Cel mai vechi plan al „cetăţii“ Iaşului, ce datează de aproape trei secole, a fost descoperit recent în sursele ruseşti de doi cercetători de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al.I. Cuza“. „Până acum s-a crezut că doar de pe urma ocupaţiei mai îndelungate din anii 1769-1774 s-au păstrat planuri vechi. Cercetările noastre recente infirmă această supoziţie. Cu ajutorul doctorandului Mihai Anatolii Ciobanu, foarte bun cunoscător al limbii ruse, am depistat pentru Iaşi un plan şi mai vechi, – ce devine practic cel mai vechi cunoscut în prezent -, datând din 1739, din timpul ocupaţiei feldmareşalului Burkhard Christoph von Münnich“, spune istoricul Laurenţiu Rădvan, specialist în istorie medievală şi premodernă şi profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie de la Universitatea „Cuza“.

„Anul 1711 a creat un precedent pentru Moldova: în urma trecerii lui Dimitrie Cantemir de partea ţarului Petru I, trupele ruse ajung pentru prima dată la Iaşi (…) Printre consecinţele ocupaţiilor se află şi ridicarea primelor planuri moderne ale oraşelor din principate, din motive mai ales militare“, afirmă istoricul. Pe larg despre cum era descris Iaşul anilor 1700, despre imensul lac artificial ce acoperea locuri ce azi sunt ocupate de cartiere mari, dar şi alte detalii interesante, în rândurile următoare.

Rădvan arată că, în urma ocupaţiei din perioada 1769-1774, au apărut şi primele planuri cunoscute până în prezent ale unor oraşe importante, precum Iaşi (1769), Bucu­reşti (1770, 1772) sau Roman (1770-1771). Aceste planuri, continuă el, sunt foarte importante pentru istorici, geografi, arhitecţi, şi nu numai, deoarece oferă o sumedenie de informaţii utile cercetării în plan urbanistic şi topografic, la care se adaugă date preţioase privind patrimoniul.

Aveam poziţie strategică foarte bună pentru ruşi

Potrivit cercetărilor întreprinse de istoricul Laurenţiu Rădvan împreună cu doctorandul Mihai Anatolii Ciobanu, chiar din timpul prezenţei sale în Iaşi, în perioada 3-9 septembrie 1739, Münnich le-a poruncit inginerilor să realizeze un plan pentru fortificarea capitalei. Astfel, într-o scrisoare trimisă la Peters­burg, datată 10 septembrie 1739, feldma­re­şalul o înştiinţa pe împărăteasă că oraşul a fost în­cre­dinţat administrării generalului-maior Şipov. Totodată, acesta mărturisea că a poruncit demararea „lucrărilor de fortificare în Iaşi“.

Citeste si: Ministrul Transporturilor arunca in aer proiectul autostrazii Iasi – Targu Mures

 „Fortificarea capitalei Moldovei, ulti­mul punct important din cuceririle feldmareşalului, făcea parte dintr-un plan bine pus la punct. Începând de la Hotin şi până la Iaşi, ruşii au construit un sistem de apărare alcătuit din mai multe redute, amplasate la o distanţă de 39 de verste (cca. 41,5 km) una faţă de alta, cu poduri la trecerea apelor şi un fort la Prut. Dintre proiectele demarate în 1739, de o anvergură aparte au fost lucrările de la cetatea Hotinului, fortul Sfântul Ioan şi fortificaţiile din şi de lângă Iaşi.

Planul realizat în septembrie 1739 pentru fortificarea Iaşilor a fost publicat şi analizat încă din 1866 într-un tratat de istorie a ingineriei din Rusia, întocmit de Fedor Fedorovici Las­kovskij, general, istoric militar şi inginer. Editorul l-a preluat dintr-o sursă neprecizată, probabil tot din Arhiva Istorică Militară de Stat de la Moscova, în care se află şi celelalte planuri cunoscute ale Iaşilor, alături de – cu siguranţă – planuri inedite“, adaugă Rădvan.

Documentul cu pricina relevă un proiect extins, care prevedea construirea unui sistem de fortificaţii ce ar fi cuprins întreg oraşul, a menţionat istoricul. În partea de nord, la marginea de jos a Copoului, neexistând o apărare naturală, inginerii au planificat ridicarea a patru bastioane, două centrale, amenajate în unghi ascuţit, întărite prin dublarea cu altele două, cele laterale având şi ele câte două redute. O altă redută, indică cercetătorul, apare în marginea dinspre Tătăraşi a fortificaţiei, iar pe drumul dinspre Bucureşti este preconizată construirea a două redute, ce urmau a fi amplasate la o distanţă destul de mică una de alta, prima pe malul stâng al Bahluiului, cealaltă pe malul drept.

Oraşul, înconjurat de şanţuri de 20 m adâncime

„Acţiunile plănuite de general au fost de o suficientă amploare încât să-i impresioneze pe contemporani. Constantin (Cesarie) Da­pon­tès a înregistrat o informaţie destul de precisă, anume că şanţurile săpate în jurul oraşului aveau circa 13 metri lăţime (8 brasse) şi 19,5 metri adâncime (12 brasse). Cu toate că dimensiunile par exagerate sau poate inversate, şanţul cu siguranţă pare să fi fost impresionant. În memoriile sale, căpita­nul Cristoph von Mannstein a notat că feldmareşalul în persoană a cercetat terenul «şi inginerii au întocmit planurile zidurilor cetăţii». De altfel, întâmplarea îşi găseşte ecou şi la Neculce: «şi au îmblat în giurul împregiurul târgului, de au ales loc de cetate. Şi au pus semne şi au pus săldaţi şi salahori, de au început a săpa, d-au făcut şanţu şi tabiie» „redută“, menţionând că «numai n-au apu­cat a le găti».

«Cronica Ghiculeştilor» adaugă un detaliu important, şi anume că salahorii şi oştenii puşi la lucrul şanţurilor urmau să cureţe terenul învecinat de casele existente, arătându-se însă mai înduplecaţi cu locuinţele celor înstăriţi, care plăteau bani pentru a le salva: «(…) săpau şanţurile, dărâ­mând casele multora, anume ale săracilor, căci casele acelora care dădeau bani le lă­sau». Letopiseţul lui (Pseudo) Enache Kogăl­niceanu confirmă că s-au făcut demolări ale clădirilor din zona alocată fortificaţiilor («Şi pe undi le vinea sămnul oborîè şdărâmauţ orice se întâmpla, sau casă sau grajdiu»), ba chiar ne oferă şi un exemplu: casa lui Stavru, mare sulger.

Autorul ne transmite că săparea şanţurilor ar fi durat 30 de zile, – perioada petrecută de ruşi la Iaşi -, că s-ar fi impus un bir special şi că s-ar fi încercat mobilizarea breslelor de slujitori. Ultima acţiune s-a soldat cu un eşec, motiv pentru care s-a apelat la soluţia plăţii a 60 de bani de om, ruşii înşişi participând la săpat“, notează Rădvan într-un studiu recent în care analizează acest important document pentru istoria oraşului Iaşi.

Uliţa Hagioaiei, azi b-dul Independenţei

Profesorul universitar precizează că documentele interne ale Iaşilor păstrează mai multe menţiuni ale şanţului săpat din porunca lui Münnich. Prima dată l-a identificat în martie 1743 ca punct de hotar al unui loc de casă de pe Uliţa Hagioaiei (azi b-dul Independenţei). Şanţul apare cel mai adesea numit „hindichi“, dar şi „şanţ moschicesc“, fiind atestat cel mai des în zona de jos a Muntenimii, în paralel cu amintita Uliţă a Hagioaiei, completează acesta. De asemenea, un act din 1750 consultat de Rădvan sugerează că lucrările au afectat şi zona de la marginea dinspre Râpa Mare (azi Râpa Galbenă) a oraşului: locul unei case de pe Uliţa Sârbească (azi str. Lăpuşneanu) se întindea „piste hendic, până în zăplajii bisericii Banului“. Şanţul ajungea până la Cacaina, Uliţa Meserciilor (azi str. Cucu) şi drumul mare al Hotinului (str. Sărărie). După noua ocu­paţie, din 1769-1774, când se vor lucra noi şanţuri, cel de la 1739 va fi deosebit de acestea, fiind numit „hindichiul cel vechi al mos­calilor“.

„Toate aceste informaţii permit concluzia că – datorită timpului scurt avut la dispoziţie – ruşii nu au putut amenaja decât o parte din fortificaţiile plănuite, anume cele de la baza dealului Copoului, pe o linie ce porneşte de la Râpa Galbenă, merge mai sus de Uliţa Hagioaiei (azi b-dul Independenţei) şi se opreşte la pârâul Cacaina (azi canalizat sub b-dul C.A. Rosetti şi Tudor Vladimi­rescu). Acest important document cartografic ne oferă câteva informaţii preţioase şi cu pri­vire la alte elemente ce ţin de istoria Iaşilor.

Dat fiind timpul scurt pe care inginerii ruşi l-au avut la dispoziţie, planul nu surprinde şi trama stradală. În interiorul oraşului, semnificativă este delimitarea incintei curţii dom­neşti, precum şi figurarea palatului domnului, care însă apare reprezentat ca o clădire unică, şi nu ca un ansamblu de mai multe clădiri, cum întâlnim în planurile din 1769 şi 1790. În rest, în oraş sunt figurate bisericile, care erau la acea vreme cele mai reprezentative construcţii, plus o serie de clădiri cu rosturi mai greu de descifrat. Cele mai uşor de identificat sunt bisericile Sf. Nicolae Dom­nesc, Trei Ierarhi şi Biserica Catolică. Zona Mitropoliei apare figurată ca un spaţiu des­chis, în care sunt cuprinse două mici biserici, care ar putea fi Stratenia Doamnei Anastasia şi vechea Biserică Albă, confirmând o teorie enunţată acum mai bine de patru decenii de profesorii Dan Bădărău şi Ioan Caproşu“, scrie Rădvan în acelaşi studiu.

Cum a dispărut marele lac al Bahluiului

Acesta mai afirmă că, din document, râpele din jurul oraşului – azi multe dispărute – sunt bine reprezentate: Râpa Galbenă, Râpa Peve­ţoaiei, azi dispărută, se afla lateral de str. Săulescu, râpa din dosul curţii, cele de dincolo de Barnovschi şi din spatele mănăstirii Zla­taust. Râurile Bahlui, Nicolina şi Cacaina (cu un iaz) apar şi ele, cu un traseu destul de corect figurat, subliniază cercetătorul, care mai precizează că acest plan mai cuprinde un detaliu excepţional, fiind primul şi singurul care surprinde ceea ce mai rămăsese din vechiul heleşteu al Bahluiului.

„La origine, acest lac a fost amenajat probabil încă din secolul al XVI-lea de un predecesor al lui Petru Şchiopul, sau poate chiar de acesta; prima sa descriere datează din 1582 şi îi aparţine negustorului englez John Newberie. Potrivit călătorilor străini, dar şi pe baza informaţiile oferite de documentele interne, lacul se întindea mult spre apus, acoperind o mare parte din şesul Bahluiului. Refaceri ulterioare ale barajului care stăvilea apa datorăm lui Vasile Lupu, cu lucrări efectuate în 1635-1636 cu acordul sultanului Murad al IV-lea, respectiv Antonie Ruset (1675-1678). În planul figurează şi «iezătura» (barajul), gândit nu numai să oprească apa râului, dar şi să protejeze oraşul, în partea sa de la vale de curte. Se confirmă că barajul creat pentru a opri lacul format pe Bahlui continua spre oraş, fiind folosit drept cale pentru drumul ce urca în oraş pe la vamă şi pe lângă biserica Sf. Lazăr. Că este vorba de o lucrare a omului ne confirmă chiar Las­kovskij, în analiza sa asupra planului din 1739, când aminteşte drumul «din lemn» dinspre Bucureşti, prin urmare, barajul era consolidat cu lemn, pământ, chiar şi piatră. După 1740, treptat, vechiul heleşteu al Bahluiului a dispărut (a secat), mai fiind pomenit în 1748, la hotărnicia locului calicilor“, a conchis istoricul.

Sursa: ziaruldeiasi.ro