Viaţa unui copil din Iaşi este în pericol după ce s-a tăiat cu drujba
Un elicopter SMURD a intervenit în cursul zilei de sâmbătă, în localitatea Humosu, de lângă Paşcani, pentru a preluat un copil în vârstă de 14 ani care s-a accidentat cu drujba în timp ce tăia lemne. Din informaţiile apărute, se pare că minorului i-a alunecat drujba din mână şi s-a tăiat la nivelul feţei, suferind răni grave.
”În momentul în care a fost adus la Unitatea de Primire Urgenţe a Spitalului ‘Sf. Spiridon’ din Iaşi, pacientul, un copil în vârstă de 14 ani, era conştient şi nu a fost nevoie de intubare. Se pare că acestuia i-a alunecat drujba din mână în timp ce tăia lemne şi a suferit răni la nivelul feţei. În urma accidentului, minorului i-a fost afectat şi ochiul stâng. Acesta a fost internat la Spitalul ‘Sf. Spiridon’, la oftalmologie”, precizează medicii Spitalului ”Sf. Spiridon” din Iaşi.
- Published in Local
Cadrele medicale au facut MINUNI! Ingerii de la Spitalul de Copii „Sf.Maria”
Gabriel C., baietelul de 4 ani care la inceputul lunii noiembrie a ajuns la Spitalul de Copii „Sf. Maria“ cantarind cat un copil de noua luni si aratand ca „un schelet imbracat in piele“, a luat in greutate aproximativ patru kilograme.Atunci cand a ajuns la spital, copilul cantarea doar sapte kilograme, iar in momentul de fata are 11 kilograme, apropiindu-se de greutatea pe care ar trebui sa o aiba la varsta lui.
Medicii spun ca mai sunt necesare cateva interventii prin care trebuie sa treaca, insa progresele sunt vizibile. „Este nevoie sa stea mai mult timp in spital, acum mananca doar mancare semilichida sau pasata.
Mai are nevoie de dilatatie, apoi se va face cel mai probabil anul viitor o corectie chirurgicala pentru a permeabiliza esofagul distal“, a explicat prof. dr. Marin Burlea, medic primar gastroenterolog.
Pe langa mancarea semilichida sau cea pasata, medicii sustin ca un secret pe care il folosesc este sa-i dea portii mici de ciocolata pe care Gabriel le mananca mereu cu pofta.
„Am observat ca el are un apetit incredibil, aproape exagerat, cu o placere deosebita de a consuma ciocolata si dulciuri. Astfel, folosim unul dintre secretele dietetice, care este ciocolata, pentru ca, asa cum am vazut si in literatura de specialitate, aceasta are un efect miraculos asupra organismului, mai ales cea neagra cu concentratie mare de cacao“, a completat medicul iesean.
Pentru ca sta internat de foarte mult timp in spital, medicii, dar si asistentele din cadrul clinicii, spun ca a devenit „unul de-al casei“ si ca, atunci cand se apropie ora mesei si aude caruciorul cu mancare pe hol, devine foarte bucuros si mananca fara incetare.
Gabriel C. este internat in unitatea medicala de aproape jumatate de an, fiind adus la spital cu o stare proasta de sanatate, suferind de varsaturi fara incetare.
In urma investigatiilor, s-a descoperit ca acesta prezinta malformatii la nivelul esofagului si al stomacului, care faceau aproape imposibila alimentarea acestuia. Inainte de a ajunge la spital, Gabriel se afla in Centrul de Plasament „Sf. Andrei“ din Iasi, deoarece provine dintr-o familie care nu se putea ocupa de el. Mai are alti trei frati, mama lui are 22 de ani, iar tatal sau este cioban.
sursa: ziaruldeiasi.ro
- Published in Local
Un copil în noaptea de Crăciun: „Tati, bradul plânge! Nu îi place aici, hai să îl ducem înapoi în pădure…”
Un copil de 5ani , în noaptea de Crăciun a început să plângă si printre sughițuri:
„Tati, bradul plânge! Nu îi place aici, hai să îl ducem înapoi în pădure…”
Așa arată brăduții de 3 ani.
Mai mult de 12 ani îi trebuie unui brad să crească până la 1.80 metri, după care este tăiat, transformat în ”Christmas Tree”, de Crăciun, apoi ajunge la gunoi.
Doar brazii de peste 30 de ani pot produce conuri. Din câteva zeci de mii de conuri, doar o mică parte nu sunt mâncate de păsări, veverițe, rozătoare. Din cele care scapă de animale, un număr infim ajung în pământ, sub zăpadă. Din puținele semințele care ajung în pământ, doar una germinează. După un an de germinare, din pământ iese un firicel abia observabil de brăduț. El va supraviețui dacă nu e mâncat de animale, dacă nu e rupt de vânt, dacă nu e distrus de viețuitoarele pădurii.
Citește și Cine sunt singurii oameni care au murit in spatiul cosmic?
După 12 ani de luptă acerbă pentru supraviețuire, bradul e tăiat. Îl ținem două săptămâni în sufragerie, după care îl aruncăm la ghenă.
P.S. Bradul este printre „VIP-urile” copacilor care produc OXIGEN.
- Într-un an, un copac obişnuit absoarbe peste 6 kg de CO2 şi elimină oxigen suficient pentru o familie de patru persoane.
- Un zbor de cursă lungă produce 3.75 de tone de dioxid de carbon (sau o tonă de carbon).
Peste 60% din cantitatea de oxigen generată anual este produsă de păduri. - În România covorul vegetal produce 40 milioane tone de oxigen anual.
- În sezonul estival, un hectar de pădure poate să absoarbă o cantitate de dioxid de carbon egală cu cea eliminată în acelaşi timp de 200 de persoane.
- Un fag adult, de 25 m înălţime şi cu diametrul coroanei de 15 m, produce într-o oră necesarul de oxigen al unui om pentru 3 zile (1,7 kg).
- 1000 km parcurşi de un automobil consumă necesarul de oxigen al unui om pentru un an.
Pentru producerea unei tone de lemn arborii din pădure consumă şi stochează 1,8 tone de dioxid de carbon şi eliberează în atmosferă 1,3 tone de oxigen. - Comparativ cu terenurile fără vegetaţie, unde eroziunea solului variază între 140-750 mc/an/ha, în pădure aceasta este sub 0,1-2,5 mc/an/ha.
- În regiunile împădurite din România turbiditatea medie a râurilor este sub 100 g/mc, faţă de până la 5000 g/mc cât ating râurile care curg prin zone puternic despădurite.
- Transportul de aluviuni din pădure poate atinge doar 0,5 mc/an/ha, faţă de 50-120 mc/an /ha pe terenurile agricole.
- Dacă la marginea pădurii viteza vântului se consideră 100% la 50 m, în interior ea se reduce la jumătate, la 100 m scade la 25%, iar la 200 m atinge 2% din viteza iniţială.
- În cazul vânturilor obişnuite, de până la 3-4 m/s, de la aproximativ 100 m în adâncimea pădurii domneşte calmul.”
- Se merită să ne autodistrugem pentru tradiție? Se merită să ne lipsim de atât de prețiosul oxigen și să tăiem pădurile de brazi?
Putem să cumpărăm brazi în ghiveci sau din pepiniere autorizate, crescuți special pentru asta, cu posibilitatea refolosirii anuale de Crăciun.
Refuzând să cumpărăm de la cei care îi taie ilegal din păduri, ne ajutăm pe noi înșine.
Sursa: Facebook
- Published in Altele
Nu risipi timpul pretios al vieții tale pentru a trăi asa cum vor alții. O poveste despre alegeri gresite, prioritati false si iluzii desarte.
#PovesteaAdelinei
De fiecare dată când mă trezesc dimineaţa, deschid larg geamul şi privesc cu drag cartierul în care locuiesc. E un cartier liniştit, în care copiii se joacă, atunci când sunt în vacanţă, de dimineaţă, până seara. Bătrânii stau la scară, pe bănci sau chiar pe scările de la intrare şi scanează cu ochi critici orice fiinţă vie care îndrăzneşte să le apară în faţa ochilor. Iar lucrul asta e chiar amuzant. Băieţii mănâncă seminţe şi beau bere până târziu în noapte, râzând şi distrandu-se împreună cu fetele.
Să fii curvă, la mine în cartier, e ceva foarte uşor de realizat. Nu trebuie să faci nimic special, e suficient să fii diferit. Să nu stai cu grupul de la scară, să nu stai la bârfă cu vecinii. Să pleci dimineaţa şi să vii seara. Nu contează unde pleci, dacă nu le spui vecinilor, eşti terminată. Eşti beţivă, curvă şi ești ruşinea familiei.
Cu toate astea, ador să locuiesc aici. Mă amuză superficialitatea cu care îşi duc zilele şi, într-un fel, mă motivează.
De mică mi-am dorit să fac mai mult. Mi-a plăcut să fiu cea mai bună din clasă. Din şcoală. Din facultate. Nu am reuşit mereu, însă martor îmi e Dumnezeu că am încercat din răsputeri.
Mama mea e o femeie minunată. Harnică, blândă şi cu frică de Dumnezeu. Este cel mai bun contabil din firma în care lucrează. Deşi a trecut de 50 de ani, şi-a păstrat farmecul, iar pe chipul ei blând încă se văd trăsăturile ei frumoase, pe care le-am moştenit. Mama mea a devenit cea mai bună prietenă a mea, deşi în urmă cu câţiva ani, nu vedeam deloc lucrurile aşa. Mereu îmi spunea că sunt prea visătoare. Că nu am picioarele pe pământ. Că trebuie să termin şcoală, facultatea, să îmi caut un băiat bun şi să mă mărit.
– Adelina, trebuie să te măriţi, fata mea, cu un băiat bun. Să faci măcar doi copii. Uită-te la mine, scumpa mea. Te am doar pe tine. Dacă aveai şi tu un frate sau o sora, viaţa ta era mai amuzantă.
Cine eram eu, să nu ascult de mama? După ce am terminat liceul, mama mi l-a prezentat pe Alex. El avea 25 de ani, eu aproape 19. Nu ştiam ce înseamnă dragostea pentru un bărbat. Alex nu era frumos. Nu era amuzant. Nu era nici prea deştept, însă mama insista să ies cu el, că e băiat matur, are un job bun şi e prezentabil. Am ieşit de câteva ori cu el, însă nu mi-a plăcut nimic la el. I-am trimis un mesaj şi l-am rugat să nu mă mai caute.
Mama era nemulţumită, însă eu eram fericită. M-am înscris la facultate, la îndemnul mamei. Voia să fac facultatea de finanţe şi bănci. Îşi dorea să mă vadă lucrând într-o banca, la birou frumos. Mai târziu, am înţeles. De fapt, mama îşi dorea să îşi îndeplinească visele prin mine.
Nu îmi plăcea deloc ceea ce făceam, însă eram obişnuită. De mică am ascultat întru totul sfaturile şi recomandările mamei mele. Tot ea a fost cea care mi-a găsit un job de secretară la biroul soţului unei colege, în cadrul unei firme de construcţii. Acolo mi-am cunoscut şi viitorul soţ, pe Alin. Era unul din clienţii cei mai importanți ai firmei, un cunoscut dezvoltator imobiliar.
Alin mă fascina, iar mama mă încuraja. O încânta ideea că fiica ei ar putea beneficia de o siguranţă financiară, de care ea nu a beneficiat niciodată. Că fiica ei nu ar trebui să se gândească la rate, facturi şi alte nimicuri de genul ăsta. În concluzie, Alin avea tot ceea ce puteam visa vreodată la un bărbat. Înalt, frumos, elegant şi mereu parfumat. Avea un singur defect: era logodit. Însă ambiţia mea, alături de frumuseţe şi inteligenţă, m-au ajutat să îl cuceresc repede şi să îl fac să uite de iubita lui. Astfel, în timp ce anii de facultate au trecut pe nesimţite, Alin a devenit iubitul meu, apoi logodnicul. Ne-am mutat împreună după doar 4 luni de zile, în vila sa imensă în Bucium. Mă simţeam, ca să zic aşa, şefa casei. Aveam menajeră. Nu trebuia să fac nimic altceva decât să îl fac fericit pe viitorul meu soţ, ceea ce nu părea deloc greu. Prima luna în casa lui Alin a fost de vis. Săptămânal îmi aducea câte un buchet de flori. Seară beam vin şi făceam dragoste că doi nebuni. La scurt timp, Alin mi-a cerut să îmi dau demisia de la firma la care lucram.
– Cred că a sosit momentul , scumpa mea, să renunţi la job. Vreau să îţi dedici viaţa familiei. Să ne căsătorim, să facem copii şi să trăieşti liniştită, acasă.
– Alin, eu muncesc de 3 ani aici. Sunt învăţată să am activitate. Nu aş putea sta acasă. Nu sunt genul ăsta de femeie. Te rog, lasă-mă să lucrez în continuare.
Nu am reuşit să îl conving, ne-am certat foarte tare iar a doua zi am sunat-o pe mama.
– Hai că eşti chiar fraieră, Adelina, mi-a spus mama, cu glasul ei dojenitor. Ce nu aş fi dat eu să îmi spună taică-tu aşa ceva? Dar nu, tu vrei să munceşti! Ascultă-ţi bărbatul, fata mea. Aşa un bărbat găseşti rar!
După câteva zile de gândire, am decis să ascult de mama şi de Alin. În fond, îmi voiau binele! Am renunţat şi la master, mai ales că nu îmi plăcea atât de tare. Ne-am căsătorit în vara următoare şi am avut part de o nuntă de vis. Eu eram deja însărcinată în 4 luni atunci când ne-am căsătorit, iar în noiembrie am născut o fetiţă superbă. I-am pus numele Frida, după pictoriţa ce mă fascinase în copilărie, atunci când încă mai făceam ceea ce îmi plăcea: să pictez. Deşi aveam un copil superb, un soţ bun şi o casă de vis, simţeam mereu că îmi lipseşte ceva. Probabil îmi lipsea independenţa, însă nu ştiam cum este să o ai, aşa că nu realizam, la momentul respectiv.
Viaţa mea s-a schimbat în luna februarie. Eram la Palas, la un restaurant pe care îl frecventam, alături de Alin şi Frida. Purtam o rochie largă, deoarece nu reuşisem să dau jos kilogramele acumulate pe timpul sarcinii. În timp ce o culcam pe mica Frida în landou, o domnişoară slăbuţă şi foarte atrăgătoare se oprise la masa noastră. Talia ei, subţire, mă făcea să o invidiez din suflet, iar sânii ei, aproape perfecți ieşeau nesimţiţi din tricou. M-am uitat ruşinată spre talia mea, pierdută de luni bune. Trebuia să slăbesc.
– Hey, bună, Alin. Ce mai faci? Blonda tupeistă îl pupă pe soţul meu cu mare foc pe obraz. Alin zâmbea precum un copil prost.
– Bună seara, Alexandra! Ţi-o prezint pe soţia mea,Adelina. În landou e fiica mea, Frida.
Alexandra deci.
– Încântată să te cunosc, Adelina. Alexandra îmi zâmbea fals. Nu o plăceam, deloc, aşa că nu i-am zâmbit înapoi. M-am aşezat la masă şi l-am strâns pe Alin de mână. Mă simţeam complexată, grasă şi urâtă în faţa ei. Abia aşteptăm să plece, iar lucrul acesta s-a întâmplat repede. Alin însă, era vizibil schimbat după plecarea ei. Se fâstâcea şi se bâlbâia încontinuu.
– Deci, cine era tipa?
– Este fata care a venit în locul tău la firma de construcţii cu colaborez, a rostit Alin, vizibil jenat.
Am simţit, în adâncul inimii mele, că ceva nu era în regulă. Am ajuns acasă şi am sunat-o pe mama. I-am povestit totul.
– Ade, mamă! Nu fi obsedată. Nu înnebuni bărbatul cu prostiile tale. Taci şi vezi-ţi de copil şi de casă. Aşa bărbat nu mai pupi tu, în viaţa ta.
Am închis telefonul, dezamăgită de atitudinea mamei mele. Eram hotărâtă, însă, să nu tac şi să aflu mai multe. Instinctul meu de femeie îmi spunea că Alin are o legătură cu blonda focoasă.
Am început să îi urmăresc activitatea zilnică. Totul era la fel că înainte. Ziua era la birou, apoi venea liniştit acasă. Dragoste nu făceam prea des, dar asta era ceva normal, în ultimul timp. El nu era drăgăstos, dar nu fusese niciodată. Era un tip destul de rece şi nu îi ceream mare lucru, pentru că şi eu eram la fel.
Citește și Eveniment Cultural: Iesenii sunt invitati la o noua portie de frumos
Într-o seară, după ce a adormit, am decis să îi citesc mesajele din telefon. În timp ce ţineam în mână telefonul lui, în mintea mea era o singură întrebare: să citesc, sau să nu citesc? Am deschis, ruşinată, mesajele. Nimic ciudat, în afară de un număr cu care coresponda destul de des. Mesajele erau scurte, însă cuprinzătoare, şi erau legate strict de întâlniri. Numele din agenda era, însă, de bărbat. Nu ştiam niciun Marius, însă nici nu îi cunoşteam toţi colaboratorii soţului meu. Nu eram convinsă că totul este în regulă, aşa că am notat numărul de telefon şi am sunat, chiar atunci, cu număr ascuns. O voce senzuală, de femeie, a răspuns apelului meu. Nervoasă, frustrată şi cu ochii în lacrimi, am deschis Facebook-ul şi am căutat după numărul de telefon. Astfel am aflat că, de fapt, Marius era chiar Alexandra cea sexy.
Eram disperată, supărată şi mai ales frustrată. Renunţasem la tot pentru Alin. Arătam ca o vacă, farmecul şi frumuseţea cu care l-am cucerit erau pierdute, iar Alin îmi găsise repede o înlocuitoare mai tânără şi mai frumoasă.
Am adormit plângând, în camera Fridei, cu telefonul lui Alin lângă mine.
În dimineaţa următoare, Alin m-a trezit. Văzând telefonul pe pat, iar pe mine răvăşită, cu ochii umflaţi şi glasul răguşit, şi-a dat seama că am aflat.
– Adelina, îmi pare rău. Nu voiam să afli aşa. Alin era ruşinat, însă glasul lui serios mă speria.
– De când? De când mă înșeli cu târfa asta, Alin? Îmi înghiţeam lacrimile pline de amarăciune. Încercam din răsputeri să nu plâng.
– Adelina, cred că uiţi cum ne-am cunoscut. Înainte să o numeşti târfă pe ea, aminteşte-ţi că eu aveam o iubită când ne-am cunoscut. Adelina, eu chiar o iubesc pe Alexandra.
În acea clipă, lumea mea s-a dărâmat. Vila somptuasă în care trăiam s-a demolat în creştetul capului meu. Îl vedeam pe Alin tot mai departe de mine, auzeam că îmi vorbeşte, însă nu înţelegeam o iotă din ceea ce îmi spunea.
– Vorbesc cu tine, Adelina! Spune-mi ceva! Eu chiar voiam să ne despărţim de ceva timp, dar nu ştiam cum să îţi spun. Acum, că ai aflat singură, lucrurile sunt mult mai simple. Îmi doresc o viaţă cu Alexandra.
Nu puteam să vorbesc. Frida plângea în patul ei, iar eu, blocată fiind, îl priveam disperată pe Alin.
– Trebuie să plec, am murmurat printre dinţi.
Am lăsat-o pe Frida plângând şi am fugit în bucătărie. Tremurând, am chemat un taxi şi am alergat către mama.
Odată ajunsă în casa părintească, aveam în minte doar cuvintele mamei, care mă îndemnase să mă căsătoresc cu Alin. În clipă aceea, o uram. O uram pentru că îmi dictase viaţa. O uram pentru că nu m-a lăsat să îmi urmez propriile vise şi pasiuni.
– TE URĂSC! Alin m-a înşelat şi vrea să ne despărţim! Uite unde sunt acum din cauza ta, mamă! Nu am nimic al meu, nu am nici măcar o identitate proprie! Sunt doar o altă proastă care a alergat după un bărbat bogat şi a rămas pe drumuri! Urlam la mama, iar ea stătea în faţa mea, plângând. M-am întins uşor pe canapea. Mama mi-a adus un pahar cu apă, iar eu l-am băut cu înghiţituri mici. Stătea în faţa mea, pe scaun. Era îngândurată şi tristă.
– Mai ţii minte când ţi-am spus că vreau să mă duc la liceul Octav Băncilă? Să pictez? De ce nu m-ai lăsat, mamă?
– Îmi pare rău, Ade. Eu … voiam pentru tine tot ce e mai bun. Voiam o viaţă lipsită de griji.
– Mamă, o viaţă lipsită de griji nu trebuie să îmi fie oferită de altcineva. Pentru ca viaţa mea să fie lipsită de griji, trebuie să fiu în stare să o fac chiar eu astfel! Acum nu sunt nimic altceva decât o femeie întreţinută, care nu are habar de nimic.
Eram supărată. Eram supărată pe mama, pentru că nu m-a lăsat să aleg singură ce era mai bine pentru mine. Eram supărată pe Alin, pentru că nu mă mai voia. Dar cel mai tare eram supărată pe mine, pentru că nu am ştiut să mă impun în faţa nimănui. Însă nu aveam destul timp. Un îngeraş mic mă aştepta şi trebuia să îi ofer educaţia de care eu nu am avut parte.
– Plec să o iau pe Frida, mamă, apoi mă întorc ACASĂ.
Am plecat către vila lui Alin, grăbită. Când m-a văzut, s-a ruşinat. Încerca să îmi vorbească, însă nu am vrut să aud nimic. I-am spus că tot ce vreau este să îmi dea fetiţa şi că nu am pretenţii financiare. Voiam doar să divorţăm în linişte. Dar Alin nu era de aceeaşi părere cu mine.
– Ce îi poţi oferi tu fetei noastre? Nu ai fost în stare nici să slăbeşti după ce ai născut! Ai legat şcoală de gard şi nu ai nici bani pentru laptele praf pe care îl bea fata mea. Frida va studia în Anglia şi va deveni o domnişoară, nu va fi o copila săracă şi frustrată, crescută într-un apartament cu două camere în Nicolina. Nu te gândi că o vei avea pe Frida. În plus, Alexandra îşi doreşte o fiica şi nu vrea să facă copii acum, să îşi distrugă corpul.
– Alin, nu poţi să îmi faci una ca asta. Frida este fiica mea iar eu am tot dreptul să o cresc.
– Ai dreptul să o creşti. Dar tu, Adelina, nu îţi permiţi să îmi creşti fiica. Hai, du-te înapoi de unde ai venit. Te aşteaptă mama ta!
Am plecat pierdută. Am fost mută câteva zile. Nu puteam reacţiona la nimic. Mi-am închis telefonul, am tras draperiile, iar odată cu telefonul, mi-am închis și sufletul. Fiind despărţită de Alin, simțeam că nu mai aveam nimic, nu mai eram nimic. El mi-a negat până şi dreptul fundamental de a fi mamă pentru fiica mea. Mi-a luat tot ce aveam mai scump. Dacă nu fusesem în stare să am o carieră, ca mama mă simţeam împlinită. Când mă uităm în ochii fiicei mele, vedeam infinitul. Nu aveam nevoie de nimic altceva decât de mânuţele ei mici, de unghiile sale trandafirii şi de mirosul pielii ei, de lapte proaspăt. Dar EL mi-a răpit până şi această bucurie.
Nu mai aveam sens. Nu mai simţeam nimic altceva decât un gol imens, ce îmi înghiţea tot sufletul.
În două luni fără Frida, trăind cu mâncare puţină şi multă durere, slăbisem atât de mult încât eram de nerecunoscut.
După un lung şi chinuitor proces, Alin a câştigat custodia fiicei noastre. Între timp, s-a căsătorit cu Alexandra şi deveniseră o familie fericită, aproape perfectă.
Uneori, îi urmăream în parcuri. Alteori, stăteam în faţa vilei lor noaptea târziu, până când se stingea becul în camera Fridei. Cu ochii deschişi, visam că voi intra în camera ei şi o voi lua cu mine. Însă tot ce făceam era să plec tristă, înapoi în casa mamei.
Biata mama se stingea pe picioare. Suferea alături de mine şi cred că realiza cât de mult a greşit. Încerca să îmi vorbească. Să mă motiveze. Să îmi ofere un gând bun, o mângâiere şi puţină alinare pentru suferinţa mea. Însă singurul meu motiv de fericire stătea într-o vilă, în Bucium, alături de tatăl ei și o străină.
Am găsit puţină mângâiere în vechiul meu şevalet şi în prietenele mele de odinioară, pensoanele. În loc să îl urmăresc pe Alin, am început să pictez. Pictam chipuri de înger. O pictam pe Frida cea scumpă, în braţele mele. În patul ei plin de fundiţe roz şi înconjurată de păpuşi. Toată suferinţă, toată durerea dar şi toată iubirea pentru Frida am aşternut-o în culori pe multe tablouri superbe. În sfârşit, făceam ceva care îmi plăcea cu adevărat. Noaptea, mă culcam cu gândul că într-o zi, voi deveni o pictoriţă faimoasă, iar fiica mea va fi mândră de mine. Iar acel gând dulce îmi oferea un motiv să merg mai departe. Şi asta am şi făcut. Am mers mai departe. Cu ajutorul mamei mele, am făcut un mic credit. Ştiu, e trist să faci credit pe numele mamei tale, atunci când ai aproape 30 de ani. Însă e şi mai trist să nu faci nimic şi să îţi duci zilele într-o stare de nefericire continuă. Cu acel credit, am investit într-un site şi într-o pagină de Facebook, unde am pus tablourile la vânzare.
În câteva luni de zile, am început să câştig bani frumoşi de pe urmă pasiunii mele. Ieșeam din nou din casa-mi devenită bârlog. Am descoperit că fata frumoasă, care alerga după cai verzi pe pereţi, se transformase într-o femeie atrăgătoare, încrezătoare şi tăcută.
Alin nu îmi permitea, încă, să o văd pe Frida. Însă eram hotărâtă să lupt pentru fiica mea şi ştiam că voi câştiga, indiferent cât de mult ar fi trebuit să mă străduiesc.
Suferinţa îmi fusese cel mai bun profesor şi nu aveam de gând să uit, vreodată, cât de mult am greşit. Ştiam că omul care devenisem avea să fie cea mai bună variantă a mea. Ştiam că voi fi fericită, împlinită şi că visele mele vor deveni realitate.
Mă privesc în oglinda argintie din camera mea. În spatele meu, pe şevalet, se află tabloul la care lucrez de câteva zile. O comandă specială, primită de la o familie frumoasă. Copii, părinţi şi bunici, cu toţii suprinşi într-o fotografie deosebită, iar eu trebuia să aştern pe hârtie chipuri şi sentimente care să încânte ochii privitorilor. Zâmbesc amar. Ironia sorţii, în ultima vreme pictam doar copii şi familii, în timp ce inima mea era sfărâmată de dorul Fridei.
Zilele se aşterneau cu uşurinţă peste mine, transformându-se în luni. Pe plan profesional, începeam să mă simt tot mai împlinită. Pagina mea de Facebook devenea tot mai apreciată de fani, iar comenzile nu întârziau să apară în număr cât mai mare. Atât de mare, încât aproape nu mai făceam faţă. Începusem să îmi fac planuri de viitor, visam să cumpăr un teren pe care să îmi construiesc o casă, unde să locuiesc cu Frida. Banii din portofel îşi făceau binecunoscutul efect, saloanele pe care le frecventam şi hainele frumoase pe care le purtam îmi ofereau o încredere ieşită din comun, aşa că într-o bună zi, m-am dus direct la poarta casei în care se afla fiica mea. În curte se auzea un râs fin, precum un clinchet de clopoţel. Poarta mare, din fier, s-a deschis în faţa mea, o doamna plinuţă auzind soneria. În clipa următoare, am zărit-o. Micuţa Frida, cu bucle blonde şi o rochie galbenă precum paiul, alerga după o minge. Crescuse atât de mult.
– Bună ziua. Va pot ajuta cu ceva? Doamna din faţa mea mă privea binevoitoare.
– Bună ziua. Da. Aş dori să vorbesc cu Alin.
– Domnul Alin nu este acasă, dar este doamna Alexandra. Doriţi să o chem?Preţ de câteva secunde nu am ştiut ce să îi spun.
– Da. Aş dori să vorbesc cu ea. Eram conştientă că Alexandra putea să decidă cu uşurinţă soarta fiicei mele. Deşi o detestam din adâncul sufletului, trebuia să am o discuţie cu femeia care îmi creştea fiica. Poarta grea s-a închis în faţa mea, iar în câteva minute, Alexandra a apărut la poartă.
– Te-am văzut pe geam. Nu am vrut să cobor, însă … cred că ar fi normal să purtăm o discuţie după toate cele întâmplate. Intră.
Era ceva diferit la Alexandra. Privirea ei trufaşă dispăruse. Probabil simplitatea hainelor cu care stătea în casă, părul necoafat şi lipsa machiajului o făceau să pară o femeie normală, iar eu nu mă mai simţeam deloc intimidată. Am urmat-o în curtea dichisită, plină de verdeaţă şi ne-am aşezat la masă unde, altă dată, îmi sorbeam cafeaua, cu guriţe mici, contemplând frumuseţea din jurul meu. Acelaşi miros de iarbă proaspăt tunsă, acelaşi aer plăcut. Doar că, undeva în fundul curţii, se juca fetiţa mea, cu o femeie străină, probabil bona ei.
– Alexandra, trebuie să vorbesc cu Alin. Însă e important să discut şi cu tine, sunt sigură că ai un cuvânt de spus în relaţia asta. Am nevoie de Frida. Nu vreau să mai lupt. Am obosit să lupt împotriva unui om care odată mi-a fost suflet pereche. E dureros. Chiar dacă nu mai există iubire între noi, ar trebui măcar să existe compasiune pentru durerea ce o port în suflet datorită lipsei fiicei mele din viaţă mea.
Privind în jos, Alexandra mi-a răspuns, cu glasul uşor timid.
– Sunt însărcinată, Adelina. Dacă mi-ar fi spus acest lucru acum câteva luni, probabil m-ar fi făcut să mă adâncesc şi mai tare în depresia care reuşise să mă prindă în ghearele sale. Însă în acel moment, nu mă gândeam decât la Frida.
– Felicitări. Îţi doresc să ai o sarcina uşoară şi o soarta mai frumoasă decât a mea alături de Alin. I-am zâmbit, într-un fel, ironic.
Eram convinsă că nu va sfârşi alături de Alin.După o discuţie surprinzător de plăcută cu Alexandra, mi-a dat permisiunea să o iau pe Frida alături de noi. Aşa cum mă aşteptam, micuţa mea fetiţă nu m-a recunoscut. Dar acest lucru nu m-a descurajat. După o oră de joacă, deja îmi zâmbea. Nimeni în lumea asta nu poate înlocui mama, iar iubirea dintre mamă şi fiică este ceva unic, scris cu sânge în inimile noastre. Când Frida a adormit, eu am plecat către casă, cu promisiunea Alexandrei că va încerca să îl înduplece pe Alin.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Alin m-a sunat. Am încercat să îmi stăpânesc emoţiile din voce şi i-am răspuns, stabilind o întâlnire pentru prânz.
Goală, mă priveam în oglinda din camera mea, zâmbind victorios. M-am îmbrăcat exact aşa cum ştiam că îi plăcea, odată, lui Alin, să mă vadă. O rochie mulată pe corpul ce acum era o adevărată plăcere să îl priveşti, sandale cu tocuri înalte şi bijuterii alese pe măsură, alături de părul îngrijit, vopsit şi coafat, mă făceau mai frumoasă decât fusesem vreodată. Dar acum aveam ceva special. Aveam o împlinire sufletească ce mă înfrumuseța. Împlinirea ce o are o femeie care ştie ce vrea, o femeie independentă, care nu are nevoie de banii unui bărbat pentru a arata în acel fel.
Alin mă aştepta la restaurant alături de Alexandra. Acum, rolurile erau inversate. Inima îmi zâmbea, privindu-i corpul altădată perfect. Îmi venea să strig, să urlu, să îi spun cu ură:“Vezi, scumpete, ce înseamnă să ai un copil?”Îi priveam pe cei doi în timp ce beam cafeaua. Păreau doi străini. Alin butona disperat telefonul, în timp ce Alexandra citea cu interes o listă, probabil scrisă de ea. Imaginea din faţa mea îmi dădea sentimentul de deja vue. Fusesem, cu ceva timp în urmă, personajul principal din acelaşi film.
– Mi-aş dori mult să ne înţelegem asupra copilului, Alin. Eu o iubesc şi am nevoie de ea. Sunt sigură că şi tu o iubeşti, dar e dreptul meu să o cresc. În plus, tu ţi-ai refăcut viaţa. Acum o ai pe Alexandra, care îţi va oferi un copil. Te rog, nu mă obliga să trec din nou printr-un proces lung şi chinuitor, pe care acum am şanse mari să îl câştig.
Alin mă privea. Mă privea cu acea privire pătrunzătoare, ce altădată îmi dădea fiori pe şira spinării. Alexandra nu spunea nimic.
– Am fost inuman, Adelina, ai mare dreptate. Am să mă gândesc la o soluţie care să te facă fericită. Discuţia a continuat încă jumătate de ora, apoi fiecare a plecat în treaba lui.
Seara, în timp ce făceam o baie şi mă relaxam butonând telefonul, am primit o cerere de prietenie de la Alin, pe care am acceptat-o zâmbind.
“Hey. Ce faci? Mersi că mi-ai acceptat cererea de prietenie.”Ce puteam să fac? Trebuia să mă comport frumos cu Alin, sau măcar decent. Însă teamă cea mai mare era să nu mă îndrăgostesc din nou de el. Ar fi fost atât de uşor, din moment ce îl iubisem cu atâta pasiune, cu doar puţin timp în urmă.
I-am răspuns, plină de emoţie.
„ Cu plăcere.”
Alin îmi scria înapoi fără oprire. Mi-am adus aminte de începuturile noastre, când vorbeam ore în şir prin mesaje. Am zâmbit amar, în amintirea vremurilor de mult apuse.
La început, discuţiile noastre erau inocente. Vorbeam despre fiica noastră, despre casă, despre grădina plină de flori.
„Ştii, abia acum îmi dau seama ce am pierdut în clipa în care am renunţat la tine, la noi.”
Nu. Nu putea să înceapă cu regrete. Mă vindecasem greu, iar suferinţa încă era parte vie din mine. Să mă îndrăgostesc de fostul meu soţ era ceva ce nu trebuia să se întâmple.
„A fost mai bine aşa. M-am redescoperit pe mine însămi iar acum sunt aşa cum am visat mereu să fiu. Trebuie să îţi mulţumesc pentru asta. Fiecare clipă de suferinţă m-a transformat în femeia care sunt acum.”
„Înţeleg.”
„Noapte bună, Ade! Voi adormi cu gândul la nopţile petrecute în patul nostru imens.”
Pe loc, am simţit un nod în stomac. Am început să plâng, nu mai reuşeam să îmi controlez lacrimile.
„Noapte bună, Alin.”
Noaptea s-a scurs repede, ca toate celelalte, iar zorii dimineţii m-au găsit goală în pat şi goală pe dinăuntru. Îmi lipsea Alin. Îmi lipsea Frida. Îmi lipsea familia mea. Pentru o vreme, reuşisem să mă debarasez de trecut, însă acum, după conversaţia avut cu fostul meu soţ, toate amintirile acelea plăcute, însă dureroase în acelaşi timp, redeveniseră vii în sufletul meu atât de mâhnit şi încercat de greutăţi.
Ecranul telefonului meu s-a aprins. Aveam un mesaj de la Alin.
„Nu am putut dormi toată noaptea. Putem să ne întâlnim?”
Picioarele mele începuseră să tremure. Până şi ultimul fir de păr de pe cap căpătase volum. Inima îmi bătea cu putere, plină de emoţie, am luat în mână telefonul şi i-am răspuns:
„Vrei să luăm prânzul împreună?”
„Ce zici de mic dejun?”
Era nerăbdător. Şi eu eram la fel de nerăbdătoare, însă teama era imensă. Teama de suferinţă, teama de eşec.
„Ok. Ne vedem într-o oră.”
„La cafeneaua noastră”
Am zâmbit. Până şi ochii mei erau angajaţi într-un zâmbet sincer şi fericit. Cafeneaua noastră era micuţă, intimă şi fabuloasă. Canapele aurii, din piele, cu mese mici, ce ne obligau să fim apropiaţi şi un mic dejun de vis. Acolo mâncam în vremurile noastre bune. Era cafeneaua în care mă indragostisesm de Alin.
M-am trezit brusc din reveria în care fusesem aruncată de amintirile noastre. În 45 de minute trebuia să fiu gata.
Şifonierul plin aştepta să fie deschis şi să aleg ceva de îmbrăcat din el. Dar ce? Trebuia să fiu frumoasă, însă nu vulgară. Sexy însă nu deschisă. Trebuia să îi transmit lui Alin că sunt fericită, împlinită şi SINGURĂ. Şi mai ales, trebuia să înţeleagă că aşa voi rămâne.
Am ales un costum de culoarea pielii şi pantofi negri. Eram îmbrăcată simplu, însă fermecător. Buclele blonde îmi încadrau în mod plăcut chipul machiat cu naturalețe.
Alin mă aştepta deja la cafenea, în locul în care stăteam de obicei. Am mers repede către el, sperând să nu mă împiedic. Picioarele îmi tremurau de la genunchi în jos, iar respiraţia mea era din ce în ce mai sacadată. M-am aşezat faţă în faţă cu Alin.
Era la fel de frumos că întotdeauna. Îmbrăcat impecabil, părul aranjat până la ultimul fir. Barba proaspăt tunsă, manichiura proaspăt făcută, iar mirosul lui … Ei bine, mirosul lui era nou. Îşi schimbase parfumul, însă era la fel de masculin şi puternic că cel pe care îl folosea atunci când eram împreună. Mă simţeam blocată, nu eram capabilă să îmi mişc buzele.
— Neaţa!
— Bună dimineaţă.
Zâmbeam. Alin mă cunoştea atât de bine, încât mă simţeam complet dezbrăcată în faţa lui. După un sfert de ora, deja mă simţeam în largul meu. Râdeam alături de el, depănam amintiri plăcute.
Alin mi-a atins uşor mâna, iar atingerea lui mi-a trezit simţuri ce le credeam moarte din clipa în care m-a părăsit. M-a tras uşor lângă el, pe canapeaua moale şi aurie. Nu m-am împotrivit. În braţele lui Alin, mă simţeam completă. Fiecare atingere a lui mă trezea la viaţă şi mă umplea pe dinăuntru. Într-un final, gurile noastre însetate s-au unit într-un sărut pasional, iar mâinile mele îi cuprinseră frumosul cap.
Am terminat micul dejun la prânz.
— Hai să plecăm două zile la munte, Adelina.
M-am simţit pierdută din nou. Trebuia să fac o alegere şi nu eram capabilă să îl refuz decât printr-un mesaj. Îmi lipsea complet curajul.
— Am treabă, am murmurat. Nu pot, am treabă astăzi.
— Ce treabă ai? Sunt sigură că poţi să o amâni. Hai să mergem să ne regăsim.
— Aminteşte-mi de ce ne-am pierdut, Alin. Mai ţii minte?
— Am greşit. Ştiu că am făcut-o. Însă mi-am dat seama că te iubesc, Adelina. Aş face orice să o luăm de la început. Te rog, da-mi o şansă să îţi arăt ce simt. Lasă-mă să te ajut să uiţi suferinţa pe care ai simţit-o din cauza mea.
Mă gândeam. Inima îmi spunea să plec cu Alin, însă creierul urla la mine să nu o fac. Cu toate astea, am făcut-o. Am plecat cu Alin la munte, la hotelul nostru favorit.
Uitasem cum e viaţa alături de el. Uitasem cum e să ai totul la picioare fără să munceşti. Am stat două zile împreună şi am uitat de tot ce însemna trecut. Ne-am iubit că doi nebuni ore în şir, am râs şi am băut şampanie. Am uitat de Iaşi, am uitat de suferinţă, în jurul meu era doar o dragoste nebună, cu iz adolescentin.
În dimineaţa plecării, Alin făcea dus. Telefonul lui era pe noptieră, când, brusc, a sunat. Primise un mesaj. Curiozitatea mă rodea pe dinăuntru şi nu am rezistat. Am încercat vechea parolă. Nu şi-o schimbase.
Am deschis mesajul repede, fiind sigură că era de la Alexandra. Şi nu mă înşelam.
„Am stabilit data pentru cezariană. Luna viitoare nasc, pe 7.”
Într-o clipă, am realizat că, de fapt, eu nu petrecusem două zile la munte cu soţul meu, ci cu soţul altei femei. Mi-am dat seama că, de fapt, fac tocmai ceea ce am promis, când m-am despărţit de Alin, că nu voi mai face niciodată. O bucată din sufletul meu s-a frânt, iar în mintea mea goneau doar amintirile urâte. Nopţile pline de aşteptare amară. Întâlnirea cu Alexandra. Momentul în care am fost alungată de acasă. Agonia după Frida şi Alin. Suferinţa prin care trecusem cu doar puţin timp în urmă ar fi trebuit să mă schimbe, nu să îmi permită să mai fac aceleaşi greşeli.
Nu i-am spus nimic lui Alin. Pe drum, am vorbit puţin. M-a lăsat acasă, iar când am coborât am fost rece precum o bucată de gheaţă.
În apartamentul mamei, am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Alin.
„ Mi-aş dori custodia Fridei şi aş prefera să luăm o pauză. Această relaţie îmi face mai mult rău decât bine. Tu aştepţi un copil cu Alexandra iar eu nu vreau să mă implic în ceva ce îmi va aduce din nou, suferinţă.”
Răspunsul lui Alin a venit mai repede decât mă aşteptam.
„ Între mine şi Alexandra nu mai este ce a fost. Nu ai nevoie de custodia Fridei dacă ne mutăm din nou împreună. Vreau să vii acasă.”
Mii de gânduri se perindau în mintea mea. Amintirile dureroase se împleteau cu cele dulci şi plăcute. Nu ştiam dacă îl mai iubesc pe Alin sau dacă mă agateasem de relaţia noastră. Însă ştiam un singur lucru. Nu mai eram aceeaşi persoană de acum doi ani. Nu mai voiam să fiu alături de Alin, ci doar alături de fiica mea. Alin era un capitol închis şi aşa trebuia să rămână.
Începând de a doua zi, am început să caut un nou început.
„Chirie cluj” a fost primul lucru pe care l-am căutat. Decizia era luată. Urma să obţin custodia Fridei şi să mă mut, alături de ea, în Cluj.
Nu i-am spus nimic lui Alin legat de intenţiile mele, ci doar că am nevoie de spaţiu şi de fiica mea. A acceptat. Spera să mă recucerească, iar pentru asta era dispus să renunţe la Frida.
În două luni, totul era pregătit. Economiile aveau să îmi ajungă o bună perioadă de timp, apartamentul din Cluj mă aştepta. Urma să îmi continui activitatea din Cluj, în timp ce mă ocup de fiica mea, care deja stătea de câteva zile cu mine, acasă.
Am plecat din Iaşi, cu avionul, către Cluj. Mi-am schimbat numărul de telefon şi am închis facebook-ul personal. Pentru Alin, am lăsat o scrisoare parfumată, în cutia poştală a casei sale. Alexandra născuse, iar el era ocupat cu fiul său. Ştiam că nu voi primi niciun răspuns la scrisoarea mea, iar exact lucrul asta îl şi doream. Să dispar din viaţa lui Alin şi să o iau, în adevăratul sens al cuvântului, de la capăt.
În timp ce avionul se ridica uşor de la sol, am îmbrăţişat-o puternic pe Frida, atingându-mi nasul de părul ei ce mirosea a căpşuni. Iubirea. Aşa mirosea, cu adevărat, iubirea.
„Dragul meu fost soţ,
Am plecat. Am plecat departe de tine, departe de Alexandra, departe de locurile ce îmi amintesc necontenit de tine. Să nu îţi faci griji. Vei fi mereu informat cu privire la fiica noastră şi o voi îngriji bine. Însă am nevoie de spaţiu. De linişte. De mine. De Frida.
Tu nu te vei schimba niciodată. Acum mă iubeşti, însă nu voi putea avea încredere în tine din nou după ce s-a întâmplat între noi. Nu aş putea niciodată să fiu fericită pe deplin alături de tine.
Nu îmi doresc să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu, nici măcar Alexandra. Nu vreau sa o părăsești pentru mine. Încearcă să îţi găseşti fericirea alături de noua ta familie, Alin. Cea veche nu mai există. Acum sunt eu cu fiica mea.
Nu te urăsc. Ba dimpotrivă, te iubesc. Dar mă iubesc mai mult pe mine şi îmi doresc mai mult de la viaţă.
Am luat-o de la capăt, fără tine.
Îţi doresc tot ce e mai bun în viaţă,
Te sărut, Adelina!”
- Published in Povestea zilei
Are doar 5 anisori si cantareste 7 kilograme! Medicii incearca sa il salveze cu ciocolata. Afla cum a fost POSIBIL
Are doar 5 anisori si cantareste 7 kilograme! Medicii au reusit sa il salveze cu ciocolata. Afla cum a fost POSIBIL
Caz cutremurător la Spitalul de Copii „Sfânta Maria” din Iaşi unde medicii se luptă să facă bine un copil în vârstă de 5 ani care cântăreşte doar 7 kilograme. Micuţul suferă de mai multe boli, de aceea nici nu poate fi alimetat şi are o greutate aşa mică, ca cea a unui bebeluş.
Potrivit prof. dr. Marin Burlea, şeful Clinicii de Gastroenterologie a spitalului, care îl are în evidenţă pe micuţ, cazul este unul foarte complicat şi necesită internare pe perioadă lungă. Mai mult, copilul a fost şi operat dar are, pe lângă multe alte afecţiuni, o stenoză care nu-i permite să poată înghiţi alimente.
Acum medicii încearcă să-l facă bine cu…ciocolată. „Copilul internat la noi are vârsta de 5 ani şi cântăreşte doar 7 kilograme. E internat pe secţie de mai mult timp şi, din păcate, are mai multe afecţiuni. A fost şi operat, a avut reflux gastroesofagian, apoi stenoză, i-am făcut dilataţie cu bujii Savary şi acum încercăm să-l alimentăm, să-l facem bine. Noi încercăm să-l tratăm, să-l salvăm cu ciocolată. Există ciocolată cu probiotice, cu nişte bacterii prietenoase omului şi în afară de asta, numai ciocolata în sine, fără probiotice, stimulează metabolismul organismului”, a explicat prof. dr. Marin Burlea.
Acesta a mai spus că speră ca prin dilataţie să poată crea o permeabilitate corespunzătoare esofagului şi să reuşească să-l aducă apoi pe copil, cu timpul, la o greutate corespunzătoare. „Nu ştiu ce să spun de părinţii lui, de cum a fost hrănit, pentru că nu ştiu nimic de ei. El tot spune de mamă, dar eu pe mamă nu am văzut-o niciodată de când e internat. E posibil să fie de la un centru de plasament”, a mai spus medicul precizând că acesta este primul caz de copil tratat cu ciocolată. „Este primul copil pe care încercăm să-l facem bine cu ciocolată. Din păcate, numai asta poate înghiţi pentru că ciocolata se topeşte, iar el are gâtul ca o pâlnie foarte îngustă”, a completat medicul.
De-a lungul timpului, prof. dr. Marin Burlea e cunoscut ca salvatorul mai multor copii subnutriţi ce au ajuns pe mâinile lui. Cel mai cunoscut caz este cel a lui Flori, fetiţa din Vaslui care a fost hrănită până la 4 ani doar cu pufuleţi şi ceai, cântărind atunci doar cinci kilograme, cât un bebeluş de câteva luni.
Dacă la acel moment, Flori avea probleme neurologice şi motorii, nu putea vorbi, nu putea nici să meargă şi îşi susţinea capul cu greu, după ce a urmat tratamentul prescris de medici, a reuşit să ia în greutate, fiind îngrijită şi tratată corespunzător de echipa medicală.
La polul opus, pe mâinile profesorului Burlea, au ajuns şi copii cu o greutate prea mare. Chiar în septembrie anul acesta medicul a îngrijit un copil de 2 ani care la vârsta lui avea o greutate dublă, de 25 de kilograme din cauza alimentaţiei necorespunzătoare. Copilul era hrănit de părinţi, în mod excesiv, cu paste făinoase.
sursa: ziarulevenimentul.ro
- Published in Sănătate
Caz intrigant: Urgență gravă, amendă și indiferență: „N-ai decât să chemi ambulanta. Nu mă interesează.”
„Poliția Rutieră Română există doar pentru amenzi”
Aceasta este afirmația cu care Florin începe relatarea unei povești care a stârnit multe reacții pe pagina sa de facebook. Iată despre ce este vorba:
<<În această seară (n.r. 23 sept 2017) a intrat în travaliu soția unui prieten și a fugit repede cu ea la Iași pentru că acolo își au echipa medicala de încredere. Sotia să a fost sub supraveghere medicala in ultimele săptămâni pentru că sunt niște complicații și e nevoie de cezariana pentru a evita ca mama sau copilul să pătească ceva grav. Au anuntat la spital că vin și toți (medici, părinți și bunica) erau pregătiți să întâmpine cu bucurie noul bebe. Cine ar fi crezut că, totuși, Poliția Rutiera va avea un cuvânt greu de zis in această situație? În Târgu Frumos prietenul de care va spuneam a fost oprit, amendat și cu permisul suspendat pentru depășirea vitezei legale. Soția sa, în travaliu, tremura de durere. Ce-i corect, e corect. Omul a depășit viteza, își merita pedeapsa. Ca idee, cine a fost din SV la Iasi, știe că pe acel segment de drum sunt 4 benzi, seara drumul este suficient de liber și limita e de 70 de km/h pe porțiunea pe care a fost oprit prietenul de care va povestesc. Pentru colegii lui Marian Godina, ai lui Georgian Dragan sau ai lui Brasoveanu Vijiac Anca Alexandra din Politia Romana – www.politiaromana.ro nu a fost suficient sa ii aplice pedeapsa, ci l-au forțat să stea până scrie amenda, până se duc și se întorc de la sfantul MCV, în condițiile în care au putut să vadă foarte clar că o femeie aproape naște în mașina aia! Cam 15 minute le-au fost necesare domnilor ofițeri pentru a scrie o amenda. ,,Vă las actele, va rog lasati-ma să îmi duc nevasta la spital!”, le-a zis soțul care conducea. Intre timp, celălalt copil al lor începuse să plângă pentru că ,,pe mami doare bebe”.
Citește și Mergea la o urgenta, dar Politia l-a acuzat de braconaj cu Ambulanta si l-a amendat
Răspunde și ofițerul, pe un ton sictirit: ,,N-ai decât să chemi ambulanta. Nu mă interesează.„
Asta este atitudinea unui om, înainte de a fi politist. Nici macar o fărâmă de respect, ce sa mai zic de empatie? Vezi o femeie în durerile nașterii, un soț disperat să ajungă la spital, un copil speriat de situație, o bunica panicată și tu atât poți să scoți pe gura?
Era o varianta să zică: ,,V-ajutam noi să ajungeți repede la spital și apoi va amendăm și aplicam legea pana la capăt.”? Se putea și așa, nu?
Nu, ofițerul a dat amenda, a luat permisul și se duce liniștit acasă. Prietenul meu e acum la spital și așteaptă să vadă situația noului copil și a sotiei care e in sala de operatie in aceste momente.
De ce va povestesc? Pentru că primul lucru la care m-am gândit a fost: daca eu eram în situația descrisă mai sus ori îl pocneam pe acel minunat domn, îmi duceam soția la spital și apoi răspundeam pentru faptele mele in fata justiției, ori nu opream deloc și mă arestau in fata spitalului.
Tu ce-ai fi făcut?
LE: Bebele este bine și mama de asemenea!>>
sursa: facebook.com
- Published in Altele
Un copil de două luni din localitatea Ciurea a murit după slujba de botez. Cauzele decesului nu au fost încă stabilite
Copilul nu s-a simțit bine pe tot parcursul slujbei religioase
O familie din localitatea Ciurea a venit la biserică pentru a-şi boteza copilul în vârstă de două luni. Acestuia i s-ar fi făcut rău în timpul slujbei, anchetatorii susţinând că micuţul a plâns pe tot parcursul slujbei de botez.
Mama copilului i-a dat să mănânce, ceremonia religioasă a continuat, iar băiatul a fost scăldat în cristelniţă, potrivit tradiţiei.
Când a fost scos din apă însă, părinţii copilului au constatat că micuţul nu mai respira, moment în care au fost începute manevrele de resuscitare. A fost chemată apoi o ambulanţă, care a dus copilul la Spitalul ”Sfânta Maria” din Iaşi. Bebeluşul a murit însă la spital, iar poliţiştii au pornit cercetări în acest caz.
Nu se cunoaște cauza exactă a decesului încă
„Va fi efectuată necropsia, în urma căreia vor fi stabilite cauzele decesului. Nu se poate spune deocamdată că moartea a survenit prin înec, în momentul în care a fost introdus în cristelniţă. Asta se va stabili în urma necropsiei. Am început cercetări în acest caz”, a declarat luni, pentru News.ro, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Judeţene Iaşi, Anca Vâjiac.
sursa: digi24.ro
UPDATE:
În urma efectuării necropsiei bebeluşului în vârstă de două luni, mort după botez, a fost stabilit că micuţul a făcut stop cardiorespirator, după ce s-ar fi înecat cu lapte. Citește continuarea pe mediafax.ro
- Published in Local
IMAGINI ŞOCANTE. Un copil a UCIS şi SPÂNZURAT două pisici: Acest psihopat este în libertate! Share masiv! – FOTO
Gestul unui adolescent a stârnit o revoltă pe internet! Tânărul a ucis şi spânzurat două pisici, după care le-a fotografiat şi a postat imaginile într-un grup al iubitorilor de pisici.
„Ciusca Costi, localitatea Cujmir judetul Mehedinti, acest copil este un psihopat in libertate, daca astazi omoară un suflet nevinovat, pe viitor poate sa devina un criminal cu sânge rece! Politia sa se autosesizeze! Share masiv va rog!”, a scris Maria pe Facebook.
Dacă va fi identificat şi găsit vinovat, tânărul riscă până la şapte ani de închisoare pentru cruzime faţă de animale.
Update
Adolescentului i s-a intocmit dosar penal si a primit amenda maxima prevăzută de lege! Pentru el orice sancțiune este mica!
Costi Grigorie zis Ciusca, satul Aurora, localitatea Cujmir judetul Mehedinti, acest copil este un psihopat in libertate, daca astazi omoară un suflet nevinovat, pe viitor poate sa devina un criminal cu sânge rece! Politia sa se autosesizeze! Share masiv va rog!
https://www.facebook.com/zina.butiuc/posts/1390988231019527
- Published in National
Un fiu e fiu până se însoară, o fiică este fiică toată viața
Un fiu e fiu până se însoară, o fiică este fiică toată viața
Când urmează să se nască un nou copil într-o familie, fiecare membru al familiei își dă cu părerea despre sexul viitorului copil. Cei mai mulți spun că nu contează dacă va fi băiat sau fata, sănătos să fie, dar sunt câțiva care vor neapărat o fată sau neapărat un băiat în familie.
Există o poveste emoționantă pe care ar trebui să o citești înainte să îți alegi “tabăra”.
“Doi tineri și-au făcut o promisiune în ziua nunții lor. Nu vor deschide usa casei lor nimănui. Indiferent de cine le bate la ușă.
Într-o dimineață părinții mirelui au bătut de la ușa casei proaspăților însurăței. Cei doi s-au privit în ochi, și-au respectat promisiunea și nu au deschis ușa.
După o vreme, a venit și rândul părinților miresei să bată la ușa casei tinerilor. Cuplul nu a deschis ușa la primele bătăi în ușă. Tânăra și-a privit soțul în ochi și a început să plângă.
– Nu pot! Nu pot să nu le deschis ușa. Deja mi-e dor de ei.
Soțul nu a zis nimic și a lăsat-o să deschidă ușa.
Anii au trecut peste cei doi. Cuplul avea cinci copii: patru băieți și mezina, o fetiță.
Când s-a născut fetița, capul familiei a fost extrem de fericit. A organizat o petrecere mare la care a invitat toată familia.
Oamenii au venit bucuroși și s-au minunat de fericirea bărbatului. Nu îl mai văzuseră niciodată atât de fericit. L-au întrebat:
– De ce ești așa de fericit? Nu te-am văzut așa de fericit când ți s-au născut cei patru fii.
El le-a răspuns:
– Fata mea este cea care îmi va deschide ușa.
Fiicele sunt cu adevărat unice. Ele nu rup niciodată legătura cu părinții lor. Chiar și după ce se căsătoresc, ele nu uită de părinți.”
- Published in National
Copilul doborât de oboseală în sala de așteptări la urgențe. Niciun medic care să-l consulte
Știrea a pornit de pe o rețea socială atunci când, pe data de 5 august, la miezul nopții, a fost postat o imagine cu un copil într-o sală de așteptări la urgențe. Așteptând foarte mult timp acolo, copilul a adormit pentru mai bine de două ore pe o bancuță, în așteptarea unui medic care să-l consulte. Cea care a postat imaginea este o mămica a unui alt copil care a așteptat tot atât de mult timp să fie luați în seamă de un medic.
Tată: „La ora 22:00 am ajuns la spital cu fiica mea, de un an şi patru luni. Când am intrat în spital acel copilul era pe bancă şi dormea. M-am înregistrat, până am intrat s-a făcut ora 12, iar la ora 12:30, când am plecat, acelaşi copil era pe aceeaşi bancă şi dormea. I-am întrebat de ce este un singur medic şi mi-au zis că aşa sunt programaţi, că nu sunt cadre, că s-a făcut o cerere pentru suplimentare cu cinci medici.”
Conducerea Spitalului de Pediatrie din Brașov dau vina pe lipsa personalului: „Anul ăsta, vrem să suplimentăm numărul de posturi, nu pentru că nu ar fi suficient, ci pentru că fluxul de pacienţi este prea mare şi nejustificat de mare. Unitate de Primiri Urgenţe înseamnă urgenţe, nu buba de la degetul mic, de la piciorul stâng, veche de trei zile, aia nu e urgenţă.” a declarat Liviu Munteanu – managerul spitalului.
- Published in National
- 1
- 2