Invitație la castel partea I
Te invităm să descoperi pas cu pas frumusețea ascunsă a Castelului Sturdza de la Miclăușeni. Clădit pe un așezământ moldovenesc cu o istorie de 600 de ani, castelul ridicat de George Sturdza la cumpăna veacurilor al XIX – lea și al XX – lea reprezintă astăzi o adevărată bijuterie arhitectonică de factură neogotică, distingându-se prin blazoanele și stemele ornamentale ce-i împodobesc fațada și turnurile de pază ce străjuiesc parcul.
Ambianța primitoare de la castelul Sturdza din Miclăușeni și eleganta ospitalitate a gazdelor, ritualurile absolut moldave ale casei, abundența meselor îmbelșugate servite de un sufragiu în costum național relevă atmosfera de poveste și modul de viață ce domnea în reședința boierească în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
Parcul de la Miclăuseni a fost cadrul minunat pentru toate jocurile copilăriei, atât pentru copiii nevoiași adoptați de Maria Sturdza, cât și pentru copiii de viță nobilă ce vizitau locul, umplând văzduhul de strigăte de bucurie!
Castelul Sturdza de la Miclăușeni, cunoscut și sub denumirea de Palatul Sturdza, este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza și soția sa Maria, în satul Miclăușeni, la o distanță de 20 km de Roman și 65 km de municipiul Iași. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul cod LMI IS-II-m-B-04199.02[1], ca parte a ansamblului Mănăstirea Miclăușeni. Ansamblul este format din 3 monumente:
• Biserica „Sf. Voievozi”, „Buna Vestire” – datând din 1787 și având codul IS-II-m-B-04199.01
• Castelul Sturza – datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 și în secolul al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04199.02
• Parcul – datând din secolul al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04199.03.
Arhitectură
Castelul Miclăușeni este construit în stil neogotic cu elemente de baroc. Clădirea a fost ridicată la sfârșitul sec. al XIX-lea pe locul unui conac boieresc mai vechi din sec. al XVIII-lea, o parte din construcția veche fiind înglobată în actuala clădire, ea aflându-se în aripa estică a castelului.
În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuș (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moșie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moșia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăușeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmașii vornicului Miclăuș au vândut moșia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Satul acesta i-a fost întărit acestuia în 1598.
Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri și a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moșia Miclăușeni. El trebuia să-și achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 și 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene și amintind de Palatul Culturii din Iași, dar și de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcției au fost realizate de arhitecții Iulius Reinecke și I. Grigsberg.
Pe pereții construcției se află următoarea inscripție: „Casa ridicată aici de strămoșul Ioan 1752, sub Matei Ghica Principe, adăugându-se de către Dimitrie biserica și grajduri, sub Ioan Sandu Sturza Principe, mărită și înconjurată cu grădini de Alexandru și Ecaterina părinți, sub Mihail Grigore Sturza Principe, fiind adăugat manej în anul de la Hristos”.
La data de 19 aprilie 1699, frații Sturdza și-au împărțit între ei averile, moșia Miclăușeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moșie locuiau și munceau țărani clăcași și țigani vătrași robi, care și astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cum scrie Costin Merișca, în lucrarea „Castelul Miclăușeni în cultura română” (Ed. „Cronica”, Iași, 1996). Locuitorii satului Miclăușeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moșia boierului și pe gârla din preajma parcului boieresc.
În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol și parter și în formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiți cai de rasă, pregătiți pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.
Preocupat de extinderea moșiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie (1756-1846), a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc și cu numeroase obiecte de cult valoroase. De asemenea, Dimitrie Sturdza a construit aici și grajduri pentru cai. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza (1803-1848), a amenajat pe o suprafață de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali și numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziționarea mai multor cărți și manuscrise rare care au îmbogățit colecțiile conacului.
În Prefață la Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, ediția a doua, Mihail Kogălniceanu scrie, între altele: „…Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispozițiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în prețioasa sa colecțiune de la Miclăușeni posedă și d-lui un mare număr de letopisețe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine”.
Rămasă văduvă și neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârșitul vieții sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăușeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinții săi (Gheorghe Sturdza și Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) și toate dependințele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.
În anul 1953, comuniștii au desființat așezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din județul Botoșani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserica din Miclăușeni.
Refacerea castelului
În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. La 13 octombrie 2001, Centrul de Plasament s-a mutat în satul Cozmești din comuna Stolniceni-Prăjescu.
În anul 2003, regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene din filmul „Orient Express” la castelul de la Miclăușeni.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparații de urgență la Castelul Sturdza (satul Miclăușeni, județul Iași) și a unor lucrări de peisagistică în zonele adiacente. În anul 2004, obținând o finanțare de la Banca Mondială, în valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropolia Moldovei și Bucovinei a început restaurarea castelului și a dependințelor.
Complexul de la Miclăuseni dispune de un salon cu o capacitate de 70 de locuri și de o grădină de vara cu o capacitate de 30 de locuri. Totodată complexul pune la dispoziție o gamă completă de servicii (mese festive de Sf. Pasti, Revelion, Florii, Rusalii, 1 Mai, Cine tradiționale sau mese pentru evenimente de afaceri, workshopuri, traininguri, tabere educaționale etc.)
Surse: wikipedia.ro, facebook Castelul Sturdza-Miclăușeni, www.miclauseni.ro
- Published in Cultură
Palatul Roznovanu – Istorie fascinantă și povești zbuciumate
Palatul Roznovanu – Istorie fascinantă și povești zbuciumate
Clădire martoră a unor povești cel puțin interesante ale unei importante familii de boieri moldoveni (Rosetti-Roznovanu), Palatul Roznovanu are o istorie amplă și fascinantă.
Istoria dinaintea temeliei Palatului Roznovanu
Terenul care este astăzi ocupat de impunătorul Palat Roznovanu a avut o serie de proprietari, toți făcând parte din familii boierești de renume în Moldova. În secolul XVII, printre proprietari se numără Simeon Moghilă Vodă (1606-1607), care îl dăruiește lui Pană Visternicul în jurul anului 1620.
Gheorghe Hatmanul, fratele domnitorului Vasile Lupu, este următorul deținător al terenului, acesta alegând să contruiască o pivniță și case de piatră. Este înapoiat apoi urmașilor lui Pană de noul domnitor, ca mai apoi să fie cumpărat de Miron Costin, „vornicul țării de Jos”. Vornicul reprezintă un mare dregător din Sfatul domnesc, însărcinat cu supravegherea Curții, conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești.
Următorul care intră în posestia terenului este visternicul Ursache, iar ceea ce urmează este istoria unui palat cadru al unor povești fascinante
Primul proprietar al Palatului Roznovanu propriu-zis este visternicul („Ministrul de finante” la curțile domnitorilor din Țările Române) Matei Cantacuzino, a cărui aşezare „ocupa o mahala întreagă a oraşului pe Uliţa Mare, mai în faţă cu Mitropolia” şi ascundea în „fundul unei minunate grădini locuinţa, mare zidire cu două rînduri”.
În timpul Războiului Ruso-Turc însă (1786-1788), visternicul, împreună cu alți boieri moldoveni, erau înfricoșați de luptele continue dintre turci, nemți și ruși, alegând să părăsească țara, condamnând astfel palatul de atunci la o soartă nefastă: clădirea a fost „risipită din temelii”.
Istoria clădirii care rezistă și astăzi
Refăcută și „deschisă tuturor oamenilor învățați”, așezarea denumită astăzi Palatul Roznovanu intră în posesia înstăritului Neculai Rosetti-Roznovanu (Rosnovanu) (1715-1805). Acesta îi lasă moștenire impresionanta clădire fiului său, Iordache Rosetti-Roznovanu (1764-1836), care a fost și el visternic în timpul Războiului Ruso-Turc dintre anii 1806-1812.
Palatul a fost contruit după planul arhitectului Gustave Freiwald, care a fost angajat și la zidirea Mitropoliei. Visternic al „Prințipatului Moldovei” și consilier de stat al Rusiei, Iordache Roznovanu este cel care demarează „zidirea palaturilor”. Interiorul a fost zugrăvit de pictorul Stavski, iar Paraclisul (capela) de pictorul Balomir.
Palatul era cel mai impozant pe vremea când a fost ridicat. Holurile erau mari, saloanele înalte, scările elegante, cu influențe din palatele occidentale văzute de Neculai Rosetti-Roznovanu (1794-1858), fiul lui Iordache; fațada era împodobită cu statuile Dianei (zeița vânătorii din mitologie română) și lui Apollo (zeu al zilei, al luminii și al artelor din mitologia greacă), care, împreună cu statuile Minervei, a lui Hercule, Atlanta și Martie de la intrare, făceau din Palatul Roznovanu o adevărată capodoperă.
Bineînțeles, inaugurarea impresionanutului palat s-a făcut cu o petrecere bogată, evenimentul având loc în ziua de Sf. Gheorghe (23 aprilie), în anul 1832.
Citește și Misterul Peșterii Blestemate de sub mănăstirea Cetățuia. Partea a-III-a
Trăiri zbuciumate, controverse și blesteme
Una dintre poveștile romantice care au zguduit societatea în general conservatoare a Moldovei secolului 19 a fost amorul ilicit dintre Nicolae Rosetti-Roznovanu (1842-1891), urmașul proprietar al Palatului Roznovanu și Maria (Marghiolița) Ghica-Comănești, căsătorită cu mult mai vârstnicul logofăt Costache Sturdza.
Neculai, îndrăgostit iremediabil de Marghiolița a luat cu asalt împreună cu o ceată de arnăuți Palatul de la Ruginoasa, reședința logofătului și a răpit-o pe amanta sa. În timpul încăierării, Săndulache, fiul logofătului, a fost ucis. Soțul înșelat obține nerecunoașterea legăturii celor doi amanți și anatemizarea lor de către biserica ortodoxă.
Palatul Roznovanu cunoaște apoi un con de umbră și se vorbește chiar de un blestem provocat de relația scandaloasă a celor doi îndrăgostiți.
Transformarea în spațiu public
Îndeplinind Hotărârea Consiliului Comunal din 9 ianuarie 1891, aprobată de Adunarea Deputaţilor, în 4 iunie 1891, pentru cumpărarea palatului familiei Roznovanu, ca sediu al Primăriei, vineri, 18 octombrie 1891, a început mutarea birourilor administraţiei locale în fostele saloane, golite de vechile lor mobile.
Așadar, în anul 1891, Vasile Pogor a cumpărat palatul de la familia Roznovanu, clădirea devenind sediul Primăriei.
Între 1893-1894, construcția a fost modificată (s-a adăugat un etaj, dar s-a desființat capela), constituind pentru scurt timp reședinta familiei regale (Principele Ferdinand si Pricipesa Maria).
În timpul Primului Răboi Mondial, între 1916 – 1918, Palatul Roznovanu a devenit sediul ministerelor și al conducerii politice, refugiate de la București. În 1918, în actuala sala de ședințe a Consiliului Local, s-a întrunit Consiliul de Război al României.
După 1990 s-au perindat prin Sala Mare a Palatului, semnificative personalități ale vieții politice românești, membrii Casei Regale, ambasadori și reprezentanți ai statelor din toate colțurile lumii. Clădirea adăpostește actualul sediu al primăriei Iași.
- Published in Cultură
Secrete neștiute despre Palatul Culturii
Palatul Culturii sau simbolul Iașiului, creație a arhitectului român Ion Berindey, s-a impus ca o adevarată emblemă a vechii capitale a Moldovei. Este construit în perioada 1906-1925, pe fundațiile vechii Curți Domnești. Vechimea acestuia depășește 100 ani, aici putând fi surprins stilul arhitectural, expresie a romantismului.
Clădirea emblemă, redeschisă după 8 ani de restaurări, se distinge prin înălțimea turnul de 55 m și suprafața sa totală de 35.000 m2. . Palatul are 298 de încăperi și reflectă spiritul palatelor comunale din Europa de Vest, cu holuri triumfale decorate cu mozaicuri în paviment. Acestea sunt realizate de meșteri francezi care s-au inspirat de la mozaicul Catedralei Saint-Pierre de lângă Cannes.
Sălile sunt și ele foarte mari și bogate în decorațiuni heraldice murale. Mobilierul a fost comandat la Paris și creat în atelierul de artă decorativă a lui Albert Goumain. Feroneria însă a fost realizată de inginerul ieșean Alexandru Dimitriu.
La amenajarea unor încăperi s-au folosit dotări tehnice ultramoderne sau în premieră, cum ar fi bois-ciment, un material decorativ din ciment fiert în ulei care imită lemnul de stejar, invenția celebrului inginer Henri Coandă.
Sălile palatului, gândite și construite cu gust, amenajate după moda vremii, constituiau adevărate capodopere. Din păcate, după anul 1977, când Palatul a devenit muzeu, o firmă de stat, a transformat armonia și originalul în kitsch-uri tipice epocii comuniste.
Ceasul cu trei cadrane, reglat de Berindey și fii sai
La faima Palatului Culturii a contribuit şi ceasul cu trei cadrane din turnul clădirii. Având diametrul de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 semne zodiacale. Câte doi plăieşi, în costume naţionale, zugrăviţi pe zidul turnului, stau de straja, încadrând ceasornicul, după modelul ostenilor pictaţi la castelul Peleş.
Atât vitraliile, cât şi crenelurile, în formă de cruce ale turnului, erau luminate electric în cursul nopţii. Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o replică modernă a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare ora exactă, „Hora Unirii”, amintind acum nu doar „Unirea cea mică” din 1859, ci şi „Unirea cea mare” din 1918″.
Melodia este înregistrată pe un tambur cu 69 ştifturi. Un lucru mai puţin cunoscut, consemnat în documentele vremii ţine de noaptea în care s-a inaugurat Turnul cu ceas al Palatului ieşean.
Se spune că Berindey şi cei doi fii ai săi şi-au petrecut trecerea dintre 11-12 octombrie 1925 în turnul palatului, încercând să regleze ceasul, iar toată noaptea, în Iaşi s-a auzit doar Hora Unirii, bulversând astfel locuitorii vremii.
Istoricul Palatului
În primul război mondial clădirea, încă nefinisată, a fost ocupată de trupele ruseşti, aliate. Arhitectul afirmă că „planurile de detaliu şi o parte din depozitele de parchete le-au servit drept combustibil pentru samovarele ce se instalaseră”. După plecarea trupelor ruseşti, clădirea a găzduit Corpul IV al Armatei Române, Serviciul Geografic, Automobilele Regina Maria, Aviaţia, Telegraful fără fir şi în final, spitalele militare care s-au succedat, până la sfârşitul războiului. Abia în 1921 s-au putut relua lucrările, graţie ministrului George G. Marzescu, fostul primar al Iaşilor
Monumentala clădire a fost Palat al Justiţiei până în anul 1955, când autorităţile timpului au decis transformarea sa în muzeu şi bibliotecă, formându-se astfel Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, Muzeul de Etnografie şi Muzeul Tehnic.
Destinaţia primară a imensei clădiri, de altfel scopul pentru care a şi fost construită, era acela de a adăposti tribunalul oraşului. Drept urmare, încăperile palatului au găzduit procese răsunătoare în epoca, fiind martorele unor splendide pledoarii ale avocaţilor vremii, la loc de cinste numărându-se cele susţinute de Ionel Teodoreanu.
De reţinut este faptul că denumirea de Palat al Culturii datează din 1955, când edificiul a încetat să mai fie folosit de Justiţia ieşeană.
Patru muzee intr-o singura cladire
Situat la parterul Palatului Culturii, în aripa vestică, MUZEUL DE ISTORIE A MOLDOVEI are patru secţii – preistorie şi istorie veche, istorie medievală, istorie modernă şi istorie contemporană, care prezintă principalele aspecte ale dezvoltării comunităţilor umane care au trăit în spaţiul est-carpatic, din paleolitic până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Tot la parterul Palatului, dar în aripa estică, este MUZEUL ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII „ŞTEFAN PROCOPIU”, denumit astfel drept omagiu adus marelui savant ieşean. Muzeul include acum secţiile: energetică, înregistrarea şi redarea sunetului, telecomunicaţii, mineralogie – cristalografie. Progresele rapide ale tehnologiei informaţionale au determinat formarea unei colecţii de computere, constituind o nouă secţie.
La etaj, sunt galeriile de artă europeană şi românească ale MUZEULUI DE ARTĂ, iar MUZEUL ETNOGRAFIC AL MOLDOVEI, situat la primul şi al II-lea etaj, expune obiecte a căror vechime depăşeşte în multe cazuri 100 de ani.
Trebuie precizat şi că cele două tunuri care străjuiesc statuia lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Culturii au fost donate de regele Carol I, în anul 1883, la dezvelirea statuii.
Menţionăm că reabilitarea Palatului Culturii s-a făcut în cadrul proiectului guvernamental „Reabilitarea monumentelor istorice din România” şi a beneficiat de finanţare oferită de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.
Vizitarea acestui obiectiv turistic emblematic Iaşiului se poate face de marţi şi până duminică, în intervalul orar 10:00-17:00.
- Published in Cultură