 16 era în birourile staţiei mai înaltă de jumătate de metru”, se arată în publicaţia „Săptămâna CFR” din 10 iulie 1932.
La 9 decembrie 1934 s-a inaugurat un depou nou, cu remiză de beton armat, uzină electrică proprie, elevator mecanic, instalaţie de captare, tratare şi pompare a apei din Bahlui, reţea de distribuţie şi un castel de apă. Între anii 1937-1938 s-a construit pasarela care traversa calea ferată şi lega strada Gării cu Şoseaua Naţională.
Cutremurul din 1940 a produs avarii clădirii. În perioada celui de-al doilea război mondial (1940-1944), prin Gara Iaşi au trecut trenurile cu refugiaţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, apoi trenurile cu soldaţi care mergeau pe frontul de est.
Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea Gării Iaşi, slăbindu-i structura de rezistenţă. Balansul turnului cu ceas a determinat dislocarea zidăriei de susţinere, existând pericolul ca el să se prăbuşească peste holul central. Lucrările de reparaţii au fost începute la doi ani după seism, dar au stagnat mulţi ani din cauza lipsei de fonduri. Practic, 1979 este anul în care au început lucrările de restaurare şi consolidare a Gării Iaşi, lucrări care nu s-au terminat în totalitate nici în prezent.
La 16 februarie 1980 s-a inaugurat Gara Iaşi-Nord, clădire care urma să fie folosită pentru trenurile locale de pe liniile Paşcani, Hârlău sau Dorohoi. Apoi, la 21 decembrie 1981, s-a pus în exploatare primul tunel pietonal din Gara Iaşi, pentru accesul călătorilor din Piaţa Gării direct la liniile 2-5.
În anii ’90 ai secolului al XX-lea s-a realizat un proiect de reabilitare şi modernizare a Gării Iaşi, sub coordonarea arhitectului Nicolae Munteanu.
Lucrările de reparaţii şi modernizare au fost reluate în anul 1996, investindu-se zeci de milioane de euro, din care o parte au intrat în buzunarele managerilor. La 9 octombrie 2008 s-au inaugurat oficial numai trei încăperi ale gării: holul principal, casele de bilete şi sala pentru informaţii, fiind cea mai scumpă construcție din istoria Iașiului.
- Published in Cultură
După mai multe luni în care postul de șef al Serviciului Rutier Iași a fost liber, după organizarea unui concurs acesta a fost ocupat. Mihai Soric conduce de curând această structură din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Iași.
Serviciul Rutier Iași, din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean are un nou șef. Unul dintre cei mai perseverenți, dar autoritari politiști din cadrul IPJ a câștigat. Inspectorul Principal Mihai Soric a câștigat concursul organizat pe data de 24 iulie. Postul de șef al Serviciului Rutier Iași a rămas neocupat dupa pensionarea comisarului șef Liviu Zanfirescu.
Împuterniciți pentru ocuparea acestui post au fost, pe rând, comisarii Constantin Mosiesei și Adrian Ciopraga, dar și Dragos Moisuc. Mihai Soric a terminat studiile la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București, iar de opt ani iși desfășoară activitatea în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Iași, pe linie rutieră.
Reporterii cotidianului BUNA ZIUA IASI au discutat cu Mihai Soric, noul șef al Serviciului Rutier, și au aflat ce planuri de viitor are.
„Îmi propun împreuna cu ai mei colegi să scad numărul accidentelor rutiere, mai ales numărul celor mortale. Avem o echipa formată din tineri și cred ca o sa meargă totul aăa cum trebuie„, a declarat șeful Serviciului Rutier Iași, inspector principal Mihai Soric.
Polițistul este văzut printre colegii săi un profesionist desăvârșit. Mihai Soric este căsătorit, tot cu o politistă. El împreuna cu soția sa Diana au două fetițe, în vârstă de 4 și 6 ani.
Mihai Soric are un frate geamăn, care este tot polițist. Acesta se numește Lucian Soric și este împuternicit șef la Biroul pentru Centrul Universitar. Noul șef al Serviciului Rutier este în concediu de odihnă deocamdată, însa în câteva zile va începe o nouă etapă din viața sa. Colegii lui Mihai Soric spun că atunci când lasă uniforma la finalul programului este un familist convins și un tată model.
Sursa: www.bzi.ro
- Published in Altele
Arhitectul turnului din Paris, Gustave Eiffel, a creat și la Iași patru bijuterii arhitecturale
Gustave Eiffel, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi din toate timpurile, arhitectul turnului din Paris, a creat și la Iaşi patru bijuterii arhitecturale extrem de puţin cunoscute în România, cu atât mai puţin în lume: Grand Hotel Traian (inaugurat în 1882), fosta Hală Mare a oraşului (1883), mausoleul familiei P.P. Carp de la Ţibăneşti (aproximativ 1885) şi podul de cale ferată peste râul Prut, în dreptul localităţii Ungheni, comandat şi construit sub jurisdicţia Imperiului Rus, care lega provincia de frontieră a Basarabiei, cu România (1876).
Podul de la Ungheni este numit de localnici „turnul Eiffel culcat“. Podul poate fi vizitat doar în regim special şi doar de câteva ori pe an. Construit iniţial din lemn, podul feroviar de peste Prut nu a prezentat în prima fază siguranţa necesară utilizării sale în mod curent, problemele tehnice generate de înclinarea unuia dintre piloni şi deteriorarea rapidă a situaţiei geopolitice din Balcani impunând realizarea cât mai rapidă a unei variante definitive, proiectate şi construite de celebrul inginer francez Gustave Eiffel.
O altă construcţie ridicată după planurile lui Eiffel şi rămasă încă în picioare la Iaşi este mausoleul familiei politicianului P.P. Carp din localitatea Ţibăneşti. A fost construit din beton, în stil neogotic, după planurile inginerului francez, care a ajuns şi la Ţibăneşti în vizita sa în România, la insistenţele lui P.P. Carp.
Construcţia este ridicată în mijlocul unui parc dendrologic uriaş, lăsat, ca şi mausoleul, în paragină. Uşa mausoleului, în interiorul căruia se află criptele politicianului şi a soţiei, este închisă cu lanţuri ruginite şi, uneori, copiii din sat intră acolo să se joace.
Cel mai celebru monument al lui Gustave Eiffel la Iaşi este Hotel Traian.
Hotelul Traian, amplasat pe locul unor dughene aparţinînd unui fost primar al Iaşilor, Scarlat Pastia. Construcţia, în stil neoclasic francez, a durat trei ani, pînă în 1882, dar pentru că Pastia, care dorea să construiască un teatru, a dat faliment, proiectul a fost preluat de societatea Creditul Urban (unul dintre creditorii săi) care i-a schimbat destinaţia.
„Hotelul Traian este construit pe un schelet metalic cu elemente prefabricate metalice, umplute cu zidărie uşoară de cărămidă, şi deschideri ample pentru vitrine şi numeroase ferestre. Stilul arhitectural este un Beaux Arts redus la esenţă, aproape industrial, tipic şi altor edificii ridicate de Gustave Eiffel în alte locuri ale planetei. Clădirea reprezintă o minunăţie a ingineriei şi arhitecturii epocii victoriene, bine păstrată şi întreţinută de proprietarii hotelului. Momentul de glorie pentru Grand Hotel Traian a venit în timpul Primului Război Mondial, când a găzduit membri ai guvernului României, iar Iaşi a fost capitala temporară a ţării, cu majoritatea teritoriului ocupat de Puterile Centrale sub conducerea forţelor armate ale Imperiului German.”, descrie construcţia arhitectul Valentin Mandache.
Singurul monument al lui Eiffel de la Iaşi care nu mai există astăzi este fosta Hala Mare a oraşului, dată în folosinţă în 1873, în vremea primarului Nicolae Gane. A fost cea mai mare piaţă agro-alimentară din Iaşi şi printre cele mai mari din Moldova. Alături de aceasta a fost construită o altă hală mai mică cunoscută sub numele de Hala de peşte.
Începând cu 1871 au fost realizate exproprieri în ceea ce era considerat centrul comercial al oraşului, inclusiv cimitirul mănăstirii Sfânta Vineri, ctitorită în 1594. Planurile clădirilor au fost realizate de Gustave Eiffel. Elementele metalice ale structurii au fost realizate în Franţa, costurile construcţiei, executată sub conducerea arhitectului Niciman, fiind suportate de guvern. Lucrările au fost finalizate în 1873, inaugararea festivă având loc pe 30 martie.
Construcţia, realizată pe o structură metalică şi cu acoperiş de tablă, era destinată comercializării alimentelor perisabile (carne, brânzeturi, fructe ) având la subsol spaţii de depozitare şi, ulterior, instalaţii frigorifice.
Alături de hala mare a fost construită ulterior o alta mai mică, numită Hala de peşte, realizată din fierăria rămasă la construcţia Abatorului din Tătăraşi. În partea de vest a acestor construcţii s-au amenajat spaţii deschise destinate comercializării cerealelor şi legumelor şi staţionării carelor şi căruţelor.
Hala mare s-a prăbuşit în anii ’60, într-o iarnă, ca urmare a zăpezii depuse datorită unor ninsori abundente. În prezent, pe locul ocupat de fosta Hală de zid şi fier se află esplanada din faţa Halei Centrale. Hala de peşte a continuat să fie folosită până în 1988, când a fost demolată ca urmare a planului de sistematizare a zonei, pe locul ei construindu-se clădirea Finanţelor Publice.
Un fragment din structura metalică a Halei de zid şi fier este expus în faţa Facultăţii de Construcţii din Iaşi.
- Published in Cultură
Povestea unei romance eliberate după 9 ani de sclavie: „Îmi zicea că toate româncele sunt prostituate”
Povestea unei romance eliberate după 9 ani de sclavie: „Îmi zicea că toate româncele sunt prostituate”
În tot acest timp, femeia nu doar că a muncit în condiții greu de imaginat dar, spune ea, a fost violată de nenumărate ori de patronul ei, un italian de 67 de ani.
Românca a rămas de patru ori însărcinată și de fiecare dată a fost nevoită să avorteze.
Identificată de presă italiană doar cu inițialele S.E., româncă de 45 de ani povestește că a plecat din țara în 2006. Era văduvă și lăsase în România 6 copii, așa că s-a bucurat când a găsit de lucru la o fermă de lângă Ragusa, în Sicilia. Dar, foarte curând, avea să înceapă coșmarul.
Victima: „A profitat de mine când au plecat soția și băiatul. Știa că sunt singură, că am probleme în familie, era sigur că mă poate constrânge.”
Româncă n-a plecat după primul viol, de teamă că nu-și va găsi de muncă în altă parte. Dar abuzurile au devenit din ce în ce mai dese.
Davide Millul, locotenent Carabieri: „A fost obligată să avorteze de patru ori.”
Victima: „Îmi zicea că noi suntem sclavi, că toate româncele sunt prostituate.”
După ce a adus-o înapoi la fermă, individul i-a aplicat o corecție cruntă, că să se asigure că nu mai îndrăznește să fugă.
Victimă: „M-a pus în lanț. Am căzut și m-am lovit la genunchi, la mâini, am încercat să mă ridic, dar nu puteam sta în picioare. Mi-a zis că o să mă mă bată cu un drug de fier. Va zic drept, cu toată rușinea, în seara aceea m-am scăpat pe mine.”
Coșmarul femeii s-a sfârșit când aproape că își pierduse speranța. A fost eliberată în urmă unei operațiuni a carabinierilor, iar călăul ei este acum acuzat de viol și lipsire de libertate.
sursa: protv.ro
- Published in Povestea zilei
Cazul Alina, o crimă neelucidată
Cazul Alina, o crimă neelucidată. În aprilie 1989, avea să se petreacă una din cele mai sângeroase Crime din Județul Iași rămasă și acum după 28 de ani cu A.N. (autor necunoscut). O fetiţă de numai 9 ani, Alina Lucaci, din Paşcani, a dispărut de acasă. La numai câteva zile, trupul i-a fost găsit ciopârţit în zeci de bucăţi învelite în pungi din plastic. Carnea era scoasă de pe oase.
Era în Joia Mare a Paştelui. 27 aprilie 1989. Soarele parcă începuse să-şi mai ascundă razele pe după nori, însă căldura nici gând să dispară, deşi ceasul să tot fi arătat ora 18:00. Prin parcuri, mamele îşi scoseseră copiii la joacă. Altele frământau de zor cozonaci şi pască, pregătind ultimele detalii pentru sărbătoarea Paştilor. În timpul ăsta, pe străduţe, pe uliţe, prin faţa blocurilor din Paşcani, o femeie îşi căuta cu disperare copila. Cu pasul grăbit şi privirea în toate părţile. Alina Lucaci, copila sa de numai 9 ani, plecase să ducă gunoiul.
CĂUTĂRI
Ultima oară când mama şi-a văzut copila, după cum ne spune ea, a fost în jurul orei 17:15. Fratele Alinei, care pe-atunci avea 10 ani, plecase să vadă circul care ajunsese şi prin Paşcani, iar sora mai mică, Coculeana, de numai 8 ani, a mers alături de colegele de şcoală şi prietenele de la bloc la Denie. La numai câteva minute după plecarea copiilor, mama, Cezaria Lucaci, s-a dus să ia cota de alimente.
La întoarcerea în apartamentul din Strada Cuza Vodă nr. 18, la numai un sfert de oră de la plecare, femeia s-a văzut singură. A pus alimentele pe canapea, s-a învârtit câteva minute prin bucătărie, fără să aibă prea mult spor, gândindu-se de ce nu mai soseşte Alina. A coborât din nou şi, după cum spune femeia, a început să îşi caute fata pe străduţe, pe la vecini. A mers apoi la mama sa, care locuia la câteva sute de metri distanţă de ei, dar acolo nici urmă de copilă. Într-un suflet a revenit la apartament, crezând că Alina a ajuns acasă, după ce o fi stat de vorbă cu vreo colegă. Însă doar Coculeana şi Telu i-au deschis uşa apartamentului. Pe Alina parcă o înghiţise pământul.
Bunicii Alinei, cumnatul şi mătuşa au început să scotocească împrejurimile. Nimeni nu părea să o fi văzut. La fiecare întrebare a căutătorilor, oamenii ridicau din umeri. În acea zi, pe la 20:00-20:30, Cezaria s-a dus la Poliţie pentru a anunţa dispariţia fiicei sale. Poliţistul de serviciu a trimis-o acasă, spunându-i, zâmbind, că o să apară. „Aşa-s copiii, pierd vremea pe drum”, i-a aruncat în faţă o explicaţie ce trebuia să o liniştească. Alina însă nu a apărut nici a doua zi, când mama s-a dus iar la Poliţie să facă plângere. Nici a treia zi, nici în zilele următoare. Abia atunci un poliţist s-a urnit la apartamentul familiei pentru a constata dispariţia.
„Cererea pe care am depus-o a fost înregistrată la mai mult de o săptămână de când a fost făcută. Pentru că poliţiştii nu au luat nici o clipă în seamă cererea mea şi nici nu au intervenit la timp”, spune mama fetei.
După mai bine de 48 de ore, ore vitale în cazul unei dispariţii, un poliţist a venit acasă, s-a mulţumit să ridice câteva amprente de pe caiete, un ghiozdan şi să ia câteva fire de păr dintr-o căciuliţă. Şi atât.
CIOPĂRŢITĂ
Ulterior, în paginile stufoase ale dosarului dispariţiei Alinei Lucaci, un poliţist avea să noteze:
„În timp ce se executau sarcinile pentru găsirea minorei în municipiul Paşcani, în ziua de 10-05-1989, orele 20:20, lângă blocul nr. 6 din Strada Ştefan cel Mare, judeţul Roman, sub o macara fixă, în dezafectare, a fost găsit bustul şi capul unei persoane de sex feminin (copil). Segmentele au fost ambalate în pungi din polietilenă şi erau într-o stare avansată de putrefacţie. Degajarea s-a făcut cu un obiect tăietor: la bust, la încheieturile membrelor superioare, iar capul, din zona vertebrelor cervicale (lipsesc vertebrele 3, 4 şi 5) şi în zona laringelui. Necropsia a stabilit că segmentele aparţin unei persoane de sex feminin, de 10-11 ani, prezentând trei plăgi tăiate superficial în zona pubiană şi a anusului”.
De la dispariţia fetiţei trecuseră deja două săptămâni. În tot acest timp, mama, nemulţumită de desfăşurarea căutărilor, a mers şi în audienţă la Bucureşti, la Ministerul de Interne. La întoarcere, la data de 10 mai 1989, femeia nu a mai coborât în gara din Paşcani. Drumul său a ţinut drept, către Roman, anunţată fiind că bucăţi din corpul unei fetiţe au fost descoperite de „căutătorii de gunoaie”, cum i-a numit poliţia.
Capul, „înfipt în două beţe, cu părul retezat de la gât cu o sfoară legată de câteva fire de păr din vârful capului, de parcă ar fi fost atârnat de ceva, era al Alinei. Trunchiul zăcea pe o masă a Poliţiei, pielea i se înnegrise, iar desprinderea capului de gât fusese realizată „cu măiestrie”, după cum au observat părinţii fetiţei, dar şi anchetatorii. În momentul când a fost găsită, fetiţa avea limba scoasă, ceea ce i-a făcut pe poliţişti să creadă că a fost omorâtă prin asfixiere.
PE FUNDUL APEI
La numai două zile, alte zece bucăţi din corpul copilei au fost descoperite de un om care voia să scoată apă din fântâna de la intrarea în Hărmăneştii Noi, comuna Todireşti, sat aflat la 4-5 kilometri de Paşcani. În paginile aceluiaşi dosar, acelaşi poliţist nota:
„În 12.05.1989, într-o fântână confecţionată din tuburi de beton, cu diametrul interior de 0,42 metri şi 26 metri adâncime, pe partea stângă a drumului judeţean Paşcani s-au găsit zece bucăţi de carne de om, cu greutatea de 8,4 kg, două antebraţe, două palme şi două labe ale picioarelor. Expertiza dactiloscopică a stabilit că impresiunile digitale de la palmele ridicate din fântână aparţin minorei Lucaci Alina”.
Colonelul Ionel Moraru, cel care s-a ocupat de la început de anchetă, îşi aminteşte:
„Ne-a fost tare greu să scoatem bucăţile de carne din fântână, gura ei fiind extrem de îngustă. Cu o motopompă am golit-o, iar cu ajutorul unei căngi am scos bucăţile de carne care zăceau pe fundul fântânii. Le-am ridicat prin înţepare. Restul a fost scos de un miner pe care l-am băgat noi cu capul în jos. Cauza morţii nu s-a stabilit, gâtul fetiţei nefiind găsit. Fie a rămas pe fundul fântânii, fie a fost în punga de sub macara găsită la Roman. E posibil să se fi pierdut prin mizerii sau să fi fost mâncat de vreun animal. Ori criminalul l-a ascuns în altă parte, tocmai pentru a nu se putea stabili dacă a fost strangulată sau nu”.
S-a constatat că bucăţile de carne erau într-un grad avansat de putrefacţie.
6.000 DE PERSOANE, INTERVIEVATE
Moartea Alinei a pus pe gânduri anchetatorii aflaţi pentru prima dată în faţa unui caz atât de complicat şi de terifiant. Variantele pe care au mers au fost multe, însă nici una nu a dus prea departe. Au sădit însă panică şi frică în rândul oamenilor din Paşcani, Roman şi Iaşi. Mama fetei s-a gândit atunci că poate moartea fetiţei ar fi servit traficanţilor de organe, însă din trupul ei lipseau doar oasele picioarelor, ale braţelor şi gâtul. Poliţia a cercetat psihopaţii, alcoolicii, persoanele condamnate pentru viol şi pentru infracţiuni comise prin violenţă şi chiar pe părinţii copilei.
La o zi de la găsirea fetiţei, o altă pistă avea să fie furnizată anchetatorilor de o copilă, vecină de bloc cu Alina, Simona Bostan. Din mărturia mamei am aflat că persoana care a găsit-o pe Simona a fost chiar bunicul Alinei. Simona i-ar fi spus că ea a văzut în ziua aceea exact cum s-a petrecut răpirea fetei: Alina ar fi fost aruncată pe bancheta din spate a unei dacii de culoare neagră de doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu barbă şi cu ochelari negri la ochi, iar în maşină s-ar mai fi aflat şi o femeie blondă.
De-ndată ce Alina a fost băgată cu forţa în maşină, aceştia ar fi demarat în trombă. La auzul veştii, anchetatorii au analizat sute de posesori de maşini de culoare neagră, creând aproape o isterie în rândul deţinătorilor de autoturisme Dacia. Deşi, ulterior, după cum crede colonelul Ionel Moraru, „această variantă nu este decât o fabulaţie a fetiţei. Nimeni nu pare să fi văzut copila, cu toate că în acea seară era foarte multă lume pe-afară. De altfel, nici cojile de nuci care se aflau în găleată, după cum ne-a spus mama fetei, nu au fost zărite nici în preajma ghenei, nici pe drumul ce ducea la groapa de gunoi. Chiar mama ne-a declarat că a întrebat oamenii în jur, copiii, şi nimeni nu a spus că a văzut-o pe Alina în acea zi. Relatările copiilor sunt contradictorii, unul spune că a văzut că Alina a fost băgată în portbagaj, celălalt că a fost pusă pe bancheta din spate.
Stau şi mă întreb dacă aceşti copii au văzut această scenă, de ce nu au ţipat, de ce nu şi-au anunţat părinţii, trebuia ca cineva să audă… Mi-e greu să cred că s-a întâmplat aşa”, spune colonelul Moraru. Cu toate aceasta, varianta maşinii negre a fost una dintre cele mai bătătorite căi.
CARE PE CARE…
O altă pistă pe care au mers anchetatorii a fost cea în care mama fetiţei apărea drept suspect, bănuindu-se că fetiţa nu ar fi ieşit deloc afară şi că, dintr-un acces de furie, femeia şi-ar fi strangulat copila.
„Fata nu prea făcea nimic în lipsa unei recompense. Ca să ducă gunoiul ar fi cerut o îngheţată. Nu i s-a dat. Era de ajuns să o strângi mai puternic de gât şi să i se taie respiraţia. După care ar fi scos-o din apartament şi ar fi ciopârţit-o”, ar fi una dintre variantele pe care anchetatorii le-au emis.
Cezaria Lucaci a fost supusă testului cu detectorul de minciuni, la care, spune colonelul Moraru,
„nu a ieşit foarte bine, au fost unele întrebări la care răspunsurile au fost false, iar declaraţiile pe care le făcea se contraziceau. A încercat foarte mult să ne facă să mergem pe pista maşinii negre, deşi această variantă trebuie exclusă”, spune anchetatorul.
Acuzaţii au planat însă şi asupra poliţiştilor. Mama fetiţei îi acuză de greşelile făcute chiar la începutul anchetei, care a debutat la câteva zile după dispariţia fetiţei. Ea vorbeşte despre lipsa de profesionalism atunci când au fost ridicate probele din casa ei şi despre persecuţiile la care spune că a fost supusă ani în şir.
CRIMĂ FĂRĂ CRIMINAL
Alina ar fi avut acum 28 de ani. În urmă cu 29 ani însă viaţa sa i-a fost curmată brusc. Într-o zi de patimă, în Joia Mare, la doar câteva ore după ce a mâncat. I s-a retezat capul, iar carnea i-a fost extrasă de pe oase. Când bucăţile din trupul său au fost găsite, nu mai curgea nici o picătură de sânge. Mobilul crimei nu a putut fi stabilit vreodată. Deşi poliţiştii au scotocit mii de kilometri, luând Paşcaniul şi Romanul în lung şi-n lat, nu s-a mai găsit nici o probă, nici măcar un fir de păr.
După 15 ani, cazul s-a prescris. Au rămas în urmă un criminal în libertate, un mister neelucidat şi un sicriu mic, în care mama a aşezat coloana vertebrală, vertebrele, toate dislocate în urma biopsiei, fâşiile de carne de pe picioare, antebraţele, labele picioarelor, mâinile şi capul retezet al fetiţei. Peste ele a aşezat îmbrăcămintea, iar la căpătâiul mormântului i-a sădit flori de liliac şi i-a scris într-o inimioară numele şi anii pe care a apucat să-i trăiască.
Influenţabilă
Alina Lucaci era în clasa a III-a. Învăţătoarea sa de la şcoala nr. 6 din Paşcani, Ojică Geta, o descrie ca fiind o copilă plină de viaţă, zvăpăiată, sociabilă, „care se împăca cu colegii, era apropiată de colega sa Irina Laura, care stătea în acelaşi bloc cu ea”.
Femeia a declarat anchetatorilor că Alina a avut probleme la învăţătură în clasa I, unde avusese aproape numai note de 5, dar cu ajutorul mamei sale, Cezaria Lucaci, situaţia la învăţătură a fetiţei s-a schimbat considerabil, ajungând ulterior să aibă note mult mai mari. Nu lipsea niciodată nemotivat, însă în timpul orelor fata era distrată,
„neatentă, asimila destul de greu, era împrăştiată. Părinţii ţineau foarte mult la ea, mai tot timpul dându-i bani pentru a-şi cumpăra dulciuri în pauză, de la magazinul de pe Esplanada”, povesteşte învăţătoarea fetiţei.
Învăţătoarea Ojică mai spune despre ea că era o fire uşor de influenţat, adeseori luându-se după colegele sale. Femeia îşi aminteşte că în ziua dipariţiei, în timpul ultimei ore, vorbea cu Crisneanu Tatiana, aflată în faţa ei.
„Le-am atras atenţia. Atunci Tatiana mi-a spus că în acel moment Alina îi spunea că a doua zi nu va mai veni la şcoală. Nu cunosc dacă părinţii o băteau, însă înclin să cred că nu, deoarece, atunci când îi făceam observaţii în clasă, de faţă cu mama ei, ea râdea.”
VARIANTA MAMEI
Cezaria avea 36 de ani când copila sa a fost răpită şi omorâtă. 27 aprilie 1989, ziua în care i-a dispărut fetiţa, a găsit-o pe mamă acasă.
„Mă învoisem de la serviciu pentru a coace câteva kilograme de cozonac”, povesteşte femeia.
„Era ora 12:00. Băiatul, de 10 ani, şi cealaltă fetiţă, Coculeana, care avea aproape 8 ani, au mâncat. Alina şi tatăl său au zis că se duc să doarmă. Soţul meu trebuia să înceapă lucrul pe la ora 6:00 seara. Muncea ca şofer. Pe la 4:00 după amiază s-au trezit amândoi. În această perioadă eu am curăţat în balcon nuci. Când Alina şi taică-su s-au trezit, au mâncat şi apoi el a plecat la lucru. Băiatul, Telu, mi-a cerut voie să plece la un fel de circ ce era prin zilele alea pe acolo, iar Alina a plecat să ducă gunoiul. Şi-a pus repede în picioare o pereche de papuci de-ai mei, iar pe lângă fusta de pionier, cu care rămăsese de la amiază, şi-a pus un pulover de culoare roz. Coculeana a mers cu ea până în stradă şi de acolo s-au despărţit”, spune femeia.
Timp de 15-20 de minute ea nu şi-a făcut griji. Aflăm de la femeie că Alina mai obişnuia să stea de vorbă cu colegele de şcoală, vecine cu ea, ba chiar uneori să dea o fugă şi pe la bunicii din partea ei, care stăteau la câteva sute de metri distanţă, o aruncătură de băţ de casă.
„Între timp, şi eu am coborât să iau cota de alimente, cum era pe atunci, dar nu am lipsit mai mult de 15 minute, mai ales că ştiam că Alina nu are cheie pentru a intra în casă. Când m-am întors, am azvârlit pe canapeaua din sufragerie pachetul şi am început să îmi fac griji: de ce nu mai vine? De ce întârzie atâta, mai ales că groapa de gunoi era la două-trei minute de casă?”
Nu a mai avut răbdare şi a coborât din apartament, zicând că poate se întâlneşte cu ea, cu intenţia de a-i da îngheţata pe care fetiţa şi-o dorea încă de după-amiază, ca recompensă că a dus gunoiul. Ca apoi să îşi continue drumul la mama sa, să ia nişte ouă pentru cozonaci.
„Alina însă nu era de găsit. Se făcuse ceasul 17:30-17:45. Coculeana mi-a spus că imediat ce au coborât cu găleata s-au oprit în dreptul unei colege de clasă, cu care au vorbit, au mai mâncat şi nişte nuci rămase prin găleată, după care Coculeana şi-a continuat drumul împreună cu fetele, la denie.”
„ERA TĂIATĂ ÎN FÂŞII CA PENTRU ŞNIŢELE!”
Aici, mama copilei se opreşte. Firul se rupe brusc. Îşi frământă mâinile. Ochii arareori se dezlipesc de locul fix în care priveşte. Au trecut patru ani de când cazul s-a prescris şi femeia este cunoscută şi acum printre vecini ca fiind „mama fetiţei dispărute”.
La data de 10 mai 1989, după cum spune mama fetei, trunchiul şi capul fetei au fost găsite sub o macara pe un şantier din centrul Romanului, puse într-o pungă de plastic alb murdar. Două zile mai târziu, zece bucăţi din corpul Alinei au fost găsite într-o fântână pe un drum judeţean, la 300 de metri de intrarea în satul Hărmăneşti, comuna Todireşti, aflată la 4-5 kilometri de Paşcani.
„Crima asta nu a fost făcută de un om prost, de un ţăran, nici de un psihopat, că doar nu a făcut borş cu oasele fetiţei mele! Mă gândesc că poate au făcut un film de groază cu ea”, spune femeia, şi-şi încruntă privirea.
„Copila mea a fost găsită fără cap, fară braţe, iar carnea de pe picioare era tăiată fâşii de parcă trebuia să facă şniţele din ele. Oasele picioarelor nu s-au găsit, nici ale antebraţelor. Ci numai ale braţelor. Tălpile erau decupate de la gleznă cu o precizie extraordinară, la fel şi mâinile. Puteai să vezi cartilagiile, oasele curăţate de carne nu erau zgâriate”, povesteşte mama cu o stăpânire de sine stranie.
Fără ca vreo lacrimă să-i străbată chipul, fără ca vocea să-i tremure.
„Cred că fetiţa mea a folosit la ceva, moartea ei nu a fost întâmplătoare. Dacă dădea o maşină peste ea, o găseam pe jos, dar ea a fost luată pentru a-i folosi oasele la vreun transplant, altfel nu îmi explic, de ce carnea era curăţată de pe oase şi făcută pacheţele? Nu s-a constatat că a fost violată, iar dacă criminalul ar fi vrut să scape repede de corp, nu cred că ar fi stat să o ciopârţească cu atâta precizie”, spune femeia, şi scoate din plicul galben, rupt şi învechit, câteva fotografii cu fiica sa.
Alina, în mijlocul colegilor de şcoală, numai o săptămână înainte să fie omorâtă, cu bentiţă albă pe cap şi uniforma de şcolar, curată, vioaie şi zâmbăreaţă. O alta în care te privea dintr-un tablou mare, cu ochii săi pătrunzători şi senini, care nu prevesteau nimic din chinul ce avea să urmeze. Printre ele, femeia găseşte o fotografie mică, alb-negru. Capul Alinei, pus în două beţe de poliţişti, pentru a fi identificat de părinţi.
„Un poliţist mi-a dat fotografia ca să mă obişnuiesc puţin cu ce o să văd şi apoi mi-a arătat capul în realitate. Nu i-am mai dat poza înapoi”, spune femeia. Dă să enumere echipele, poliţiştii, procurorii care au lucrat la caz de-a lungul celor 15 ani, după ce fapta s-a prescris, dar „e imposibil, au fost atât de mulţi, însă nimeni nu a făcut nimic. M-au acuzat pe mine şi m-au pus cu forţa şi cu ameninţări să declar că eu am săvârşit crima, când nu era adevărat”, se vaită femeia, blamând comportamentul poliţiştilor anchetatori.
ANCHETĂ DUPĂ DOUĂ SĂPTĂMÂNI
„Eu chiar în seara aia, să fi fost 8:00-8:30, m-am dus la poliţia noastră din Paşcani pentru a anunţa dispariţia Alinei. Poliţistul de serviciu m-a luat în râs. «Sunt copii, doamnă, o să apară, mergeţi acasă», aşa mi-a spus şi a zâmbit la mine. Nici nu m-au luat în seamă”, povesteşte femeia despre prima greşeală pe care anchetatorii au făcut-o.
Au continut, după cum spune ea, cu o serie de nereguli, „care nu au dus la nimic, decât la a înnebuni un Paşcani şi un Roman întreg, ba şi împrejurimile, cu întrebări, verificări a tot felul de oameni, că ajunsesem să fim văzuţi ca nişte monştri, ca nişte mafioţi, lumea parcă nici nu ne mai privea ca pe nişte oameni”.
A doua zi dimineaţa, femeia a fost iar la poliţie, unde a depus şi o cerere scrisă, după ce seara, împreună cu părinţii şi soţul său, cumnatul şi sora au căutat-o pe fetiţă peste tot, ba tatăl a mers şi la primar pentru a cere o motopompă pentru a scoate apa dintr-un canal de lângă ghena plină ochi de apă, crezând că poate, vrând să spele găleata, fetiţa ar fi putut să cadă în el şi să se înece.
Ulterior, după câteva luni, Cezaria a aflat, prin intermediul unui poliţist care a anchetat cazul, că cererea ei a fost înregistrată abia după câteva zile, la început nefiind băgată în seamă. Ba, mai mult, anchetatorii s-au prezentat la faţa locului la 6 mai, la aproape două săptămâni de la dispariţie.
VARIANTA POLIŢIŞTILOR
Ani în şir, femeia a fost în ochii poliţiştilor suspect, aceştia considerând că la un acces de furie ea ar fi înfipt mâinile în gâtul fetiţei şi ar fi ucis-o. Ba, mai mult, că fetiţa n-ar fi ieşit din casă, mai cu seamă că acele coji de nucă din gunoi nu s-au mai găsit niciodată. Bănuiala a căzut asupra femeii după ce un psiholog ar fi ajuns la concluzia că este o femeie inteligentă, care are puterea de a ieşi din încurcături de orice fel.
Cezaria Lucaci s-a văzut în situaţia ca orice vorbă pe care ar fi spus-o să-i fie răstălmăcită sau contrazisă. Varianta pe care femeia o consideră plauzibilă este cea spusă de colega şi prietena Alinei, Simona Bostan: maşina neagră de pe stradă, din ziua aceea, în care se aflau doi bărbaţi şi o femeie blondă.
„Poliţiştii nu au crezut prea mult în mărturia fetiţei care a spus că a văzut cum i s-a pus mâna la gură şi cum Alina a fost vârâtă în maşină. Fiind mai devreme afară, ea i-a văzut cum dădeau târcoale blocului, cum au urcat pe scară, de parcă ar fi pândit-o pe fetiţă”, spune femeia indignată.
Conform colonelului Ionel Moraru, femeia se încurcă în declaraţii:
„Ne-a spus iniţial că nu a întâlnit pe nimeni pe stradă, că nu era nici un copil, femeie sau bărbat care să fi declarat că a văzut-o pe Alina în acea seară, pe la ora 17:30-17:45, iar apoi, în seara următoare, tatăl său a venit împreună cu fetiţa, Simona, să declare cum că ar fi văzut-o pe Alina şi că ar fi vorbit cu ea. Cred că sunt declaraţii-fantomă”.
Însă mama îşi aminteşte de un alt copil care ar fi spus că a văzut aceeaşi scenă:
„Peste o lună, cam aşa, am fost la o şedinţă cu părinţii pentru Coculeana, iar o mămică mi-a spus că băiatul ei, care avea 12 ani pe atunci, ar fi văzut şi el că Alina a fost băgată într-o maşină neagră, iar că în ea se aflau mai mulţi bărbaţi şi o femeie blondă. Diferenţele dintre declaraţii se referă la faptul ca unul dintre ei a spus că Alina a fost pusă în portbagaj, celălalt, pe bancheta din spate”, povesteşte mama copilei.
Colonelul Moraru retează din rădăcini această variantă, spunând că era practic imposibil să fie o maşină în acel loc, mai cu seamă că acolo, conform actelor unei firme care asfalta, pe acea stradă s-ar fi lucrat până la 7:30 seara şi nici unul din cei 12 muncitori nu ar fi văzut o maşină şi nici o fetiţă care să ducă gunoiul şi care să corespundă descrierii Alinei.
ÎN AUDIENŢĂ
Văzând că Poliţia Paşcani, la fel ca şi cea din Iaşi, nu face mai nimic pentru a înainta cu cercetările, femeia s-a urcat în tren împreună cu soţul său şi la 9 mai ajungea în Capitală, în audienţă la ministrul de Interne de pe atunci, Postelnicu.
„Ne-a primit unul, Iulian Vlad, am fost la el cu cumnatul meu, care lucra în Bucureşti la Minister. La 8 mai, luni, fusesem şi la Procuratura Paşcani. Poliţia m-a dat pe mine afară, a adus doi vecini şi, cu soţul martor, a dat toată casa peste cap, s-au uitat peste tot, până şi prin chiloţii din coşul cu rufe. Ba, mai mult, chiar Măgureanu, venit special de la Bucureşti, l-a urcat pe soţul meu pe bloc, fără să ştim nici acum motivul. Ăsta a fost rezultatul memoriului meu. Poliţiştii au venit de la Bucureşti, dar s-au călcat unii pe alţii pe picioare.”
ŞOARECI ŞI DETECTOARE
În mintea femeii multe gânduri şi nemulţumiri ies la iveală. Potrivit declaraţiilor ei, poliţiştii i-ar fi interzis să desigileze sicriul cu trunchiul şi capul fetiţei, în momentul în care aceasta a sosit de la Roman la Paşcani. Ba, mai mult, de-a lungul timpului, mai ales în 2001, trei luni, zi de zi, a fost constrânsă să mărturisească că ea este autorul faptei, punându-i-se în faţă mărturii „mincinoase, pe care eu trebuia să le semnez, cu care eu trebuia să fiu de acord. Când am fost supusă la detectorul de minciuni, în ’89, aproape patru ore am fost ţinută acolo, iar în mijlocul testului, din senin, au apărut nişte şoricei care se plimbau prin cameră de colo-colo, doar-doar mă intimidez şi iese ce nu trebuie la test. Au vrut să mă termine psihic”, spune cu tărie femeia, şi nu uită să amintească de caseta pe care poliţiştii au filmat-o la înmormântarea fetiţei, pentru a identifica oareşce suspecţi.
„I-au pus caseta fiicei mele, Coculeana, acum ceva timp, când ea avea 20 de ani. Dar ce să ştie ea, pe cine să recunoască dintre oamenii aceia, când ea, la dispariţia Alinei, avea 8 ani? Mie mi-au refuzat această dorinţă, când eu aş fi putut poate să văd, să observ ceva suspect.”
„MĂ ŞTIU CURATĂ!”
Deşi a fost în nenumărate rânduri acuzată de crimă, femeia este văzută de colegi ca fiind o mama exemplară: „Era foarte grijulie şi iubitoare cu fetele. Nu le bătea, le facea toate poftele, ba, de cele mai multe ori le lua cu ea la lucru, îi plăcea să le aibă prin preajmă”.
„Am încercat din răsputeri să fiu puternică, să rezist, dar căutam adevărul. Voiam să ştiu ce s-a întâmplat cu copilul meu”, spune Cezaria. Aşa că nu a stat pe gânduri atunci când a auzit de o clarvăzătoare din Craiova, care i-ar putea spune cine a omorât-o pe fiica sa.
„Când am ajuns acolo, am văzut cum femeia aceea vorbea cu morţii, practic vocea ei devenea vocea mortului, având acelaşi timbru vocal. Ne-a spus că Alina a fost luată de la colţul blocului, că i s-a tăiat gâtul şi că fetiţa nu îi cunoştea pe autori”, povesteşte femeia.
Acum, mama Alinei încearcă să îşi găsească alinarea în „dreptatea pe care o va face Dumnezeu”, după cum spune ea. Locuieşte cu soţul şi cu fiul cel mare şi încă mai speră că adevărul va ieşi la iveală. Căci, spune ea, „eu mă ştiu curată, nu am de ce să mă tem…”.
Stufărişul din grădină
Colonelul Moraru crede că cea care a înfăptuit crima este o femeie, iar cadavrul a fost dus într-un stufăriş, unde a şi fost tranşat. Cezaria Lucaci nu pare surprinsă de varianta colonelului. „Mi s-a spus şi mie în faţă de atâtea ori că eu aş fi criminalul şi că o să-mi dovedească”, spune ea degajată.
„Părinţii mei au stat la curte şi în spatele casei lor este un lan de stufăriş. Sigur la mine se referă, dar locul acela a fost cercetat, nu s-a găsit nimic”, spune ea, după care întreabă: „Dacă aş fi omorât-o, să zicem, de ce aş fi ciopârţit-o la milimetru? De ce nu am luat un topor cu care o tăiam bucăţele, de ce îmi trebuia atâta precizie?”.
Flirt cu colegii
În 1989, Cezaria Lucaci împlinea 12 ani de muncă. Era funcţionar la depozitul de carburanţi Paşcani. Intervievaţi de miliţieni, colegii de serviciu o caracterizează ca fiind un om de treabă, căreia îi plăcea viaţa. Unul dintre colegi, M. Ioan, cu care s-ar fi zvonit că ar fi avut relaţii intime, a declarat:
„I-am propus, pe vremea când nu era căsătorită, mai în glumă, mai în serios, să avem relaţii apropiate, dar m-a refuzat. Mi-a spus că dacă am intenţii de căsătorie, acceptă, dacă nu, să o las în pace. La serviciu era deschisă, glumea, nu se supăra dacă vreo glumă era mai deocheată, răspundea şi ea cu astfel de glume. Când un coleg o strângea în braţe sau o săruta în public, chiar şi după ce se căsătorise, nu se supăra, ba chiar uneori ea făcea nişte gesturi şi nişte glume care întărâtau pe orice bărbat”.
Într-un raport al Poliţiei se precizează că „nici mama şi nici tatăl nu ar fi fost prea afectaţi de dispariţia fetiţei şi că într-una din seri ar fi fost împreună la un restaurant”.
DEBUTUL ANCHETEI
Pentru că primele două volume din dosarul cazului „Alina Lucaci” s-au pierdut, Poliţia judeţeană Iaşi spunându-ne că ele se află la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, iar Parchetul trimiţându-ne la Poliţie, nu am putut să reconstituim debutul anchetei altfel decât din amintirile colonelului. La data de 5 mai seara, la Roman, într-un şantier de construcţii, nişte căutători de gunoaie au descoperit un sac în care se găseau capul şi trunchiul Alinei Lucaci şi au anunţat miliţia.
„Am făcut legătura cu dispariţia fetiţei noastre şi n-am avut timp s-ajungem la Roman în ziua de 6, deoarece la data de 7 la Todireşti un sătean a scos o dată cu găleata de apă nişte pungi din plastic în care era ambalată carnea de pe fese.”
În aceeaşi zi a sosit antropologul de la Institutul de Criminalistică de la Bucureşti şi a înjghebat scheletul fetiţei. Legistul n-a reuşit să dea o cauză a morţii, pentru că lipsea o bucată din cadavru – gâtul.
„Cred că bucata lipsă a rămas tot în fântână, sau a fost pusă în sacul în care au fost găsite trupul şi capul. Nu cred că a fost ascunsă bucata cu premeditare, ca să încurce ancheta.”
Moraru crede că a fost o moarte instantanee, nu un omor cu premeditare, iar criminalul a căutat să se debaraseze cât mai repede de cadavru. El a admis că locul unde a fost omorâtă fata nu e acelaşi cu cel în care a fost tăiată. L-am întrebat dacă trupul a fost transportat noaptea, pentru ca nimeni să nu vadă.
„E o idee bună, dar mai sunt şi sarsanale în care poate să intre un copil din ăla în voia cea bună. Avea un metru, un metru şi cinci, mai puţin dezvoltată decât alte fetiţe la vârsta ei.”
PISTE FALSE
Colonelul vorbeşte despre declaraţiile unor „copii fantomă”, care au spus după vreo zece zile de la dispariţia fetei că Alina ar fi fost luată de „doi neni îmbrăcaţi în negru” şi ar fi fost urcată într-o maşină de asemenea neagră, fabulaţii în opinia sa.
„Să nu uităm un lucru: acei copilaşi cu care s-o vorbit voiau să pară care mai de care mai grozav şi veneau cu nişte înflorituri. Ei au văzut-o pe Alina, dar nu în ziua respectivă, ci cu o zi două înainte de acea dată. A fost o zi foarte călduroasă şi seara la ora cinci toţi părinţii erau cu copiii afară. Nu se poate ca nici o persoană să nu o fi văzut, în afară de cei doi copii.”
În plus, în acea zi 12 oameni au lucrat pe o suprafaţă de 500 metri pătraţi din apropierea ghenei, la turnat beton.
„Maşina de care fabulau copiii nu avea pe unde să intre decât pe acolo. Ori nici unul din cei 12 n-au văzut nici maşină, nici oameni în negru.”
Colonelul nu a crezut de la început în povestea cu maşina neagră. L-am întrebat de ce s-a irosit timp şi energie în această direcţie. „Trebuia să se meargă pe toate variantele ca să se excludă.”
Ancheta nu a mers pe căi greşite doar pentru că doi copii au vorbit despre o maşină neagră. Miliţienii şefi veniţi de la Bucureşi n-au fost pe gustul colonelului:
„Am fost încurcaţi foarte mult de ideile venite de la Bucureşti. În loc să-ţi faci treaba, trebuia să mai ai şi grija lor. Deci noi am avut cam mulţi din ăştia, veniţi de la Bucureşti… Tu, când mergeai pe drumul tău şi îţi spuneai: eu pe ăsta trebuie să merg, nu puteai să desfăşori activitate că veneau cei de la Bucureşti, facem asta, nu asta, că eu sunt mai deştept decât tine, eu îs de la Bucale, de la ora exactă”.
La fel l-au încurcat şi cei de la serviciul tehnic al securităţii, care au pus microfoane în casele suspecţilor. „Unde trebuia să le ascundă cât mai bine acolo nu le-au ascuns şi acolo ne-au rupt nouă firul.”
Domnul colonel a refuzat să ne spună un nume, oricât am insistat. Un nume pe care spune că îl ştie. Cel al criminalului. „Aş putea fi dat în judecată şi să plătesc nişte daune. O să zică: domne, ai ştiut că sunt eu, de ce nu m-ai priponit atunci?”
Teama de închisoare
• Jurnalul Naţional: Credeţi că ucigaşul a avut complice?
Ionel Moraru: La împrăştiat da, o avut complice. Şi a fost unul singur.
• Trebuia să aibă maşină?
Dar, uită-te matale, de la locul unde a dispărut şi până la gară sunt exact 150 m. La Roman, locul unde au fost găsite bucăţile e la 300 de m de gară. Dincolo, în câmp, la fântână, acolo nu-ţi trebuia maşină. Aveau 7-8 kilograme bucăţile.
• Din fântâna aia se scotea apă zilnic?
Zilnic se scotea.
• Înseamnă că chiar în ziua aia a fost aruncat.
Nu, pentru că în primă fază, când îi carnea proaspătă, ea se duce la fund, şi pe măsură ce se alterează se ridică. Dacă temperatura era mai scăzută, cine ştie când se descoperea. Eu înclin să cred că au fost aruncate în noaptea de 28 aprilie. Şi locul unde s-a ciopârţit cadavrul respectiv nu este loc închis, ci un loc cu trestie, cu stuf.
• Au mai fost cazuri similare în judeţ, în ţară?
În judeţ nu. Nici în ţară n-am avut aşa (cu copii), dar au mai fost cu secţionări.
• E un om inteligent criminalul?
Nu.
• I-a făcut plăcere să facă asta?
Nu.
• E una să omori, şi alta să îl tai aşa în bucăţi. De ce ar fi făcut asta?
Teama de privare de libertate.
• Care ar fi obiectul cu care a tăiat?
Un cuţit oarecare.
• Credeţi că autorul a ciopârţit trupul?
Da, autorul. Complicele a murit la un an şi două-trei luni. Cel care a secţionat-o… Vă pot spune numai atât: cel care a tăiat cadavrul a tăiat la viaţa lui foarte multe găini.
Erori
„În primul rând cercetarea la faţa locului trebuia să se facă în momentul sesizării, ori în cazul ăsta s-a făcut după 48 de ore. Trebuia să privim în ansamblu: să se vadă dacă a avut loc vreo ceartă, vreun scandal, vreo luptă ceva, după care urma ridicarea de probe biologice care au aparţinut persoanei dispărute”
Scrupule
„Dacă vorbesc, aş putea fi dat în judecată şi să plătesc nişte daune. O să zică: dom’ne, ai ştiut că sunt eu, de ce nu m-ai priponit atunci?”,
Ionel Moraru, colonel în rezervă.
În încercarea de a-l găsi pe cel care i-a luat viaţa Alinei, anchetatorii au făcut o muncă sisifică. I-au cercetat pe toţi violatorii din zonă, dar şi pe măcelari, pe deţinătorii de maşini negre şi pe toţi „ciudaţii” din judeţul Iaşi. Datorită numărului imens de persoane interogate – vreo 6.000, şi al percheziţiilor, dosarul acestui caz e o adevărată frescă a vieţii cotidiane din anul de graţie 1989.
Carmen Preoteşoiu
Irina Munteanu
Din Mirosloveşti şi până-n Miroslava, din Hârlău şi până-n Popricani, din Andrieşeni şi până-n Scheia, toate posturile de miliţie comunale şi orăşeneşti le-au raportat şefilor de la Paşcani despre eventualii suspecţi din localităţile lor. Când au crezut că e nevoie, miliţienii nu s-au sfiit să intre în viaţa personală a oamenilor, să le scotocească apartamentele şi chiar să le confişte fotografiile porno ascunse bine prin vreun colţ de sertar.
În rapoartele lor au scos la iveală vicii ascunse, dar şi furturile de carne ale unor oameni care la acea vreme mureau de foame. Au fost cercetate „elementele iehoviste”, cum apare notat în dosar, oameni care în viaţa lor nu au făcut nimic rău, dar suspecţi pentru că aparţineau unei secte interzise de lege în acel timp. N-au fost ignoraţi nici „tinerii din curentele care apăruseră atunci – metaliştii”, după cum mărturiseşte colonelul în rezervă Ionel Moraru, care a lucrat la dosarul „Alina Lucaci”.
Aşa au reuşit oamenii legii să rezolve şi cazuri care nu făceau parte din planul iniţial: un copil rătăcit din Ruginoasa a fost redat familiei, cu menţiunea că miliţienii le-au atras atenţia părinţilor să supravegheze mai bine minorul pe viitor. O femeie, ameninţată de consort că o va arunca de la etaj, a reuşit să-şi spună păsul unui medic şi a plănuit împreună cu el internarea la spitalul „Socola” a soţului alcoolic.
IUBITORII DE COPII
Unul dintre cei interogaţi este Gurzun Ioan, un operator de la Întreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr, de vreo 40 de ani, suspectat a fi pedofil. Iată cum sună declaraţia lui:
„În urmă cu circa trei ani, fiind băut şi aflându-mă pe Esplanada (n.r. – o alee largă de vreo 30 de metri, între două rânduri de blocuri, din Paşcani) din faţa magazinului cu autoservire am acostat o fetiţă de circa cinci ani, am pupat-o şi cu ea de mână am mers printre blocuri şi am ieşit la marginea oraşului. Am stat cu ea în braţe circa 4 ore, după care am lăsat-o să plece, după ce i-am dat 10 lei să-şi cumpere bomboane”.
Din când în când, Gurzun mai lua şi ţeapă de la copile materialiste:
„În noiembrie 1988, în apropierea Şcolii generale nr 6 din Paşcani m-am întâlnit cu două fetiţe de circa 12-13 ani pe care le-am acostat spunându-le să vină cu mine. Fetele mi-au cerut bani ca să vină. Le-am dat câte 100 de lei la fiecare, după care acestea au fugit. Altceva nu le-am făcut la cele două fetiţe. Menţionez că nu am avut relaţii sexuale cu vreo femeie de doi ani de zile”.
„BOLNAVI PSIHICI”
La data de 9 mai 1989, Postul de Miliţie Mironeasa raporta victorios că violatorii sunt sub control, obosiţi de muncile agricole:
„Trecând la verificarea celor condamnaţi pentru viol şi a celor predispuşi la perversiuni sexuale, aceştia în perioada critică s-au aflat la domiciliu, deoarece lucrează în cadrul C.A.P. Mironeasa şi nu au părăsit comuna. Din comună nu avem până la această dată persoane şi copii dispăruţi de la domiciliu. Pe raza comunei nu avem unităţi sanitare care să aibă persoane internate şi nici persoane care deţin autoturisme de culoare neagră. Pe raza comunei nu sunt persoane care au fost sau sunt măcelari”.
Nici în Voineşti n-au fost „identificate persoane care să vagabondeze pe raza altor localităţi”, altele decât „ţiganii din satul Slobozia, care umblă cu flori prin municipiul Iaşi, care vin zilnic la domiciliu”. Miliţianul un pic agramat mai notează: „Nu avem bolnavi psihici internaţi în spital datorită comportării psihice pe raza comunei Voineşti”.
În Hălăuceşti, miliţienii au făcut o intersectare de roluri şi raportul a ieşit aşa:
„Pe raza comunei Hălăuceşti, din investigaţiile efectuate nu am stabilit persoane care să fi lucrat ca măgelari şi în prezent să fie bolnavi psihici”.
Anchetatorii au dat şi peste un alcoolic cu simţ al umorului. Ciobanu Iosif, din Mogoşeşti-Siret, „a avut manifestări de violenţă şi acte antisociale: la un praznic religios care se oficia în curtea bisericii ortodoxe – el fiind catolic – s-a urcat pe masă de faţă cu participanţii, după care a fugit; s-a culcat în drum cu toporul sub cap afirmând că cine trece pe lângă el îi va lua viaţa”. În urma unor întrebări indiscrete, miliţianul a aflat că „în timpul relaţiilor sexuale obişnuia să muşte şi să lovească cu pumnii în soţia sa”.
Lipsa de comunicare cu semenii te făcea să devii suspect, aşa cum i s-a întâmplat lui Ursache Nicolae din Hărmăneşti, sat aflat în apropiere de fântâna unde s-au găsit o parte dintre rămăşiţele trupului Alinei. Vecinii l-au încondeiat bine pe Ursache, de i-a ieşit aşa portret:
„Locuieşte singur, este retras, nu primeşte pe nimeni în casă, este văzut foarte rar pe acasă, nu vorbeşte cu vecinii. Are datorii mari la asociaţie şi I.R.E., fapt pentru care i s-a tăiat racordul de la lumină. În timpul cât trăia soţia, se certau, el consuma băuturi alcoolice, o bătea, era violent”.
Miliţia a ajuns cu verificările şi la căminul de nefamilişti ai IMMR Paşcani, unde anchetarea lui Ghiduş Petre a dat la iveală o dramă personală, posibil subiect de roman. Pentru că avea penisul mic şi, în ciuda unor investigaţii medicale iniţiate încă din copilărie, nu a reuşit să-şi îmbunătăţească situaţia, mama sa l-a sfătuit să nu se însoare niciodată. El n-a ascultat totuşi şi la momentul declaraţiei, la 2 mai 1989, avea trei copii. Copii pe care nu-i credea totuşi ai săi, dat fiind că lipsea destul de mult de acasă, iar în acest timp fratele său mai rămânea pe la el.
„Nu-mi dau seama de ce am plecat prin ţară. Am momente când parcă nu judec. Mi s-a mai întâmplat să plec prin ţară fără scop prin anul 1981. Declar că atunci când am bani consum băuturi alcoolice.”
La Comarna, violatorii n-au părăsit domiciliul, nici copiii n-au plecat de-acasă, iar măcelari n-au avut niciodată. Medicilor de pe raza comunei li s-a cerut maximă vigilenţă. Ei „au fost instruiţi să urmărească modificările survenite în comportamentul unor bolnavi sau noile cazuri de îmbolnăvire”.
VEDETA DOSARULUI
Pentru că Dan Rotaru întrunea mai multe dintre trăsăturile criminalului căutat (avea ambii părinţi din Hărmăneşti, deci era potenţial cunoscător al fântânii unde s-au găsit membrele Alinei, se îmbrăca în negru, era labil psihic şi obsedat sexual, dar nu mai mult decât alţi tineri), el a fost vedeta neîncununată cu premiu a dosarului „Alina Lucaci”.
Psihiatrii care l-au consultat pe tânăr notau: „Pacientul s-a internat la trimiterea reţelei teritoriale pentru dificultăţi de adaptare socio-familiară, tendinţă de vagabondaj, ideaţie auto-distructivă, o tentativă de sinucidere prin medicamente în ianuarie 1989, intoleranţă la frustraţie”. Dan era un tânăr neadaptat, ce-şi hrănea iluziile cu romane scrise de clasicul francez Alexandre Dumas, aşa cum ne arată un raport de percheziţie în apartamentul în care băiatul locuia cu părinţii.
În camera lui s-au găsit patru cărţi: „După douăzeci de ani”, „Cei trei muşchetari”, „Cei patruzecişicinci”, de mai sus-numitul autor, şi „Corsarul”, de Joseph Conrad. Şi părinţii păreau a fi iubitori de romane de aventuri, cum ar fi „Acuzatul din camera 13″, „Cazul numărul 13″, „Timidele aventuri ale unui spălător de geamuri”, „Sabia dreptăţii”. Cei care au scotocit camera tânărului nu s-au oprit la gusturile de lectură ale acestuia, ci au pătruns mai adânc în investigarea personalităţii sale.
„Pe şifonierul din camera lui Rotaru Dan s-au găsit trei bileţele care au fost ridicate în vederea cercetărilor. Conţinutul acestor bileţele este următorul: 1) «Când vrei să faci vreo boacănă, să te gândeşti la mine, poate astfel te vei opri la timp. Te sărut dulce, dulce de tot. Claudia». 2. «Să fii cuminte, să nu faci şolticării, să nu te baţi, să nu te încurci cu femei deochiate; să nu stai prea mult; se aprobă». 3) «Să fii cuminte, te atac ca să nu te umfli în pene, Claudia».”
FILM DE GROAZĂ
Dan Rotaru absolvise cu bine şcoala generală, dar la liceu s-a poticnit şi în clasa a XI-a a fost exmatriculat „pentru absenţe şi grave abateri de la disciplină”. În momentul în care miliţienii încep să se intereseze de viaţa lui, el nu avea ocupaţie, era întreţinut de părinţi, „ducând o viaţă parazitară în compania unui grup de tineri de vârstă apropiată”.
Cei care îl cunoşteau mai spun că „obţinea bani pentru discoteci, vizionări video ori consum de alcool de la mama sa, din bişniţă cu bunuri achiziţionate de la turiştii polonezi în zona Moţca, ori din furt. Venea acasă însoţit de diverse tinere, în majoritate eleve, împreună cu care consuma alcool, afirmându-se că investigatul întreţinea raporturi sexuale cu acestea”. Cristina Prăjescu povesteşte despre absenţele de acasă ale lui Dan, despre nopţile petrecute la vizionări de filme pe video şi la chefuri, şi despre pasiunea lui pentru „fetele blonde”.
Miliţianul trage aşadar concluzia, după ce vorbeşte cu diverşi oameni de bine:
„Numitul Rotaru Dan este obsedat sexual. Îi plac senzaţiile tari, cunoaşte cu amănunte filmele pornografice şi de groază pe care le vizionează la video”. Când îi vine rândul să-şi spună şi el părerea, Dan ţine să clarifice care-i sunt gusturile: „Am vizionat filme la video, dar nu-mi plac cele de groază, prefer filmele de acţiune şi comedie”. În ziua de 27 aprilie 1989, Dan s-a plimbat cu Claudia, prietena sa, au fost şi prin piaţă, de unde şi-au cumpărat gumă de mestecat şi ridichi. Între orele 17:40 – 22:30, miliţia nu a reuşit să afle ce a făcut băiatul, dar se pare că ceva, ceva i s-a întâmplat, de vine acasă „foarte tulburat, agitat, nervos” şi încearcă să se sinucidă prin „aruncarea pe geamul bucătăriei”, după cum declară părinţii. Dan neagă însă în declaraţia sa încercarea de defenestrare.
MAN IN BLACK
Pentru primăvara anului 1989, probabil că Dan Rotaru era un băiat îmbrăcat la modă: geacă din piele artificială neagră, pulovăr de PNA gri închis, cămaşă de culoare neagră, „o pereche de pantaloni din tercot de culoare neagră, cu şliţ în faţă”. Hainele negre pe care le purta în ziua de 27 aprilie l-au băgat în bucluc pe Dan, pentru că au fost doi copii care au depus mărturie că Alina a fost răpită de un bărbat în negru. Dar tot hainele negre l-au salvat.
În urma analizării lor la microscop, nu s-au găsit nici rupturi, nici probe biologice care să-l asocieze cu Alina Lucaci. De asta anchetatorii, după nenumărate interogatorii şi investigaţii, l-au lăsat pe „obsedatul sexual” în plata Domnului. Deşi au depus un volum de muncă enorm şi au lucrat cu peste 400 de informatori, „ai securităţii şi ai noştri”, după cum precizează Moraru, ucigaşul nu a fost prins până când fapta s-a prescris. „Criminalul a trecut prin ancheta noastră.” Aceasta este concluzia domnului colonel.
Măcelarii
„După ce s-a descoperit cadavrul, au intrat în calcul toţi casapii din Paşcani şi zonele limitrofe, cât şi din municipiul Roman şi zone limitrofe. S-au verificat toţi medicii chirurgi şi autopsierii”, ne-a explicat colonelul în rezervă Ionel Moraru.
Aceştia au intrat în vizorul miliţiei din cauza dezmembrării profesioniste a cadavrului fetei. Un raport din 13 mai 1989 descrie o situaţie de criză a Romanului anului 1988, când închiderea fabricii de mezeluri de lângă oraş a lăsat mulţi oameni fără mijloace de subzistenţă.
„Doi mezelari de la această unitate s-au deplasat cu un autoturism Dacia de culoare neagră la Abatorul Paşcani, interesându-se de posibilitatea angajării la abator. Din lipsă de locuri de muncă au fost refuzaţi.”
Pe lângă aceştia, au mai apărut pe lista suspecţilor şi foştii angajaţi ai Abatorului Paşcani: Rusu Constantin, măcelar, Rusu Fănică, tranşator, şi Anghel Ion, măcelar. Acesta din urmă este descris drept „o persoană cu comportament dubios”, care „şi în prezent se mai pretează la acte de sustragere din abator”.
Cu toate că s-au depus eforturi supraomenești, Cazul Alina a fost clasat și rămâne în manualele de istorie și criminalistică drept un caz cu autor necunoscut.
Sursă – Crime neelucidate
Autor – Tugui Florin
- Published in Povestea zilei
Cum s-a sinucis fotograful care a realizat fotografia cu vulturul ce așteaptă să moară fetița. ”Durerea a învins bucuria de a trăi. Îmi pare rău!”
În 1993, aflat în Sudan, fotograful Kevin Carter ”trage” ceea ce mulți consideră cea mai interesantă dar și mai crudă imagine din istorie: un vultur așteaptă moartea unei fetițe pentru a o devora. Poza ajunge pe prima pagină a revistelor, premiile încep să curgă. Însă mintea lui Kevin o ia razna, simte o presiune uriașă, lumea-l întreabă de ce nu a intervenit, de ce nu a salvat copilul. Pe 27 iulie 1994, Carter se sinucide, lăsând o scrisoare plină de rânduri dramatice…
În miezul acela de iulie 1994 o mașină curge lin, pe drumul spre Parkmore, o suburbie a Jonannesburgului, Africa de Sud. Trage aproape de ”Fileld and Study Center”, acolo unde șoferul a copilărit. La fel de calm, acesta coboară, scoate furtunul ce duce spre toba de eșapament, îl trece prin fereastră și-l bagă înauntru. Apoi accelerează, preț de câteva minute. Nu-i lume prin preajmă, mașina toarce nestingherită. Până când ucide șoferul. Monoxid de carbon. 33 de ani.
Omul are o poveste desprinsă din filme. Cu un an în urmă era faimos. Un singur ”click”, o declanșare a unui aparat foto, îi adusese notorietatea în întreaga lume. Și-a atunci, ce se petrecuse? Ce-l împinsese spre asemenea gest?
Coborâm, nițeluș, în timp. Kevin Carter e născut în 1960, acolo, în Johannesburg, Africa de Sud. A crescut și s-a maturizat în perioada de apartheid, într-un cartier în care numai albii puteau respira. La 20 de ani s-a băgat să apere un negru și el, un ”arian”, a fost bătut de către alți ”arieni”. Zilnic trebuia să vadă brutalitate. Era martorul unor scene teribile. S-a găsit cu alți trei iubitori de fotografie. Au fondat ”The Bang-Bang Club”, un grup ce lupta pentru egalitatea între albi și negri.
Carter în exercițiu
În martie 1993 ajunge în Sudanul de Sud, în Ayod. După o zi obositoare, vede, într-un spațiu deschis, o fetiță ce pare că-și trage sufletul. La nici 10 metri de ea, un vultur. Pentru a nu deranja pasărea, așteaptă 20 de minute, până când poate ”trage” poza. ”Click”, declanșează! ”Părinții copilului erau ocupați să primească hrana ce li se reprartiza dintr-un avion aparținând convoaielor umanitare. De aceea, pentru câteva minute, fetița rămăsese singură”, își aducea aminte Carter. Primise ordin clar să nu se atingă de localnici, contaminați cu malarie, așa că nu intervine. Face poza, așteaptă ca pasărea să plece, însă nu ajută, deloc, copilul.
Vinde fotografia celor de la ”The New York Times”, care o publică pe 26 martie 1993. Începând de a doua zi, de dimineață, lumea începe să sune pentru a întreba ce s-a petrecut cu fetița. Atât de mulți, încât ziarul se vede nevoit să publice o notă prin care precizează că micuța sudaneză era destul de puternică pentru a supraviețui, dar că nu se știe exact ce s-a petrecut cu ea. Carter e asaltat. ”Înainte de a fi fotograf, erai om!”, aude. Se apără. Spune că în descrierea activității sale apare ”fotojurnalist”, deci trebuia să ”profite”. Asta era meseria lui.În plus, nu se putea atinge de bolnav. Un cotidian din Florida e și mai dur: ”În momentul în care Kevin și-a reglat lentilele pentru a trage imaginea, în ecuație a mai apărut un prădător: omul!” Carter începe să sufere, ușor-ușor. Pe fondul unor probleme mai vechi, cauzate de scenle pe care le vedea, zilnic, în copilărie, devine tot mai irascibil. Încearcă să pareze, din nou. ”Sunt 20 de oameni care mor, în lume, de inainiție, la fiecare oră. Fata a scăpat!” Degeaba, presiunea asupra sa e tot mai mare. Primește faimousul Premiu Pulizer pentru imagine, în 1994. În van…
Pe 27 iulie 1994, când nu împlinise, încă, 34 de ani, Kevin Carter se sinucide. Lasă o scrisoare.
”Îmi pare, sincer, său! Durerea a ucis pofta de viață, bucuria. Sunt depresiv…fără telefon…fără bani de chirie…fărăr bani pentru copil…fără bani! Sunt vânat de imaginile morții, de corpuri, de copilași împușcați, de ofițeri de poliție, de execuții publice. Sunt bucuros pentru că mă duc să-l reîntâlnesc pe Ken (n.r. – Ken Oosterbroek, colegul său din ”Bang – Bang”, ucis în aprilie, în Africa de Sud).
Câteva organizații se duc să caute fetița. Descoperă că, de fapt, fusese un băiețel, Kong Nyong. Decedat în 2008, de febră galbenă.
Despre vultur nu se mai știe nimic.
- Published in Extern