Tu știi de unde vine apa de la robinetul tău?
De-a lungul timpului, apa a fost cea mai importantă cerință a Iașiului. Problema ei a stat mereu în atenţia administraţiei locale încă de la înfiinţarea primăriei. Toţi primarii au avut-o în faţă, căutîndu-se mereu surse pentru creşterea debitului livrat consumatorilor, folosindu-se cele aproximativ 1200 fântâni şi 65 cişmele cu 14 havuzuri alimentate din izvoarele locale de la Aroneanu, Ciric, Şapte Oameni, Galata, Copou, Repedea.
La 3 mai 1897, Primăria încheia contractul pentru furnizarea a circa 10.000 m.c. apă de izvor pe zi. Pornindu-se la treabă, s-au făcut sondaje în zona Prutului, Bahluiului, Siretului, Moldovei, ajungîndu-se la concluzia că cea mai bună apă era cea din zona Timişeşti, unde se putea colecta 15.000 m.c. într-o primă fază şi circa 30.000 m.c. ulterior. Singurul cusur era acela că, pentru a ajunge la Iaşi trebuia parcursă o distanţă de aproximativ 100 km. E
xista posibilitatea realizării aceluiaşi debit şi din Prut, printr-o priză cu instalaţii de pompare. Aducţiunea de la Timişeşti avea avantajul unei ape de izvor pure, cît şi a căderii naturală datorită diferenţei de altitudine dintre sursă şi oraşul Iaşi.
Raportul hidrologului, înaintat primarului Al. Bădărău, în septembrie 1899, cu două variante de traseu, era primit cu rezerve, căci aducţiunea presupunea cheltuieli de peste 12 milioane lei şi unii consilieri considerau planul „fantezist ” sau „utopic” pentru posibilităţile financiare ale comunei.
Cu toate acestea, în urma cu 60 de ani în Iași a început alimentarea cu apa din râul Prut, manifestările desfașurându-se în data de 14 iulie 1957, la complexul Stației de tratare a apei de la Șorogari. Lucrările au început în luna mai 1956 în mai multe puncte: complexul Șorogari, conducta de aducțiune, priza Prut și stația de repompare Ion Creangă – și au durat numai un an și 3 luni (mai 1956 – iulie 1957), beneficiind de aportul brigăzilor de tineret ale șantierelor țării.
Preocuparile privind realizarea unei alimentari cu apa potabila din râul Prut datează încă din 1873, calitatea apei acestui râu fiind remarcată inclusiv de domnitorul Dimitrie Cantemir, în lucrarea „Descriptio Moldavie: „Prutul are apa cea mai ușoară și sănătoasă, cu toate că este cam tulbure; numai când o lași să stea într-un pahar nisipul cade la fund și atunci ai apa cea mai limpede”.
Soluția alimentării cu apa din râul Prut a avut ca principal impediment necesitatea pomparii și tratării apei acestui râu. Totuși, existența la acea vreme a aducțiunii dintr-o singură sursa (Timișești) crea mari dificultăți, orice defecțiune ducând la întreruperea alimentării cu apa pe o perioadă de câteva zile.
Tu știi de unde vine apa de la robinetul tău?
Municipiul Iași este alimentat cu apă din două surse, una subterană, cea de la Timișești, situată pe raza județului Neamț și o alta de suprafață, râul Prut, punctul de captare a apei brute fiind însă în localitatea Țuțora, în amonte de locul de vărsare al râului Jijia în Prut. În ceea ce privește PH-ul, valoarea măsurată este 7,81 deci este în limitele stabiliate de lege 6,5-9,5, clorul rezidual 0,09, limitele legii 0,1-0,5 mg/l.
- Published in Local
Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. Partea a IV-a
Partea a IV-a
I-am răspuns, plină de emoţie.
„ Cu plăcere.”
Alin îmi scria înapoi fără oprire. Mi-am adus aminte de începuturile noastre, când vorbeam ore în şir prin mesaje. Am zâmbit amar, în amintirea vremurilor de mult apuse.
La început, discuţiile noastre erau inocente. Vorbeam despre fiica noastră, despre casă, despre grădina plină de flori.
„Ştii, abia acum îmi dau seama ce am pierdut în clipa în care am renunţat la tine, la noi.”
Nu. Nu putea să înceapă cu regrete. Mă vindecasem greu, iar suferinţa încă era parte vie din mine. Să mă îndrăgostesc de fostul meu soţ era ceva ce nu trebuia să se întâmple.
„A fost mai bine aşa. M-am redescoperit pe mine însămi iar acum sunt aşa cum am visat mereu să fiu. Trebuie să îţi mulţumesc pentru asta. Fiecare clipă de suferinţă m-a transformat în femeia care sunt acum.”
„Înţeleg.”
„Noapte bună, Ade! Voi adormi cu gândul la nopţile petrecute în patul nostru imens.”
Pe loc, am simţit un nod în stomac. Am început să plâng, nu mai reuşeam să îmi controlez lacrimile.
„Noapte bună, Alin.”
Noaptea s-a scurs repede, ca toate celelalte, iar zorii dimineţii m-au găsit goală în pat şi goală pe dinăuntru. Îmi lipsea Alin. Îmi lipsea Frida. Îmi lipsea familia mea. Pentru o vreme, reuşisem să mă debarasez de trecut, însă acum, după conversaţia avut cu fostul meu soţ, toate amintirile acelea plăcute, însă dureroase în acelaşi timp, redeveniseră vii în sufletul meu atât de mâhnit şi încercat de greutăţi.
Ecranul telefonului meu s-a aprins. Aveam un mesaj de la Alin.
„Nu am putut dormi toată noaptea. Putem să ne întâlnim?”
Picioarele mele începuseră să tremure. Până şi ultimul fir de păr de pe cap căpătase volum. Inima îmi bătea cu putere, plină de emoţie, am luat în mână telefonul şi i-am răspuns:
„Vrei să luăm prânzul împreună?”
„Ce zici de mic dejun?”
Era nerăbdător. Şi eu eram la fel de nerăbdătoare, însă teama era imensă. Teama de suferinţă, teama de eşec.
„Ok. Ne vedem într-o oră.”
„La cafeneaua noastră”
Am zâmbit. Până şi ochii mei erau angajaţi într-un zâmbet sincer şi fericit. Cafeneaua noastră era micuţă, intimă şi fabuloasă. Canapele aurii, din piele, cu mese mici, ce ne obligau să fim apropiaţi şi un mic dejun de vis. Acolo mâncam în vremurile noastre bune. Era cafeneaua în care mă indragostisesm de Alin.
M-am trezit brusc din reveria în care fusesem aruncată de amintirile noastre. În 45 de minute trebuia să fiu gata.
Şifonierul plin aştepta să fie deschis şi să aleg ceva de îmbrăcat din el. Dar ce? Trebuia să fiu frumoasă, însă nu vulgară. Sexy însă nu deschisă. Trebuia să îi transmit lui Alin că sunt fericită, împlinită şi SINGURĂ. Şi mai ales, trebuia să înţeleagă că aşa voi rămâne.
Am ales un costum de culoarea pielii şi pantofi negri. Eram îmbrăcată simplu, însă fermecător. Buclele blonde îmi încadrau în mod plăcut chipul machiat cu naturalețe.
Alin mă aştepta deja la cafenea, în locul în care stăteam de obicei. Am mers repede către el, sperând să nu mă împiedic. Picioarele îmi tremurau de la genunchi în jos, iar respiraţia mea era din ce în ce mai sacadată. M-am aşezat faţă în faţă cu Alin.
Era la fel de frumos că întotdeauna. Îmbrăcat impecabil, părul aranjat până la ultimul fir. Barba proaspăt tunsă, manichiura proaspăt făcută, iar mirosul lui … Ei bine, mirosul lui era nou. Îşi schimbase parfumul, însă era la fel de masculin şi puternic că cel pe care îl folosea atunci când eram împreună. Mă simţeam blocată, nu eram capabilă să îmi mişc buzele.
— Neaţa!
— Bună dimineaţă.
Zâmbeam. Alin mă cunoştea atât de bine, încât mă simţeam complet dezbrăcată în faţa lui. După un sfert de ora, deja mă simţeam în largul meu. Râdeam alături de el, depănam amintiri plăcute.
Alin mi-a atins uşor mâna, iar atingerea lui mi-a trezit simţuri ce le credeam moarte din clipa în care m-a părăsit. M-a tras uşor lângă el, pe canapeaua moale şi aurie. Nu m-am împotrivit. În braţele lui Alin, mă simţeam completă. Fiecare atingere a lui mă trezea la viaţă şi mă umplea pe dinăuntru. Într-un final, gurile noastre însetate s-au unit într-un sărut pasional, iar mâinile mele îi cuprinseră frumosul cap.
Am terminat micul dejun la prânz.
— Hai să plecăm două zile la munte, Adelina.
M-am simţit pierdută din nou. Trebuia să fac o alegere şi nu eram capabilă să îl refuz decât printr-un mesaj. Îmi lipsea complet curajul.
— Am treabă, am murmurat. Nu pot, am treabă astăzi.
— Ce treabă ai? Sunt sigură că poţi să o amâni. Hai să mergem să ne regăsim.
— Aminteşte-mi de ce ne-am pierdut, Alin. Mai ţii minte?
— Am greşit. Ştiu că am făcut-o. Însă mi-am dat seama că te iubesc, Adelina. Aş face orice să o luăm de la început. Te rog, da-mi o şansă să îţi arăt ce simt. Lasă-mă să te ajut să uiţi suferinţa pe care ai simţit-o din cauza mea.
Mă gândeam. Inima îmi spunea să plec cu Alin, însă creierul urla la mine să nu o fac. Cu toate astea, am făcut-o. Am plecat cu Alin la munte, la hotelul nostru favorit.
Uitasem cum e viaţa alături de el. Uitasem cum e să ai totul la picioare fără să munceşti. Am stat două zile împreună şi am uitat de tot ce însemna trecut. Ne-am iubit că doi nebuni ore în şir, am râs şi am băut şampanie. Am uitat de Iaşi, am uitat de suferinţă, în jurul meu era doar o dragoste nebună, cu iz adolescentin.
În dimineaţa plecării, Alin făcea dus. Telefonul lui era pe noptieră, când, brusc, a sunat. Primise un mesaj. Curiozitatea mă rodea pe dinăuntru şi nu am rezistat. Am încercat vechea parolă. Nu şi-o schimbase.
Am deschis mesajul repede, fiind sigură că era de la Alexandra. Şi nu mă înşelam.
„Am stabilit data pentru cezariană. Luna viitoare nasc, pe 7.”
Într-o clipă, am realizat că, de fapt, eu nu petrecusem două zile la munte cu soţul meu, ci cu soţul altei femei. Mi-am dat seama că, de fapt, fac tocmai ceea ce am promis, când m-am despărţit de Alin, că nu voi mai face niciodată. O bucată din sufletul meu s-a frânt, iar în mintea mea goneau doar amintirile urâte. Nopţile pline de aşteptare amară. Întâlnirea cu Alexandra. Momentul în care am fost alungată de acasă. Agonia după Frida şi Alin. Suferinţa prin care trecusem cu doar puţin timp în urmă ar fi trebuit să mă schimbe, nu să îmi permită să mai fac aceleaşi greşeli.
Nu i-am spus nimic lui Alin. Pe drum, am vorbit puţin. M-a lăsat acasă, iar când am coborât am fost rece precum o bucată de gheaţă.
În apartamentul mamei, am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Alin.
„ Mi-aş dori custodia Fridei şi aş prefera să luăm o pauză. Această relaţie îmi face mai mult rău decât bine. Tu aştepţi un copil cu Alexandra iar eu nu vreau să mă implic în ceva ce îmi va aduce din nou, suferinţă.”
Răspunsul lui Alin a venit mai repede decât mă aşteptam.
„ Între mine şi Alexandra nu mai este ce a fost. Nu ai nevoie de custodia Fridei dacă ne mutăm din nou împreună. Vreau să vii acasă.”
Mii de gânduri se perindau în mintea mea. Amintirile dureroase se împleteau cu cele dulci şi plăcute. Nu ştiam dacă îl mai iubesc pe Alin sau dacă mă agateasem de relaţia noastră. Însă ştiam un singur lucru. Nu mai eram aceeaşi persoană de acum doi ani. Nu mai voiam să fiu alături de Alin, ci doar alături de fiica mea. Alin era un capitol închis şi aşa trebuia să rămână.
Începând de a doua zi, am început să caut un nou început.
„Chirie cluj” a fost primul lucru pe care l-am căutat. Decizia era luată. Urma să obţin custodia Fridei şi să mă mut, alături de ea, în Cluj.
Nu i-am spus nimic lui Alin legat de intenţiile mele, ci doar că am nevoie de spaţiu şi de fiica mea. A acceptat. Spera să mă recucerească, iar pentru asta era dispus să renunţe la Frida.
În două luni, totul era pregătit. Economiile aveau să îmi ajungă o bună perioadă de timp, apartamentul din Cluj mă aştepta. Urma să îmi continui activitatea din Cluj, în timp ce mă ocup de fiica mea, care deja stătea de câteva zile cu mine, acasă.
Am plecat din Iaşi, cu avionul, către Cluj. Mi-am schimbat numărul de telefon şi am închis facebook-ul personal. Pentru Alin, am lăsat o scrisoare parfumată, în cutia poştală a casei sale. Alexandra născuse, iar el era ocupat cu fiul său. Ştiam că nu voi primi niciun răspuns la scrisoarea mea, iar exact lucrul asta îl şi doream. Să dispar din viaţa lui Alin şi să o iau, în adevăratul sens al cuvântului, de la capăt.
În timp ce avionul se ridica uşor de la sol, am îmbrăţişat-o puternic pe Frida, atingându-mi nasul de părul ei ce mirosea a căpşuni. Iubirea. Aşa mirosea, cu adevărat, iubirea.
„Dragul meu fost soţ,
Am plecat. Am plecat departe de tine, departe de Alexandra, departe de locurile ce îmi amintesc necontenit de tine. Să nu îţi faci griji. Vei fi mereu informat cu privire la fiica noastră şi o voi îngriji bine. Însă am nevoie de spaţiu. De linişte. De mine. De Frida.
Tu nu te vei schimba niciodată. Acum mă iubeşti, însă nu voi putea avea încredere în tine din nou după ce s-a întâmplat între noi. Nu aş putea niciodată să fiu fericită pe deplin alături de tine.
Nu îmi doresc să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu, nici măcar Alexandra. Nu vreau sa o părăsești pentru mine. Încearcă să îţi găseşti fericirea alături de noua ta familie, Alin. Cea veche nu mai există. Acum sunt eu cu fiica mea.
Nu te urăsc. Ba dimpotrivă, te iubesc. Dar mă iubesc mai mult pe mine şi îmi doresc mai mult de la viaţă.
Am luat-o de la capăt, fără tine.
Îţi doresc tot ce e mai bun în viaţă,
Te sărut, Adelina!”
SFÂRȘIT
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. Partea a II-a
Citeşte şi Povestea Adelinei. Alegeri corecte, muncă si corectitudine ( III )
- Published in Povestea zilei
DE ASEARĂ: Moartă în casă, arsă cu țigara și bătută crunt, era mamă a 4 copii…
În comuna Ivănești, în Valea Cînepii, o femeie de 37 de ani a fost găsită în propria casă moartă, era arsă cu țigara și bătută în cel mai aspru mod. Totul s-a întâmplat duminică seara, când femeie care era și mamă pentru 4 copii a fost, cel mai probabil, ucisă cu bestialitate de concubinul acesteia. Bărbatul nu este la prima abatere, toții vecinii îl cunosc ca fiind foarte agresiv atât cu femeia, cât și cu cei 4 copii. Motivul pentru care el își agresa familia: era dependent de băutură și țigări, iar familia lui trebuia să-i procure aceste produse.
Tot acesta a fost cel care a sunat la 112 și a anunțat că femeia se simte rău și are nevoie de intervenția medicilor, prea târziu însă. Medicii veniți la fața locului nu au putut decât să constate decesul și să observe urme evidente de violență (vânătăi), dar și arsuri de țigară pe trupul femeii de 37 de ani.
”De ani de zile o bate. Amandoi sunt vinovati, pentru că se intorcea tot timpul la el. Copiii astia au fost tare chinuiti. Dormeau prin boscheti, pe la oameni. Ii fugarea pe toti de acasa cand se imbata. Acum cativa ani, primaria a vrut sa le ia copiii, dar nu au vrut sa semneze.
Vai de capul lor ! Pacat de aceste suflete nevinovate ! Eu i-am spus inca de acum patru ani sa plece de la el, ca altfel o va omori in bataie. Nu a vrut. Mereu se intorcea la el. Si iata unde s-a ajuns ! A omorat-o in bataie! Tin minte ca s-a intamplat odata sa o duca un vecin la Iasi, aproape moarta. Cand s-a intors, a spus ca a cazut, nu a lovit-o sotul. Ce sa mai spui?! Pacat de ei! Ea muncea cat doi barbati! Era iute la munca! Nici el nu era rau, dar cand bea nu te mai intelegeai cu el!” a declarat un vecin care cunoștea situația cuplului.
Cei din jurul acestei familii spun că femeia a plecat de multe ori de acasă și a dormit la mama ei, deoarece nu mai suporta agresivitatea concubinului asupra ei și copiilor. Când rămânea fără băutură, acesta își trimitea copiii să-i procure, dar nu înainte să-i bată. Femeia, probabil din iubire, îl ierta de fiecare dată, chiar dacă era bătută și umilită zilnic.
”Din declarațiile membrilor familiei, femeia a plecat de la domiciliu în noaptea de sâmbătă spre duminică și a fost găsită căzută în curte, duminică dimineață. Ea a fost luată în casă, după care s-a simțit foarte rău. În timpul după-amiezii, familia a chemat un echipaj medical, iar la ora la care cadrele medicale au ajuns la fața locului au constatat că aceasta era decedată. Cadavrul prezenta semne de agresiune fizică”, a declarat Silvia Manta, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliție al Județului Vaslui.
Concubinul nu și-a recunoscut deocamdată fapta, iar cei de la Protecția Copilului vor lua măsuri în ceea ce îi privește pe copii.
sursă foto: estnews.ro
- Published in National
Și-a dus copiii la restaurant, dar pentru el nu a comandat nimic. Ce s-a întâmplat după ce pozele au ajuns pe internet
Și-a dus copiii la restaurant, dar pentru el nu a comandat nimic. Ce s-a întâmplat după ce pozele au ajuns pe internet
Tatay Ryan din Manila, Filipine, este tatăl a doi copii, pe care îi crește singur. În luna martie a anului 2017, bărbatul a cucerit internetul cu povestea sa de viață.
Tatay și cele două fiice ale sale au fost fotografiați într-un local care comercializează mâncare fast-food. Imaginile s-au viralizat în timp record, după ce internauții au observat că bărbatul își privește copiii în timp ce mănâncă, fără că el să aibă în față vreo porție de mâncare.
Conform celui care a realizat fotografiile, bărbatul nu a comandat niciun fel de mâncare pentru el deoarece nu i-au ajuns banii. Tatay a preferat că Rose Ann și Rose Mae să se bucure de o masă sățioasă, iar în timpul în care copiii săi au mâncat, bărbatul i-a privit în liniște.
După ce fotografiile cu familia Ryan au devenit populare pe internet, proprietarii localului unde au fost realizate au decis să îi ajute pe Tatay și pe copiii săi.
Tatay a avut ocazia să cumpere mâncare pentru familia sa, cumpărăturile sale fiind achitate integral de conducerea restaurantului fast-food.
În plus, bărbatul a putut să sărbătorească zilele de naștere ale fiicelor sale în restaurantul respectiv, iar micuțele sale s-au bucurat de surprize și cadouri.
Vizibil emoționat, Tatay le-a mulțumit tuturor cu lacrimi în ochi pentru ajutorul acordat.
În plus, pentru a îl ajuta pe Tatay să își crească cele două fiice, oamenii i-au deschis bărbatului și un cont de Facebook pentru că cei interesați să poată intra mai ușor în contact cu familia Ryan.
- Published in Povestea zilei
Codiță! Prietenul studenţilor din campusul Tudor Vladimirescu din Iaşi! Probabil singurul caine cu Facebook, din Romania
Codiță! Prietenul studenţilor din campusul Tudor Vladimirescu din Iaşi! Probabil singurul caine cu Facebook, din Romania. Astăzi luăm o pauză şi nu vorbim despre politică, religie, homosexualitate etc., astăzi vorbim despre… un câine.
Codiță, singurul câine din România cu o pagină de Facebook. Din punctul meu de vedere, acest câine, este o „piesă” indispensabilă din mecanismul studenţesc, o legendă vie a Campusului Tudor Vladimirescu. Conform multor oameni care lucrează în campus, Codiţa este un „locatar” cu state vechi, mulţi spun că de aproximativ de 15 ani nu părăseşte căminele T3-T4.
Locatar cu „state” vechi
Codiță este adorat de studenţii căminelor din campusul Tudor Vladimirescu din Iaşi, adorat şi răsfăţat cu fel de fel de bunătăţi, mai ales când ştim cu toţii că o bună parte din mâncare trimisă studenţilor rămâne nemâncată! Bineînţeles că oricare dintre noi pleacă la „mai bine” vara atunci când căminele T3-T4 se închid.
Codiță este conştient că nu o să mai aibă parte de acelaşi tratament şi se mută lângă un bar aflat în zonă. Deşi uneori, în plin „sezon” de studenţi, acest câine devine „arogant”, răspunzând la afecţiune cu indiferenţă, vară, acest lucru se schimba total devenind cel mai sociabil câine pe care îţi este dat să îl întâlneşti. Sociabilitate maximă, profit maxim!
Codiţa, probabil singurul câine cu profil de Facebook
Prima dată când l-am văzut am crezut că este „încă” un câine, dar inteligenta lui, devotamentul de care dă dovadă îl face să fie extrem de iubit de studenţi. Atât de iubit încât, câţiva dintre ei s-au gândit să îi facă un profil de Facebook. Unde mai pui că pe pagină lui este destul de activ. Răspunde la comentarii, se întreabă retoric de ce portarul cel nou i-a cerut legitimaţia, visează la căţeluşe frumoase, ce să mai, un adevărat Facebook addicted!
Paznicul de noapte al căminului
Multe persoane spun că, Codiță simte tot ce mişcă, iar orice mişcare suspectă, noaptea, pe la geamurile de la parterul căminelor, nu rămâne „nepedepsită” acesta alungând orice musafir nepoftit. Nu de puţine ori, mulţi hoţi au fost alungaţi de lătratul lui Codiță.
Codiţa cel fără de coadă
Nu e greu de realizat că cine l-a „botezat” a vrut să facă un pic mişto de el, mai ales ţinând cont de faptul că nu are coada. Nu ştim unde a „lăsat” coada, ştim doar că o mare parte din farmecul pe care acest câine îl are, se datorează şi faptului că e destul de amuzat când îl vezi că da din aşa spusă codiţă.
- Published in Povestea zilei
Alin – eroul Iașiului
Probabil cu toții ne întrebăm dacă eroii chiar există și dacă îi putem vedea în acțiune. Răspunsul la această întrebare este: Da! Există, iar Alin Vorniceanu este unul dintre ei!
Kinetic Pro Move împreună cu Asociația Țara Tinerilor Uniți a organizat evenimentul caritabil „Maratonul Speranței„, unde Alin Vorniceanu, preparator fizic la Kinetic Pro Move, a alergat timp de 24 de ore pentru o fetiță de 17 ani suferindă de epidermoliză buloasă, o afecțiune congenitală care se manifestă prin apariția, la nivelul pielii, de formațiuni de fluide.
După cele 24 de ore de alergat încontinuu, 29.07.2017 ora 10:00 – 30.07.2017, ora 10:00 Alin Vorniceanu ne-a demonstrat că pentru el sănătatea unui copil e mai presus decât orice sacrificiu pe care îl poate face. Acesta și-a sacrificat sănătatea sa pentru a-i dărui șansa unui copil la viață. O faptă demnă de eroi, din care ar trebui să învățăm cu toții cât de mult putem de fapt oferi celor care „strigă” după ajutor, însă pe care nu vrem să îi auzim.
În aceste 24 de ore a fost susținut cu aplauze de ieșenii veniți pe stadion sau virtual cu mesaje de încurajare. Unii au alergat alături de el câteva ture pentru a-i arăta că îl susțin și ca îi sunt alături.
Ajuns la final acesta a acceptat să mai alerge o tură de stadion cu Mihaela, acesta dovedind încă o dată că această fetiță merită orice sacrificiu. Așteptat în aplauzele ieșenilor acesta a fost preluat imediat de echipajul de pe ambulață.
„Sunt epuizat, nu m-am gândit că va fi atât de greu, dar mă bucur că totul este bine şi că am terminat cursa. Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, băieților care au alergat alături de mine şi de Mihaela, pentru ea am făcut acest gest. Cei care sunt în putere şi o pot ajuta, să fie alături de ea. Le mulţumesc tuturor celor care au fost aici, colegilor, staff-ului. Am mai făcut opriri, recunosc. Mi s-au pus benzi, dar mă bucur că am dus cursa la bun sfârşit şi este totul bine. Au fost momente foarte grele, în special după miezul nopţii când efectiv mintea îmi juca feste, dar am trecut cu bine peste. Acum urmează o recuperare, criosaună, iar de luni, la serviciu.” A declarat Alin Vorniceanu
Doru Munteanu, un maratonist ieșean, l-a susținut pe Alin alergând alături de el 12 ore în “Maratonul Speranței”. “A fost palpitant să alerg alături de Alin. Dacă ai un mental puternic, poţi duce o astfel de cursă. Contează foarte mult pregătirea fizică, dar şi mentalul. 80 la sută într-un maraton de acest gen înseamnă mentalul. Trebuie să ai în imagine finalul cursei. Merită încurajate astfel de cauze nobile. Îl aştept pe Alin să mă susţină şi pe mine, poate anul viitor, când intenţionez să alerg într-un maraton cu scop caritabil, tot de 24 de ore”, a spus Doru Munteanu
Soția lui Alin Vorniceanu, Alexandra Vorniceanu, a declarat cu ochii în lacrimi: “Sunt foarte mulţumită, este un om care reuşeşte ceea ce îşi propune. E un om deosebit. Mă bucur că a putut ajuta această fetiţă, este un exemplu pentru toţi cei din jur”
Venitul lunar al familiei este de 700 de lei proveniți din ajutorul social și indemnizația de însoțitor a mamei, bani ce sunt insuficienți pentru a acoperi costurile tratamentului și pentru nevoile de zi cu zi ale familiei. Tratamentul costă 500 de lei la care se adaugă cheltuielile necesare transportului până la Iași, acolo unde fata este supusă periodic investigațiilor medicale.
Voluntarii care au stat lăngă Alin 24 de ore au reușit sa adune suma de 9188 lei, însă aceasta nu este suficientă pentru salvarea Mihaelei. De aceea donațiile continuă! Putem să facem și noi un mic sacrificiu pentru a salva un suflet inocent și să îi demostrăm lui Alin că cele 24 de ore nu au fost în zadar!
Minora urmează și un tratament pentru inimă. Conform afirmațiilor mamei fata are dureri insuportabile de cap din cauza afecțiunilor de care suferă. Având în vedere condiția medicală a minorei necesită o internare de șapte zile în fiecare lună. Părinții depun eforturi considerabile pentru a obține banii necesari tratamentului. Necesitatea procurării lunare a tratamentului pentru tratarea afecțiunilor de care suferă Mihaela face imposibilă dorința familiei de a face îmbunătățiri asupra spațiului de locuit. Cu ajutorul preotului din sat, anul trecut au ridicat două camere ce nu sunt locuibile, deoarece nu sunt dotate cu acoperiş şi geamuri.
Felicitări Alin! Ai devenit eroul nostru în doar 24 de ore!
- Published in Local
„Numele meu este Laura, am născut natural, într-o maternitate din București. M-au lăsat să îl alăptez de trei ori de pe 27 și până pe 29 după-amiază, când mi l-au adus în salon. Știam că face antibiotic. Dar nu mi se spunea de ce. Abia după ce am băgat…”
Povestea mea începe în prima parte a lunii decembrie când, după o întârziere a menstruației de vreo două săptămâni, întărirea sânilor, poftă de mâncare pe la 5-6 dimineață și în cele din urmă și un test de sarcină pozitiv, am decis împreună cu logodnicul meu să facem o programare la Regină Maria pentru confirmarea sarcinii.
Nu îmi doream decât că medicul meu ginecolog să fie femeie și să nu mă împingă să nasc prin cezariană. am fost la doamnă doctor Borali Denise ( o recomand cu mare drag pentru cei care vor să nască la Regină Maria în București ), care ne-a confirmat sarcina de șase săptămâni poziționată corect și cu DPN 12 iulie.
Acasă am avut lungi discuții cu logodnicul care insistă să nasc la Regină Maria ( unde el avea asigurare de la muncă ) și nu la un spital de stat cum voiam eu. Și până la urmă, diferența mare de bani și-a spus cuvântul și am stabilit să mergem la Polizu la recomandarea unei verișoare care născuse acolo în urmă cu câteva luni și fusese destul de mulțumită.
Astfel, mi-a recomandat pe doamnă doctor Livia Manta care mi-a urmărit în continuare sarcina până am născut natural pe 27.06.2017 un băiețel. În general, toată sarcina a decurs normal, fără probleme de sănătate, iar doamna doctor a fost foarte drăguță.
Pentru morfologia fetală ne-a recomandat la insistențele noastre ( nu voiam să stăm pe la cozi prin spital ) un cabinet particular ( Dr. Calimfirescu, am fost foarte mulțumiți și de dumnealui ), analizele de sânge le-am făcut și prin spital ( pentru cei care își permit financiar chiar nu recomand… cozi, la toaletă te trimite să iei probă de urină și nu este hârtie igienică, una din asistentele din policlinică spitalului extrem de arogantă și în jur de trei ore pierdute pentru o probă de sânge, una de urină și recoltarea secreției ) și pe la Matei Basarab ( curat, personal profi și amabil ).
La 37 de săptămâni doamna doctor mi-a sugerat să grăbim nașterea cu acordul meu deoarece trebuia să plece în concediu, iar riscul că eu să nasc cât ea era plecată era destul de mare. Am acceptat după ce m-a asigurat că pentru bebe nu este niciun risc și așa am stabilit că marți dimineață ne vedem la spital să-l aducem pe bebe.
Luni seara, pe la ora 21:00, au început contracțiile regulate și doamna doctor mi-a spus că dacă sunt la 3-4 minute să nu aștept și să merg la spital. Cu toate că eram la 3-4 minute, nu am fugit, ci mi-am continuat plimbarea prin parc. Am ajuns cu greu acasă deoarece contracțiile deveniseră tot mai puternice așa că am luat bagajul și am plecat la spital.
Pe la oră 23.00 am ajuns la spital. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns sus a fost să le spun că am epidurala la mine, dar răspunsul lor a fost: „Si cine să ți-o facă la oră asta?”. Deja mă panicasem, durerile erau tot mai insuportabile, când am decis să nasc natural, mă bazasem pe epidurala care îmi va ameliora durerea.
M-au dus în sala de nașteri unde moașa, o doamnă foarte drăguță căreia îmi pare rău că nu i-am văzut numele și infirmiera ( doamna Elena ) la fel de atentă și drăguță, au avut grijă de mine.
Moașa mi-a spus la un moment dat să nu mai tip așa că mai este mult până dimineață când voi naște. Deja mă panicasem. Nu era decât miezul nopții, cum să dureze până dimineață? Mi-au pus o perfuzie și mi-au zis că în zece minute o să mă lase puțin durerea. Așa a fost, dar bucuria a ținut doar vreo 15 minute în care contracțiile erau mai puțin intense.
După perfuzie m-a verificat moașa și mi-a zis: „Dai de băut dacă naști în noaptea asta?”, „Clar, da!!!”. Și așa mi-a sunat pe la ora 1:15 medicul ginecolog să vină că nasc.
Pe 27.06.2017 la 01:50 am adus pe lume cel mai dulce prințișor de 50 cm și 2850 grame, Apgar 8, cordonul ombilical înfășurat de două ori după gât, alb ca varul, pe care mi l-a dat doar să îl pup și l-au dus la terapie intensiva.
Pe cât de bine au mers toate cu nașterea pe atât de prost au continuat: copilul a avut complicații la naștere, nu reușea să își regleze singur temperatura corpului, avea un suflu la inimă, a vomat în terapie intensivă de două ori, a fost diagnosticat cu torticolis și tal valg.
Zilele petrecute în spital au fost un coșmar: copilul meu era la terapie intensivă și nimeni nu îmi spunea care este motivul și cât îl vor ține acolo. În salon toate celelalte mămici aveau copiii lângă ele, eu nu… imi doream așa de mult să îl pot ține în brațe…
M-au lăsat să îl alăptez de trei ori de pe 27 și până pe 29 după-amiază, când mi l-au adus în salon. Știam că face antibiotic. Dar nu mi se spunea de ce. Abia după ce am băgat 100 de lei în buzunarul medicului neonatolog mi s-a spus ce probleme are.
Am făcut un calcul după ce am ajuns acasă și nu am făcut prea multă economie alegând să nasc la stat: medicul ginecolog+moasa+infirmiera+asistente+medic neonatolog+anestezist (la mine nu a fost cazul)+ kit epidurala…Nu voi repeta experiența!
Acum, copilașul nostru e bine, e sănătos, crește și noi suntem topiți după el.
- Published in Povestea zilei
Rata vaccinării copiilor la Iaşi a scăzut dramatic. Oficialii se aşteaptă la decese
Cifre îngrozitoare făcute ieri publice de autorităţile locale, care sperie efectiv părinţii copiilor mici, în condiţiile în care în ţară avem epidemie de rujeolă, fiind deja înregistrate peste 30 de decese.
Rata de vaccinare ROR (anti – rujeolă, oreion, rubeolă) a scăzut în judeţul Iaşi până la 67%, pe fondul nepăsării părinţilor, dar mai ales al campaniilor inconştiente împotriva vaccinării derulate de nespecialişti pe reţelele sociale. Asta în condiţiile în care recomandarea OMS este de minimum 95% u practic, un bebeluş din trei nu este vaccinat.
Îngrijorarea autorităţilor este maximă: patru instituţii au demarat o amplă campanie pro-vaccinare în judeţ. Un procent convingător pentru nehotărâţi: 96% din cele peste 8.000 de cazuri de rujeolă din ţară au apărut la nevaccinaţi.
Direcţia de Sănătate Publică (DSP), împreună cu Prefectura, Consiliul Judeţean şi Spitalul de Boli Infecţioase, începe o campanie intensă, pro-vaccinare, în judeţ. Acţiunea este organizată pe fondul epidemiei de rujeolă din ţară, după ce ministrul Sănătăţii a demis cinci directori de DSP care aveau o rată de vaccinare, în judeţ, sub 50%.
La Iaşi, situaţia nu este atât gravă, aşa cum este catalogată cea din judeţele din vestul ţării, dar este suficient de rea încât să fie tras semnalul de alarmă. În cazul vaccinului combinat care protejează împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei, ROR, rata de vaccinare în judeţul Iaşi este de 67%, în timp ce rata recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este de 95%, indiferent de tipul de vaccin.
„Rata recomandată de OMS este idealul, perfecţiunea. O rată de vaccinare între 80 şi 95% este foarte bună, şi de cele mai multe ori cea mai întâlnită. Ce este sub 80% înseamnă nişte goluri ale căror efecte se văd în timp – de exemplu, epidemiile. La o rată de vaccinare de 67% înseamnă că 1 din 3 copii nu a fost prins în programul naţional de vaccinare, şi că nu a fost vaccinat. Ceea ce nu este deloc în regulă“, a explicat dr. Mihnea Hurmuzache, director medical la Spitalul de Boli Infecţioase „Sfânta Parascheva“.
Care sunt cauzele
În judeţul Iaşi, din februarie 2016, de la începutul epidemiei de rujeolă, au fost confirmate şi diagnosticate 49 de cazuri. Potrivit medicilor, niciunul dintre pacienţii diagnosticaţi cu rujeolă nu şi-a pierdut viaţa, şi niciunul dintre ei nu a avut nevoie de îngrijiri deosebite sau de un tratament aparte.
„Situaţia din judeţ pe care am transmis-o şi ministrului Sănătăţii, într-o videoconferinţă, este următoarea: la ROR avem o rată de vaccinare de 67%, din mai multe motive. În primul rând, neprezentare la medicul de familie pentru vaccinare, în al doilea rând, refuzarea vaccinării, şi în al treilea rând lipsa unor vaccinuri în timpul anului. La ora actuală avem asigurate toate tipurile de vaccinuri şi la medicii de familiei şi în stocurile DSP“, a punctat dr. Liviu Stafie, directorul DSP.
Potrivit medicului, în prezent în judeţ se desfăşoară o amplă campanie de vaccinare cu sprijinul mai multor instituţii. În urma epidemiei de rujeolă, medicii de familie sunt obligaţi să raporteze la fiecare două săptămâni cartagrafierea copiilor eligibili pentru administrarea ROR. În plus, aceştia trebuie să transmită periodic numărul părinţilor care refuză vaccinarea şi al celor negăsiţi la domiciliu pentru administrarea ROR. În colaborare cu Prefectura, DSP îi va localiza pe copiii din judeţul Iaşi care nu au acte de naştere şi care nu sunt înscrişi la medicul de familie.
„Am trimis o adresă către toţi medicii de familie prin care i-am anunţat că trebuie să vaccineze toţi aceşti copii nevaccinaţi, chiar dacă sunt pe listele unui alt medic de familie sau dacă nu sunt înscrişi la unul. Ulterior, vor elibera pentru aceşti copii o adeverinţă de vaccinare în baza căreia vor fi trecuţi în registrul naţional electronic de vaccinări“, a mai precizat dr. Liviu Stafie.
32 de decese
Conform unui raport al Ministerului Sănătăţii, actuala epidemie de rujeolă începută în februarie 2016 a apărut pe fondul unei scăderi succesive, în ultimii ani, a ratei de vaccinare cu ROR. 96% din cele peste 8.000 de cazuri de rujeolă, confirmate de Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile, au fost identificate la persoane nevaccinate. Până acum, la nivel naţional sunt 32 de decese din acest motiv. 2.64% din cazuri au fost înregistrate la persoane cărora le-a fost administrată doar prima doză din vaccinul ROR, în timp ce numai 1% din cazuri au fost raportate la persoane complet vaccinate.
În urma campaniei pro-vaccinare lansate de Ministerul Sănătăţii, conducerea Spitalului de Boli Infecţioase din Iaşi s-a oferit să informeze părinţii din mediul rural despre nevoia de vaccinare.
„Ne vom deplasa în zonele în care DSP va găsi o breşă de vaccinare mai importantă, vom lua legătura cu comunitatea locală, cu cadrele didactice, cu medici de familie şi vom încerca să vorbim cu părinţii şi bunicii acestor copii. Vom încerca să-i convingem că vaccinarea este absolut nececară. De aceea nu mai exista variolă, de aceea pentru o perioadă de timp nu a fost rujeolă, de aceea pentru o perioadă de timp nu a fost poliomielită sau difterie. Din nefericire, nu în ţara noastră, dar în alte zone din lume au fost cazuri şi de poliomelită şi de difterie“, a arătat Carmen Dorobăţ, managerul Spitalului de Boli Infecţioase.
Rujeola este o infecţie virală cauzată de virusul rujeolic. Simptomatologia apare, de obicei, după opt zile de la expunerea la virus. Simptomele iniţiale cuprind febră, tuse persistentă, secreţii nazale, uneori diaree. Ulterior, apar pete mici de culare alb-gri în interiorul gurii, urmate de o erupţie cutanată. Petele mici şi roşii apar mai întâi la nivelul feţei şi apoi cuprind tot corpul.
În prezent, la Spitalul de Boli Infecţioase din Iaşi sunt internaţi cinci copii cu observaţie de rujeolă. Pacienţii provin din judeţele Vaslui şi Galaţi şi au fost transferaţi către Infecţioase în cursul după-amiezii de joi, 27 iulie.
Când se face vaccinul ROR
Conform rezumatului caracteristicilor vaccinului ROR, produsul este indicat pentru vaccinarea simultană rujeolică, urliană şi rubeolică a persoanelor începând de la vârsta de 12 luni. În circumstanţe speciale – cum ar fi epidemiile de rujeolă, călătoriile în regiune cu prevalenţă mare a rujeolei – M-M-RVAXPRO (n.r. – denumirea comercială a vaccinului) poate fi administrat la sugari începând de la vârsta de nouă luni.
„Persoanelor cu vârsta de 12 luni sau peste trebuie să li se administreze o doză la o dată aleasă. O a doua doză poate fi administrată la cel puţin patru săptămâni după prima doză, în conformitate cu recomandările oficiale. A doua doză este destinată persoanelor care, din orice motiv, nu au prezentat răspuns imunologic la prima doză“, se arată în documentul citat.
Potrivit acestuia, în cazul în care un sugar este vaccinat la nouă luni, când acesta are între 12 şi 15 luni de viaţă, trebuie revaccinat. Specialiştii care au întocmit rezumatul caracteristicilor vaccinului ROR notează că, în cazul sugarilor sub nouă luni, nu sunt disponibile date cu privire la eficacitatea şi siguranţa administrării vaccinului.
- Published in Sănătate
Povestea multimilionarului care trăiește de 20 de ani singur pe o insulă
Povestea multimilionarului care trăiește de 20 de ani singur pe o insulă. David Glasheen are 73 de ani si de 20 locuieste pe o insula din nord-estul Australiei. „N-as putea fi mai linistit si mai fericit in alt loc”, spune el.
David s-a mutat pe Restoration Island in 1997. In tinerete, acesta a fost multimilionar, insa in 1987 a pierdut, dupa o prabusire a cotelor bursiere, aproape toata averea. In cea mai buna perioada a sa din punct de vedere financiar, acesta avea circa 28.4 milioane de dolari.
David locuieste acum alaturi de catelusa Polly, care ii tine companie. Acesta si-a construit un asezamant pe insula si are tot ce ii trebuie.
„Cand am venit aici, eram bolnav dupa bani. Banii sunt cei care ii imbolnavesc pe oameni. Din cauza asta mi s-a distrus si caznicia. Locuind singur iti lipsesc conversatiile inteligente si contactul cu alti oameni. Mi-ar placea sa mai locuiesc cu cineva aici. Sau cu cateva fete care sa ma viziteze de cateva ori pe an”, a spus el, aruncand si o mica gluma la final.
„Imi place aici pentru ca e pace si armonie. Sigur, exista si lucruri periculoase in natura, cum sunt crocodilii de apa sarata. Nu am o rutina exacta si asta imi place cel mai mult. Fiecare zi este diferita, fac ce vreau atunci cand vreau. Daca nu vreau sa fac ceva, nu fac”, mai spune el.
David s-a nascut la Sydney din parinti irlandezi. Familia sa se ocupa cu mineritul aurului in Noua Guinee inaintea marii crize financiare din anii ’80.
La scurt timp dupa ce mariajul sau s-a stricat, acesta s-a lasat inspirat de o fosta prietena, care i-a spus ca ar vrea sa traiasca pe o insula.
Pe insula, David are generator care functioneaza cu combustibil, dar si panouri solare. Astfel, acesta are chiar si internet si spune ca se mai uita din cand in cand pe YouTube la diverse clipuri.
O data pe an, acesta merge in civilizatie si isi cumpara alimente. Preferatele sale raman dulciurile.
- Published in Povestea zilei
Familia unui tânăr mort la Colectiv: cum şi-au refăcut viaţa părinţii de 52 de ani
• soţii Marcela şi Dorin Bucă, părinţii lui Andrei, tânărul în vârstă de 29 de ani care şi-a pierdut viaţa în tragedia din clubul “Colectiv”, nu au suportat ideea de a nu avea un copil • în vârstă de 52 de ani, Marcela Bucă a născut, cu câteva zile înainte de Paşti, o fetiţă perfect sănătoasă • cei doi soţi consideră acest copil o minune, un dar de la Dumnezeu şi nu găsesc cuvinte pentru a descrie bucuria pe care o trăiesc în prezent.
În urmă cu un an şi jumătate, o veste cumplită le-a sfâşiat sufletul soţilor Marcela şi Dorin Bucă. Pe 30 octombrie 2015, unicul lor fiu, Andrei Bucă, şi-a pierdut viaţa în cumplitul incendiu din clubul bucureştean “Colectiv”.
Avea doar 29 de ani, iar pentru cei doi părinţi existenţa în această lume părea să se fi golit de conţinut şi însemnătate odată cu dispariţa sa. De câteva zile, însă, soţii Bucă au din nou un motiv pentru a înfrunta viaţa până la capăt, cu bune şi cu rele, aşa cum este ea hărăzită să fie. Chiar înainte de marea sărbătoare creştină a Învierii, în familie a sosit un nou membru: la vârsta de 52 de ani, Marcela a născut, fără mari probleme, o fetiţă perfect sănătoasă. Se numeşte Andreea Gabriela, iar bucuria pe care le-a adus-o părinţilor săi este greu de descris în cuvinte.
“Pieta, acea sculptură a marelui Michelangelo, este considerată cea mai mare operă de artă a tuturor timpurilor. Se spune că niciun scriitor, oricât de talentat ar fi fost el, nu a reuşit să transpună în cuvinte Pieta în aşa fel încât descrierea să se ridice la nivelul acestei capodopere. La fel putem spune şi noi: nu găsim cuvintele care să exprime bucuria cu care ne-a umplut sufletele acest copil! Nu vom găsi niciodată vorbele de bucurie şi de mulţumire Lui Dumnezeu pentru minunea care a venit la noi în casă!”, ne-a mărturisit Dorin Bucă.
Acesta spune că nici el şi nici soţia sa nu s-au putut împăca cu gândul că au rămas singuri, după ce şi-au pierdut unicul fiu în tragedia din clubul “Colectiv”.
“În momentul când a plecat Andrei dintre noi, am simţit că viaţa noastră nu mai are niciun sens. Am simţit un gol atât de mare încât, în fiecare zi când ne sculam, ne uitam unul la altul, ne luam în braţe şi plângeam. Dar am strâns din dinţi, nu ne-am lăsat şi ne-am înţeles, tot aşa, din priviri, uitându-ne unul la altul, că nu are rost să continuăm în această lume dacă nu mai facem un copil”, ne-a spus încercatul tată, explicându-ne că numele Andreea a fost pus în memoria lui Andrei, iar Gabriela pentru că vestea că soţia sa este însărcinată a venit, astă-toamnă, chiar în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
“Poartă numele arhanghelului Gabriel, cel care a adus veşti pe lume, inclusiv despre venirea Mântuitorului. Am numit-o aşa pentru că tot de Sfinţii Arhangheli ne-a venit şi nouă vestea minunată”, ne-a mai spus Dorin Bucă.
Încă nu s-a făcut dreptate pentru Andrei şi celelalte victime din “Colectiv”
Andrei Petru Bucă, tânărul brăilean care a pierit în clubul “Colectiv” la doar 29 de ani, a fost un copil foarte reuşit. Absolvise facultatea de arhitectură şi lucra la o renumită firmă din domeniu, având deja câteva reuşite deosebite pe plan profesional.
„La educaţia şi aptitudinile sale, ar fi putut oricând să plece în străinătate. Eu l-am convis să rămână în ţară, pentru că şi aici se pot face lucruri deosebite, iar el a îmbrăţişat până la urmă atât de mult această idee încât încerca să îi convingă şi pe alţii să rămână şi să îşi facă o carieră de succes în ţară. Mi-ar fi plăcut să ajungem să lucrăm împreună în domeniul meu, al construcţiilor navale…”, ne spunea, în toamna anului trecut, la împlinirea unui an de la tragicul eveniment din “Colectiv”, Dorin Bucă, actualmente director în cadrul Şantierului Naval Cernavodă.
Acesta a lucrat la renovarea navei cu zbaturi Borcea, iar Andrei şi prietenii săi făceau des croaziere pe cochetul vapor de epocă aflat în prezent în administrarea Palatului Copiilor din Brăila.
„N-am să uit niciodată acele ieşiri pe Dunăre, când tatăl lui ne vorbea despre cum funcţionează vaporul cu zbaturi, iar Andrei era mândru de ceea ce făcuse tatăl său pentru salvarea acelei nave. Încă nu pot să mă obişnuiesc cu gândul că Andrei nu mai este. Am impresia că e undeva, pe la Bucureşti, şi că o să vină iar, cu Kuki, într-o sâmbătă, să ne reunim toată gaşca”, ne spunea, tot astă toamnă, Mario Apostol, unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Andrei Bucă.
Kuki este porecla lui Ioan Tripa, prietenul cu care Andrei s-a dus în acea noapte fatidică la concertul din clubul „Colectiv”.
Andrei, cel vesel şi jovial, şi Kuki, cel taciturn şi mucalit, sunt acum sarea şi piperul care lipsesc găştii lor de la Brăila.
„Când ne mai vedem cu toţii, parcă aşteptăm şi iar aşteptăm să-i vedem şi pe ei venind. Fiecare avea felul lui de-a fi. Andrei era genul jovial, te lua în braţe, râdea şi te întreba care-i treaba, Kuki nu scotea nici două vorbe pe oră, dar când spunea ceva se cunoştea că a vorbit el. Încă refuz să cred că n-o să-i mai văd niciodată”, ne-a mai povestit Mario Apostol.
Din păcate, Andrei este acum doar o amintire care nu se va şterge niciodată din sufletul părinţilor şi prietenilor săi. Aceştia încă mai aşteaptă să se facă dreptate, iar cei responsabili de moartea sa şi a celorlalte 63 de victime din “Colectiv” să plătească pentru vina lor. Procesele intentate de familiile victimelor împotriva patronilor clubului „Colectiv” şi a autorităţilor responsabile bat, însă, pasul pe loc.
“Abia în mai se va relua procesul intentat de asociaţia din care facem şi noi parte, numită «Colectiv GTG 3010». Aşteptăm să vedem cum se vor mişca lucrurile în continuare, dar deocamdată nu s-a mişcat mare lucru”, ne-a declarat Dorin Bucă. Acesta urmăreşte cu mare atenţie toate informaţiile care apar în presă sau pe diverse site-uri, despre cauza producerii tragediei din “Colectiv”.
“Recent, a fost publicat un articol de nişte jurnalişti ruşi care susţin că acolo a fost un atentat”, ne-a spus el, ieri.
De altfel, şi în urmă cu câteva luni, acesta părea convins că lucrurile nu sunt chiar aşa cum le prezintă comunicatele oficiale.
“Se aud tot felul de lucruri… La întâlnirile de la Bucureşti cu ceilalţi părinţi îndoliaţi, am avut posibilitatea să discut cu anumiţi experţi a căror părere este că în clubul respectiv s-a întâmplat ceva ciudat, că focul a fost sprijinit cu anumite substanţe care, în mod normal, nu aveau ce să caute acolo. Flacăra a durat puţin, dar căldura a avut o intensitate extraordinar de mare. Andrei nu a avut arsuri pe corp ci doar în zona gurii, din cauza aerului fierbinte pe care l-a inspirat”, ne declara, astă toamnă, Dorin Bucă.
- Published in National