Monstruozitatea de la medicină și alte controverse ce țin de statuile din Iași
În Iași sunt aproape 600 de statui, monumente de for public și busturi, dar majoritatea nu cunosc care sunt cele mai vechi statui din Capitala Moldovei, cu ce fonduri au fost realizate, la dezvelirea căror monumente a participat și regele Carol I, care este elementul ce spulberă zvonul că în fața Palatului Culturii n-ar fi Ștefan cel Mare, ci un cneaz polonez, ce este Monstruozitatea de la medicină și alte controverse, de aceea dezvăluirile urmează în cele câteva rânduri ce țin de istoria Iașiului.
Primul monument
Sângele fierbinte al moldovenilor s-a manifestat încă de la primul monument ridicat vreodată din Iași, Obeliscul cu lei din Parcul Copou. Acesta este considerat de altfel cel mai vechi monument de for public din Vechiul Regat. E drept, unii spun că cel mai vechi este de fapt Crucea lui Ferentz, care îl precedă cu câteva decenii.
Discuția pe această temă e amplă, pentru că alții spun că la urma urmei, Crucea nu e propriu-zis un monument. Nu intrăm însă în această discuție, ci așteptăm ca specialiștii să se hotărască.
Construirea Obeliscului a început în 1834, fiind menit să simbolizeze adoptarea Regulamentului Organic, prima Constituție a Moldovei. Cei patru lei simbolizează Puterea suzerană, Turcia, Puterea protectoare, Rusia și Puterile garante ale autonomiei Moldovei, Anglia și Franța. Proiectul a fost făcut de Gheorghe Asachi, obeliscul fiind construit cu piatră de Șcheia și Iacobeni.
Subscripție publică
Primii bani i-a dat domnitorul Mihail Sturdza, urmând ca restul să se strângă prin subscripție publică. Care a fost o problemă, pentru că ieșenii au refuzat cu îndârjire să contribuie. Nu că târgoveții ar fi avut vreo problemă să dea bani pentru o construcție.
În fond, moldoveanul donează cu plăcere pentru ridicarea unei biserici. Doar că Iașiul abia scăpase de ocupația „binevoitoare” a armatei ruse, care a zăbovit aici timp de cinci ani, după victoria în războiul cu turcii din 1828-1829.
Timp de cinci ani, ieșenii au suportat din banii lor întreținerea unei armate care oricum rechiziționa ce voia și dicta ce-i trecea prin cap. La retragerea armatei ruse, în 1834, contele Kiseleff, care o conducea, propunea țarului nici mai mult, nici mai puțin, decât anexarea celor două principate române. Doar conjunctura externă a făcut ca acest lucru să nu se întâmple.
Rușii au distrus lespezile
Ieșenilor numai să contribuie la construirea unui monument închinat rușilor nu le ardea. Așa că cei 2.225 de galbeni necesari pentru ridicarea Obeliscului au fost strânși prin contribuția mai mult sau mai puțin voluntară a clerului și marii boierimi. Ieșenii nici n-au vrut să audă. Ironia istoriei face ca monumentul, unul din cele mai frumoase din Iași, la urma urmei, să fie vandalizat tocmai de cei în cinstea cărora a fost ridicat. În al doilea război mondial, trupele sovietice care ocupaseră Iașiul, au distrus lespezile de marmură care erau așezate pe laturile soclului.
Două zile de serbări
Controversat este și un alt simbol al Iașiului, statuia lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii. Spre deosebire de Obeliscul cu lei, statuia lui Ștefan a fost dorită de ieșeni. Planurile au fost făcute de același Asachi, la 1856.
Postelnicul Gheorghe Asachi era unul dintre cei mai vehemenți oponenți ai unirii cu Muntenia și susținător înfocat al independenței Moldovei. Statuia era menită tocmai să însuflețească spiritul separatist moldovean.
Evenimentele s-au derulat însă cu rapiditate, iar proiectul a fost părăsit temporar. A fost reluat în 1874, la împlinirea a 370 de ani de la moartea lui Ștefan, iar cei 135.000 de franci necesari au fost strânși în timp record. Lucrarea a fost încredințată celui mai bun sculptor de statui ecvestre al epocii, Emmanuel Frémiet, iar statuia a fost expusă în 1882 la Salonul de sculptură de la Paris, culegând aprecierile unanime ale publicului.
Dezvelirea statuii la Iași, în 1883, a prilejuit două zile de serbări, în prezența familiei regale, Carol I oferind Iașiului și cele două tunuri, captură din Războiul de Independență.
Cneaz polon?
Iar de aici începe legenda. Mihai Eminescu a scris special pentru inaugurare celebra sa „Doină”. N-a mai citit-o însă atunci. Unii spun că din cauza bolii. Alții, că a fost indignat de aspectul statuii, care numai a domnitor moldovean nu semăna.
De altfel, Eminescu avea să citească „Doina” în aceeași seară, dar la Junimea, nu în fața statuii. Problema lui Ștefan cel Mare este că nu prea seamănă, într-adevăr, cu imaginea pe care i-o știm acum, iar legenda spune că statuia ar fi de fapt a unui cneaz polon și a fost încurcată, din greșeală. La acea epocă însă, nimeni nu prea știa cum arăta Ștefan cel Mare, de fapt.
Asachi se inspirase din descrierile din Letopisețul lui Ureche și din fresca bisericii de la Rădăuți. Sculptorului nu i s-a putut oferi un model al coroanei lui Ștefan, așa că a făcut și el ce a putut. L-a încoronat pe Ștefan cu o coroană de tip catolic, cu cruci având aceeași lungime a brațelor.
Explicația calului
De aici probabil și legenda, respinsă acum ferm de istorici. Frémiet mai avea, într-adevăr, niște comenzi de onorat în paralel. Două statui ecvestre realizate de acesta, a regelui polon Władysław Jagiełło și a luptătorului pentru independența Poloniei, Tadeusz Kościuszko, împodobesc de altfel Cracovia. Doar că cele două seamănă și mai puțin cu Ștefan.
Apoi, mai există un mic amănunt, care ține de tradiția statuilor ecvestre. În general, dacă persoana reprezentată în statuie a murit de moarte bună, calul este reprezentat cu toate picioarele pe pământ. Dacă a murit în luptă, calul este reprezentat cabrat, cu ambele picioare din față ridicate. Dacă a murit rănit sau asasinat, este ridicat doar un picior din față al calului, de regulă dreptul. Władysław Jagiełło și Tadeusz Kościuszko au murit de bătrânețe. Ștefan cel Mare și-a purtat zeci de ani rana de la picior, căpătată la asediul Chiliei.
În patru decenii
Controversată a fost și statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii, între nașterea ideii și inaugurare trecând aproape patru decenii. Ideea a fost lansată în 1873, imediat după moartea fostului domnitor, liderul inițiativei fiind boierul Grigore Ghica-Deleni.
Abia în 1904 însă a fost lansată subscripția publică, dorindu-se inaugurarea staturii în 1909, la împlinirea unei jumătăți de secol de la Mica Unire. Subscripția a mers însă extrem de greu, până în 1909 strângându-se mai puțin de un sfert din suma necesară. Principalul motiv a fost tocmai reticența ieșenilor, firi aprige, după cum știm.
Detronarea lui Cuza a fost celebrată la Iași cu trei zile de serbări publice, artificii și mese întinse pe străzi. Iașiul suferise enorm în urma pierderii statutului de capitală, așa că ieșenii nu aveau multe motive să-l iubească pe primul domnitor al României. Mulți dintre cei care sărbătoriseră căderea lui Cuza în 1866 trăiau încă în 1909.
În fața hanului
Apoi, nici guvernul epocii, condus de Dimitrie Sturdza, nu era încântat de ideea unei astfel de statui. Sturdzeștii pierduseră tronul Moldovei în 1859 tocmai în fața lui Cuza, deci nici urmașii lor nu-l iubeau. Norocul celor care doreau monumentul a fost că sculptorul Raffaello Romanelli era un filantrop.
A acceptat să facă statuia pentru aproape 100.000 de lei, în loc de 300.000 de lei cât ar fi costat de fapt. În plus, el făcuse și statuile care decorează Peleșul, așa că era agreat de Casa Regală. Cei 20.000 de lei care mai trebuiau peste suma strânsă prin subscripție, au fost de altfel donați de însuși regele Carol I, care-l disprețuia din inimă pe Cuza.
Tot regele a intervenit și pentru aprobarea amplasamentului actual, în locul piațetei din fața Hotelului Continental, unde hotărâse Primăria să fie așezată statuia. Distanța de 100 de metri era esențială. Pe atunci, în sudul actualei Piețe a Unirii, încă exista hanul lui Petrea Bacalu, în fața căruia se jucase pentru prima oară Hora Unirii la Iași.
Patria Mumă
Mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin controversată, este o altă lucrare sculpturală, dăruită Iașului acum 80 de ani, Monumentul Unirii, din fața Universității de Medicină și Farmacie. Monumentul a fost realizat în 1927, de prințesa Olga Sturdza, una din marile figuri ale Iașului interbelic. Urmașă a prinților Mavrocordat și căsătorită cu nepotul lui Mihail Vodă Sturdza, prințesa fondase în timpul primului război mondial Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război.
În 1918, a înființat în palatul familiei de la Miroslava un orfelinat, transformat ulterior într-o Școală superioară de agricultură, înzestrată cu 100 ha de teren arabil. Monumentul Unirii o reprezenta pe Patria Mumă, în uniformă și cu cască soldățească pe cap, strângând la piept trei copii, simbolizând Basarabia, Bucovina și Transilvania, alipite României după Marele Război.
Un al patrulea copil îi simbolizează pe românii rămași în afara granițelor României Mari. Gazetarii epocii spuneau că de fapt chipul României este cel al Reginei Maria, cei trei copii sunt prințesele Mărioara, Elisabeta și Ileana, iar copilul din afara grupului, prințul Mircea, al treilea băiat al regelui Ferdinand, mort la doar trei ani, de tifos, în plin război.
Refăcută
Statuia a fost criticată de la început, în ce privește concepția grupului statuar. Presa vremii o numea „o lucrare culinară de frișcă. Se cunoaște mâna unei femei. Reprezintă grupul celor cinci dosuri”. Așezat inițial pe amplasamentul actualei statui a lui Eminescu de la Fundație, monumentul a fost distrus în 1947, la ordinul ocupanților sovietici. A fost refăcut din inițiativa fostului primar Constantin Simirad, după fotografii de epocă.
A fost criticat din nou, un articol de acum vreo 12 ani numindu-l monstruozitatea de la medicină asemânând chipul României cu un pompier și apreciind că monumentul refăcut nici măcar nu respectă cu fidelitate originalul, grupul prezentând probleme de perspectivă. Poate amuzant, nici numele piațetei nu e clar. Sub soclu este reprezentată harta României Mari, iar în apropierea statuii este aprinsă o flacără veșnică închinată eroilor neamului.
Totuși, numele oficial al locului nu este „Piața Națiunii”, așa cum se voise inițial, ci „Piața Națiunilor”.
- Published in Cultură
Ieșenii vor călători alături de… Eminescu!
Ieșenii vor călători alături de… Eminescu!
Muzeul Național al Literaturii Române Iași organizează joi, 15 iunie 2017, o serie de evenimente în semn de omagiu adus poetului Mihai Eminescu.
Astfel, cu începere de la ora 12:00, în sala de artă de la Muzeul „Mihai Eminescu” va avea loc vernisajul Expoziției „Clasici ai versului românesc în manuscrise” (curator: Corina Negură), prezentată de Nicolae Crețu. Expoziția cuprinde manuscrise ale poeziilor scrise de Lucian Blaga, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu ș.a., din patrimoniul MNLR Iași.
Vernisajul va fi urmat de un recital eminescian susținut de elevi ai Școlii Gimnaziale „D.D. Pătrășcanu” Tomești (îndrumător: prof. Liliana Silvaș).
La ora 18:00, în fața Muzeului „Mihai Eminescu” va avea loc un recital extraordinar de romanțe susținut de Constantin Florescu.
Vizitatorii vor putea admira și ilustrațiile la opera lui Mihai Eminescu, realizate de artistul Leonard Salmen. Coordonatorul activităților este Corina Negură, muzeograf.
De asemenea, Compania de Transport Public Iași alături de Asociația TRAMCLUB IAȘI, în parteneriat cu MNLR Iași, organizează joi, 15 iunie 2017, o acțiune culturală dedicată tuturor ieșenilor. Timp de o zi, în Tramvaiul Literaturii, călătorii vor putea asculta poezii și melodii pe versuri de Mihai Eminescu. În biblioteca din tramvai vor putea fi găsite cărți ale marelui poet. Tramvaiul Literaturii va putea fi întâlnit pe traseele ce traversează cartierul Copou (1/ 13, 8, 9).
Sursă: Ziarul de Iasi
- Published in Local
Hanurile Iaşiului de altădată FOTO
Hanurile Iaşiului de altădată
Din vechile hanuri ale Iaşiului nu mai funcţionează nici unul * despre multe nu se mai ştie nici unde îşi aşteptau muşterii cu porţile larg deschise * în oraşul hanurilor nu s-a reuşit conservarea nicunui vechi popas, iar memoria locurilor se pierde de la o zi la alta
Trecerea vremii şi apăsarea vremurilor au văduvit Iaşul de unele dintre cele mai pitoreşti clădiri, atât de căutate în veacurile trecute – hanurile Iaşiului.
Locurile de popas, cu pivniţe adânci în care dospea vinul din podgoriile renumite din jurul târgului, cu şuri şi grajduri pentru animalele drumeţilor, cuptoare în care sfârâiau bucate şi hangiţe oacheşe care bucurau inima şi ochiul muşteriului, mai există doar în evocări.
Mergând pe urma hanurilor ieşene, ajungem la Ruginoasa, acolo unde se mai puteau vedea până nu demult, vestigiile unui vechi han devenit mai apoi staţie de poştă. Strada Păcurari, la rândul ei, a fost renumită pentru grădinile şi hanurile sale. Într-o asemenea grădină, având o vedere încântătoare spre gară, a fiinţat un han în care luau masa îndeosebi studenţii, printre care şi tânărul George Enescu. Urcând mai sus spre Copou, undeva în spatele Universităţii parcă se mai aud sunetele ţambalelor, cobzelor şi viorilor, clinchetul paharelor de cotnari şi tămâioasă, râsul sănătos al hangiţei şi aburul năucitor al sarmalelor moldoveneşti tocmai scoase din oale. Se spune că pe locul fostei grădini botanice de lângă Universitate a fost cândva un pitoresc han de popas, vestitul han al lui Ion Panaite, la care poposeau deopotrivă negustori şi haiduci, odrasle de boieri şi oameni sărmani.
Scurt popas prin hanurile Iaşiului
Piaţa Unirii constituie locul vechiului centru civic al Iaşului. În secolul XVI-lea, pe această vatră a târgului se aflau 12 cuptoare de ars cărămidă. Ulterior, în preajma unora dintre ele au apărut hanuri, cârciumi şi prăvălii. Undeva, pe uliţa sărarilor, cum era denumită actuala stradă Sărărie, se afla Hanul lui Topor, o atracţie a vremurilor în care se puatea găsi cea mai bună pastramă de oaie şi cel mai rece vin din târg. Către acest han, cea mai veche construcţie din acea parte a Iaşului, cu hrube ce dădeau direct în uliţă, se perindau zilnic negustori, ţărani sau străini veniţi de departe cu treburi pe la Iaşi. Printre ei, oaspeţi ai acestui plăcut loc de popas îi regăsim şi cei doi mari prieteni, Creangă şi Eminescu, care-şi mai dezmorţeau picioarele în plimbarea de la bojdeucă pe uliţa sărarilor.
Pe Uliţa Mare, actualul bulevard Ştefan cel Mare se găseau Hanul Turcesc, pe locul Şcolii Gheorghe Asachi, Hanul Ghimici, Hanul Vanghelie, pe locul unde se găseşte astăzi Centrul Militar din spatele Mitropoliei, şi Hanul Ilie Armanu, întinse pe partea stângă a actualului bulevard, în timp ce pe partea dreaptă uliţei se înşirau dughenele lui Dumitrache Cantacuzino şi Hanul Pârlita, pe care astăzi se află blocul Cina.
Se spune că hanul Pârlita era mai tot timpul plin de muşterii în vremea construirii căii ferate Suceava-Paşcani-Iaşi, atunci când, meşterii străini care lucrau la drumul de fier, veniţi din Polonia şi Austria, au transformat încăperile într-un fel de club al „ciocănarilor”, unde-şi fumau liniştiţi luleaua alături de o halbă gulerată cu bere. Aici se mai adunau ieşenii ca să aştepte poşta, veştile şi gazetele.
„Actuala clădire a hanului Trei Sarmale nu se află pe lista monumentelor istorice, aceasta fiind construită pe vremea comuniştilor, pe vechiul loc în care a funcţionat hanul vechi. Mai sunt hanurile de la Deleni sau Ierbiceni, dar singurul han pe care îl avem pe lista monumentelor istorice este cel de la Podul Iloaiei, în care funcţionează spitalul orăşenesc”, a declarat Virgil Băbîi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.
Drumul spre Poartă trecea pe la Trei Sarmale
Un han cu tradiţie în Iaşi a fost şi hanul „Trei sarmale”, care apare atestat în documente încă din secolul XVIII. Acesta era odinioară şi un loc de popas al domnitorilor care se întorceau de la Poartă. La el veneau adesea Creangă şi Eminescu, în peregrinările lor, iar mai târziu, la han mai poposea şi Octav Băncilă, după ce îşi termina picturile pe dealurile Buciumului. După ce a trecut prin mâinile mai multor proprietari, hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti.
Noul proprietar, Primăria Iaşi, l-a stăpînit aproape 30 de ani, vînzîndu-l apoi unei persoane fizice. Se spue că pe podul din drugi de lemn, pe sub care curgea apa Bahluiului carele cu osiile scîrţîind, apăsate de grutatea încărcăturii, se îndeptau spre Socola şi Trei Sarmale, unde datina vinului generos constituia un obicei. Odată ajunşi la Trei Sarmale, drumeţii se întâlneau cu alţi călători veniţi de prin târgurile învecinate, care pînă să ajungă în tîrg să-şi rostuiască treburile, se opreau la vestitul han să guste cîteva sarmale. Porţile hanului erau deschise din zori şi pînă-n noapte şi în zi de lucru şi de sărbătoare.
„Hangiţa cu catrinţă era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le stingă arşiţa şi să le potolească foamea. În vreo două cuptoare se rumeneau colacii. Cighirurile din măruntaie şi mirodenii, învelite în prapuri subţiri, sfîrîiau voios în tingirile cu costiţă şi pui. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi hiduceşti. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, mărunţită meştejugit cu satîrul pe trunchiul căsăpiei de alături, bolboroseau morocănos îngînînd şoşotitul borşului de pui cu tocmagi, ce fierbea în chiupuri de lut încinse”, sunt evocările unor gurmanzi care au apucat să se înfrupte din minunile hanului.
La hanul din marginea pădurii Socola, în văzul trecătorilor, la mese întinse, era totdeauna lume multă. Căruţaşii zăboveau aici ca să se mai usuce năduşeala de pe cai, în vreme ce ei trăgeau o duşcă, iar telegarii, osteniţi de opinteala în oişti, erau răsplătiţi cu o grămadă bună de fîn. Aici opreau caleştile domneşti şi boiereşti, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar şi faimoasele diligenţe moldoveneşti care în goana lor nebunească stîrneau vîrtejuri de colb, încît pasagerii prăfuiţi erau nevoiţi să zăbovească ceva vreme lîngă fîntînă pentru a se curăţa. Acum, prin camerele goale şi crăpate ale hanului nu mai zăboveşte decât vântul.
Bolta Rece, un loc mizerabil cu rapsodii unice în Iaşi
Bolta Rece, ospeţie cunoscută de pe la 1786, aşezată deasupra unor pivniţe ramnificate, zidite în piatră, era locul unde în răcoarea hrubelor, la lumina străvezie a flăcării de opaiţ, muşterii se delectau cu aroma vinurilor de Cotnari, de Bucium, de Uricani sau de la alte podgorii renumite.
Până la intrarea în biografia literară, Bolta Rece îşi trăise deja o istorie mai lungă de un secol. Se ştie de pildă că primele hrube ale localului au fost săpate de slugerul Gheorghe Costin înainte de 1799, fiincă la această dată, beciurile au fost folosite ca depozite ale palatului în care era instalată curtea feldmareşalului Potemkin.
Peste 7 ani, în 1806, slugerul Costin a construit o nouă locantă pe care a legat-o de pivniţa veche, dânduli-se la amândouă numele de Bolta Rece.
Localul înconjurat de grădină şi curte, se compunea iniţial din 4 încăperi, o bucătărie cu cuptor şi grătar şi paravan. În curte era o fântână iar în grădină, un chioşc. La Bolta Rece veneau oamenii de pretutindeni ca la un han şi în acelaşi timp, aici era locul în care ieşenii îşi făceau plimbările şi siesta. Pe la jumătatea secolului trecut, în umbra şi liniştea hrubelor au citit din lucrările lor mulţi membri ai Societăţii Junimea, care făcuseră la Bolta Rece un cenaclu ad-hoc. Localul era frecventat între alţii şi de filosoful Vasile Conta, ori de scriitorul Nicolae Beldiceanu, I.L.Caragiale, personalităţi străine precum Rossini sau Mounet, dar mai mult decât oricare altele, de numele localului sunt legate câteva momente din viaţa lui Creangă şi cea a marelui său prieten, Mihai Eminescu care se aciuau foarte des în hrubele Boletei Reci, unde la lumina slabă a opaiţului îşi povesteau vrute şi nevrute până în zori.
Dorind să continue tradiţia Bolţii Reci, edilii Iaşului au hotărât să ridice o nouă clădire pe temeliile celei vechi. Aşa a apărut actualul restaurant mobilat în stil popular românesc, decorat cu elemente etnografice specifice Moldovei. După 1990 încoace, calitatea clienţilor s-a tot schimbat, mâncărurile sunt râncede, tradiţionala ospitalitate românească s-a transformat în hoţie iar legendele au amuţit sub administrarea lui Nicu Bodoagă şi a lui Mihai Valeriu.
Astăzi, beciul este deschis vederii numai apropiaţilor celor doi, toaletele sunt pline de mizerie, bucatele sunt scumpe şi proaste dar, ceva totuşi mai aminteşte de frumuseţea vremurilor de demult – ţambalul şi scripca care tânguiesc toate rapsodiile române.
Surse foto: Evenimentul / FOTO-IDEEA
Sursă: Nelu PĂUNESCU (Evenimentul)
- Published in Cultură