Când te îndragosteşti de o moldoveancă, dar ea ajunge secretara directorului general! O poveste pentru BĂRBAŢI
Acum doi ani am avut o aventură cu o colegă de serviciu. Eu am propus, ea a acceptat… Am mers împreună la mine. Nu o să intru în detalii, dar au fost cele mai frumoase două minute din viaţa mea. Şi cele mai lungi. Când m-am trezit ea nu mai era. Mi-a lăsat doar un bileţel scris cu ruj: „Nu mă mai cauta, du-te dracu”. Mă iubeşte, mi-am spus eu zâmbind. În zilele ce au urmat, mi-a respins orice tentativă de apropiere. Eu mă îndrăgostisem ca prostul, ea îmi dădea cu tifla (vaca dracu’). Atunci am hotărât că trebuie să o am cu orice preţ. Am căutat prin ziare numerele de telefon ale vrăjitoarelor ce se ocupă cu magie albă. Am fost la una şi singurul efect imediat a fost că am rămas lefter. Am plătit rate un an de zile. Apoi am trecut la magie neagră. Am citit eu pe undeva că dacă sacrifici o găină neagră pe malul unei ape într-o noapte cu luna plină şi „zici nişte cuvinte”, descântece pe care nu le înţelege nimeni, atunci spiritele te vor ajută să ai marea iubire. Zis şi făcut…
M-am dus la mamaia la ţară să caut o găină neagră. Nu am găsit nici măcar una maro. Am găsit însă un cocoş roşu închis la culoare. M-a belit ţăranu’ de 50 de ron. Odată ajuns acasă am luat o perie şi crema de ghete neagră şi m-am apucat de treaba. După două ore de muncă obţinusem cel mai negru-lucios cocoş văzut vreodată. Am aşteptat să vină noaptea, şi cu el într-o geantă m-am dus pe malul Bahluiului. Când mă pregăteam să-i „tund” creastă… apare poliţia. M-au întrebat ce fac acolo cu pasărea la ora aia. Ce era să le spun? Că fac ore de conducere? Că-l învăţ să înoate? Am spus că acolo l-am găsit. Mi-au cerut actele. Abia atunci am văzut că aveam mâinile negre. Păsăroiul a şters-o prin tufişuri, eu mi-am luat o amendă frumuşica şi m-am întors acasă cu coada între picioare. Bine că nu au apucat să vadă cuţitul. Între timp fata a ocupat postul de secretară a directorului general şi m-am bucurat foarte tare pentru ea. La două zile după numirea ei în funcţie… mi-am găsit cartea de muncă la poarta societăţii. M-au dat afară.
Dacă mai aud pe careva că iubirea învinge tot îl sufoc cu perna.
- Published in Povestea zilei
Povestea Adelinei, dovada ca o vilă în Bucium și un portofel plin nu aduc mereu fericirea! Partea I
Nu risipi timpul prețios al vieții tale pentru a trăi asa cum vor alții.
De fiecare dată când mă trezesc dimineaţa, deschid larg geamul şi privesc cu drag cartierul în care locuiesc. E un cartier liniştit, în care copiii se joacă, atunci când sunt în vacanţă, de dimineaţă, până seara. Bătrânii stau la scară, pe bănci sau chiar pe scările de la intrare şi scanează cu ochi critici orice fiinţă vie care îndrăzneşte să le apară în faţa ochilor. Iar lucrul asta e chiar amuzant. Băieţii mănâncă seminţe şi beau bere până târziu în noapte, râzând şi distrandu-se împreună cu fetele.
Să fii curvă, la mine în cartier, e ceva foarte uşor de realizat. Nu trebuie să faci nimic special, e suficient să fii diferit. Să nu stai cu grupul de la scară, să nu stai la bârfă cu vecinii. Să pleci dimineaţa şi să vii seara. Nu contează unde pleci, dacă nu le spui vecinilor, eşti terminată. Eşti beţivă, curvă şi ești ruşinea familiei.
Cu toate astea, ador să locuiesc aici. Mă amuză superficialitatea cu care îşi duc zilele şi, într-un fel, mă motivează.
De mică mi-am dorit să fac mai mult. Mi-a plăcut să fiu cea mai bună din clasă. Din şcoală. Din facultate. Nu am reuşit mereu, însă martor îmi e Dumnezeu că am încercat din răsputeri.
Mama mea e o femeie minunată. Harnică, blândă şi cu frică de Dumnezeu. Este cel mai bun contabil din firma în care lucrează. Deşi a trecut de 50 de ani, şi-a păstrat farmecul, iar pe chipul ei blând încă se văd trăsăturile ei frumoase, pe care le-am moştenit. Mama mea a devenit cea mai bună prietenă a mea, deşi în urmă cu câţiva ani, nu vedeam deloc lucrurile aşa. Mereu îmi spunea că sunt prea visătoare. Că nu am picioarele pe pământ. Că trebuie să termin şcoală, facultatea, să îmi caut un băiat bun şi să mă mărit.
– Adelina, trebuie să te măriţi, fata mea, cu un băiat bun. Să faci măcar doi copii. Uită-te la mine, scumpa mea. Te am doar pe tine. Dacă aveai şi tu un frate sau o sora, viaţa ta era mai amuzantă.
Cine eram eu, să nu ascult de mama? După ce am terminat liceul, mama mi l-a prezentat pe Alex. El avea 25 de ani, eu aproape 19. Nu ştiam ce înseamnă dragostea pentru un bărbat. Alex nu era frumos. Nu era amuzant. Nu era nici prea deştept, însă mama insista să ies cu el, că e băiat matur, are un job bun şi e prezentabil. Am ieşit de câteva ori cu el, însă nu mi-a plăcut nimic la el. I-am trimis un mesaj şi l-am rugat să nu mă mai caute.
Mama era nemulţumită, însă eu eram fericită. M-am înscris la facultate, la îndemnul mamei. Voia să fac facultatea de finanţe şi bănci. Îşi dorea să mă vadă lucrând într-o banca, la birou frumos. Mai târziu, am înţeles. De fapt, mama îşi dorea să îşi îndeplinească visele prin mine.
Nu îmi plăcea deloc ceea ce făceam, însă eram obişnuită. De mică am ascultat întru totul sfaturile şi recomandările mamei mele. Tot ea a fost cea care mi-a găsit un job de secretară la biroul soţului unei colege, în cadrul unei firme de construcţii. Acolo mi-am cunoscut şi viitorul soţ, pe Alin. Era unul din clienţii cei mai importanți ai firmei, un cunoscut dezvoltator imobiliar.
Alin mă fascina, iar mama mă încuraja. O încânta ideea că fiica ei ar putea beneficia de o siguranţă financiară, de care ea nu a beneficiat niciodată. Că fiica ei nu ar trebui să se gândească la rate, facturi şi alte nimicuri de genul ăsta. În concluzie, Alin avea tot ceea ce puteam visa vreodată la un bărbat. Înalt, frumos, elegant şi mereu parfumat. Avea un singur defect: era logodit. Însă ambiţia mea, alături de frumuseţe şi inteligenţă, m-au ajutat să îl cuceresc repede şi să îl fac să uite de iubita lui. Astfel, în timp ce anii de facultate au trecut pe nesimţite, Alin a devenit iubitul meu, apoi logodnicul. Ne-am mutat împreună după doar 4 luni de zile, în vila sa imensă în Bucium. Mă simţeam, ca să zic aşa, şefa casei. Aveam menajeră. Nu trebuia să fac nimic altceva decât să îl fac fericit pe viitorul meu soţ, ceea ce nu părea deloc greu. Prima luna în casa lui Alin a fost de vis. Săptămânal îmi aducea câte un buchet de flori. Seară beam vin şi făceam dragoste că doi nebuni. La scurt timp, Alin mi-a cerut să îmi dau demisia de la firma la care lucram.
– Cred că a sosit momentul , scumpa mea, să renunţi la job. Vreau să îţi dedici viaţa familiei. Să ne căsătorim, să facem copii şi să trăieşti liniştită, acasă.
– Alin, eu muncesc de 3 ani aici. Sunt învăţată să am activitate. Nu aş putea sta acasă. Nu sunt genul ăsta de femeie. Te rog, lasă-mă să lucrez în continuare.
Nu am reuşit să îl conving, ne-am certat foarte tare iar a doua zi am sunat-o pe mama.
– Hai că eşti chiar fraieră, Adelina, mi-a spus mama, cu glasul ei dojenitor. Ce nu aş fi dat eu să îmi spună taică-tu aşa ceva? Dar nu, tu vrei să munceşti! Ascultă-ţi bărbatul, fata mea. Aşa un bărbat găseşti rar!
După câteva zile de gândire, am decis să ascult de mama şi de Alin. În fond, îmi voiau binele! Am renunţat şi la master, mai ales că nu îmi plăcea atât de tare. Ne-am căsătorit în vara următoare şi am avut part de o nuntă de vis. Eu eram deja însărcinată în 4 luni atunci când ne-am căsătorit, iar în noiembrie am născut o fetiţă superbă. I-am pus numele Frida, după pictoriţa ce mă fascinase în copilărie, atunci când încă mai făceam ceea ce îmi plăcea: să pictez. Deşi aveam un copil superb, un soţ bun şi o casă de vis, simţeam mereu că îmi lipseşte ceva. Probabil îmi lipsea independenţa, însă nu ştiam cum este să o ai, aşa că nu realizam, la momentul respectiv.
Viaţa mea s-a schimbat în luna februarie. Eram la Palas, la un restaurant pe care îl frecventam, alături de Alin şi Frida. Purtam o rochie largă, deoarece nu reuşisem să dau jos kilogramele acumulate pe timpul sarcinii. În timp ce o culcam pe mica Frida în landou, o domnişoară slăbuţă şi foarte atrăgătoare se oprise la masa noastră. Talia ei, subţire, mă făcea să o invidiez din suflet, iar sânii ei, aproape perfecți ieşeau nesimţiţi din tricou. M-am uitat ruşinată spre talia mea, pierdută de luni bune. Trebuia să slăbesc.
– Hey, bună, Alin. Ce mai faci? Blonda tupeistă îl pupă pe soţul meu cu mare foc pe obraz. Alin zâmbea precum un copil prost.
– Bună seara, Alexandra! Ţi-o prezint pe soţia mea,Adelina. În landou e fiica mea, Frida.
Alexandra deci.
– Încântată să te cunosc, Adelina. Alexandra îmi zâmbea fals. Nu o plăceam, deloc, aşa că nu i-am zâmbit înapoi. M-am aşezat la masă şi l-am strâns pe Alin de mână. Mă simţeam complexată, grasă şi urâtă în faţa ei. Abia aşteptăm să plece, iar lucrul acesta s-a întâmplat repede. Alin însă, era vizibil schimbat după plecarea ei. Se fâstâcea şi se bâlbâia încontinuu.
– Deci, cine era tipăa?
– Este fata care a venit în locul tău la firma de construcţii cu colaborez, a rostit Alin, vizibil jenat.
Am simţit, în adâncul inimii mele, că ceva nu era în regulă. Am ajuns acasă şi am sunat-o pe mama. I-am povestit totul.
– Ade, mamă! Nu fi obsedată. Nu înnebuni bărbatul cu prostiile tale. Taci şi vezi-ţi de copil şi de casă. Aşa bărbat nu mai pupi tu, în viaţa ta.
Am închis telefonul, dezamăgită de atitudinea mamei mele. Eram hotărâtă, însă, să nu tac şi să aflu mai multe. Instinctul meu de femeie îmi spunea că Alin are o legătură cu blonda focoasă.
Am început să îi urmăresc activitatea zilnică. Totul era la fel că înainte. Ziua era la birou, apoi venea liniştit acasă. Dragoste nu făceam prea des, dar asta era ceva normal, în ultimul timp. El nu era drăgăstos, dar nu fusese niciodată. Era un tip destul de rece şi nu îi ceream mare lucru, pentru că şi eu eram la fel.
Într-o seară, după ce a adormit, am decis să îi citesc mesajele din telefon. În timp ce ţineam în mână telefonul lui, în mintea mea era o singură întrebare: să citesc, sau să nu citesc? Am deschis, ruşinată, mesajele. Nimic ciudat, în afară de un număr cu care coresponda destul de des. Mesajele erau scurte, însă cuprinzătoare, şi erau legate strict de întâlniri. Numele din agenda era, însă, de bărbat. Nu ştiam niciun Marius, însă nici nu îi cunoşteam toţi colaboratorii soţului meu. Nu eram convinsă că totul este în regulă, aşa că am notat numărul de telefon şi am sunat, chiar atunci, cu număr ascuns. O voce senzuală, de femeie, a răspuns apelului meu. Nervoasă, frustrată şi cu ochii în lacrimi, am deschis Facebook-ul şi am căutat după numărul de telefon. Astfel am aflat că, de fapt, Marius era chiar Alexandra cea sexy.
Eram disperată, supărată şi mai ales frustrată. Renunţasem la tot pentru Alin. Arătam ca o vacă, farmecul şi frumuseţea cu care l-am cucerit erau pierdute, iar Alin îmi găsise repede o înlocuitoare mai tânără şi mai frumoasă.
Am adormit plângând, în camera Fridei, cu telefonul lui Alin lângă mine.
În dimineaţa următoare, Alin m-a trezit. Văzând telefonul pe pat, iar pe mine răvăşită, cu ochii umflaţi şi glasul răguşit, şi-a dat seama că am aflat.
Continuarea poveştii o puteţi citi mâine, când veţi afla cum şi-a refăcut Adelina viaţa. Povestea Adelinei este pură ficțiune, însă este o lecție de viață pentru multe femei !
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam ( II )
Citeşte şi Povestea Adelinei. Alegeri corecte, muncă si corectitudine ( III )
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam Partea ( IV )
- Published in Povestea zilei
A plecat dintre noi, doar pentru ca nimeni nu a știut să o înțeleagă! Povestea fetiței care a decis să își pună capăt vieții!
A plecat dintre noi, doar pentru ca nimeni nu a știut să o înțeleagă! Povestea fetiței care a decis să își pună capăt vieții!
O vedeam aproape în fiecare dimineaţă. Eu mergeam la facultate, ea probabil la liceu. Nu avea mai mult de 15-16 ani. Stătea mereu la geam, cu privirea pierdută în zare, iar ochii ei ascundeau o suferinţă profundă. Uneori o puteam vedea cum îşi şterge lacrimile sub ochelarii cu lentile extrem de groase.
Bretonul îi acoperea uneori o parte din ochelarii de vedere, însă în rarele momente în care îşi dezlipea privirea de pe geamurile pline de praf, puteam zări în ei doar lacrimi şi tristeţe.
Pe braţe avea un ghiozdan. Roşu şi burduşit cu cărţi şi caiete. Degetele ei fine se terminau cu unghii tăiate extrem de scurt şi roase. Îşi mângâia mereu ghiozdanul de pe braţe, plimbându-şi degetele lungi pe el. Probabil învăţa la un liceu din Podu Roş. Cu siguranţă era o elevă bună, silitoare şi cuminte.
Avea buze mari şi roşii, iar dintîi puţin prea lungi îi atingeau buza de jos. Purta aparat dentar.
Mereu m-au fascinat poveştile de viaţă ale oamenilor şi ardeam de nerăbdare să o cunosc pe a ei.
Într-o dimineaţă, am coborât în aceeaşi staţie în care cobora şi micuţa blondă.
Mergea cu paşi repezi către liceul Cantemir.
Curtea şcolii era plină. Înainte să între, a ezitat puţin. A strâns în mâna dreapta bretelele ghiozdanului şi a intrat cu emoţie în curte. Un grup de copii a început să radă în hohote, aruncând cu covrigi în blonda micuţa, imitându-i mersul timid şi râzând cu poftă. Micuţa a mers înainte, ignorându-i, în timp ce grupul vesel râdea mai zgomotos.
Am plecat tristă spre facultate, simţindu-i durerea până în adâncul sufletului.
Trăim într-o lume plină de oameni superficiali, unde contează doar frumuseţea fizică, sufletul fiind egal cu zero.
A doua zi dimineaţă, am văzut-o din nou. Purta aceleaşi haine, uşor demodate și ponosite. Pe chipul ei puteam citi aceeaşi tristeţe incredibilă. În timp ce butona telefonul, îşi musca uşor buza de sus. Nu vă închipuiţi că o făcea într-un mod senzual, ci exact aşa cum o face un copil mic emoţionat.
Aş fi vrut să o abordez. Aş fi vrut să îi spun câteva cuvinte frumoase, cuvinte pe care sigur le merita. Însă nu am făcut-o. Nu am vrut să par nebună sau să creadă biata copilă altceva şi să o sperii.
În următoarea zi, am văzut-o din nou. Când tramvaiul a oprit, un grup de copii a urcat gălăgioşi în tramvai, aşezându-se în jurul fetei.
O tipă înaltă, brunetă şi destul de frumoasă, stătea pe scaunul de lângă blonda tristă.
– Ce faci, Iepurilă? Glasul ei era ironic. Ştiam că în curând, chinul fetei va începe. Bruneta mestecă gumă în colţul gurii, râzând ironic şi privind-o cu ochi răutăcioşi.
– Auzi, tu chiar nu te-ai săturat să facem mişto de tine mereu? Transferă-te dreaq la alt liceu, noi ne-am săturat de tine. Îmi strici toate zilele! Eşti URÂTĂ!
Toţi radeau în hohote, în timp ce biata fată privea pe geam fără să răspundă, fără să plângă, fără să aibă vreo reacţie. Era, cel mai probabil, deja obişnuită cu genul asta de comportament.
Îmi doream să îi opresc. Să merg la ei şi să le trag câteva perechi de palme. Să îi pun la colţ şi să le arăt cum este să te terorizeze cineva. Însă nu am făcut-o. Nu am făcut nimic. Am stat doar şi am asistat la acel spectacol ieftin şi dureros.
După ce au coborât cu toţii din tramvai, am mers mai departe cu zeci de întrebări în gând. Mă întrebăm de ce sunt unii oameni atât de răi? Mă întrebăm cu ce ar fi putut să greşească acea copila? De ce nu se gândea nimeni să o apere?
Eram decisă să o abordez a doua zi! Voiam să îi spun că toate astea vor trece. Că timpul îşi va aşterne înţelepciunea peste ea şi că va creşte o femeie minunată şi deşteaptă. Că va avea un iubit care să o ajute să depăşească totul în viaţă.
Nu îmi doream mai mult decât să îi spun că totul va fi bine şi că toată suferinţă şi durerea prin care trece zilnic vor ajunge doar amintiri bune de îngropat într-un cufăr vechi.
Mi-aş fi dorit să îi pot spune că oamenii buni şi inteligenţi nu vor râde niciodată de ea. Cei care râd de ea sunt frustraţi şi trişti din pricina propriilor lor neîmpliniri. Voiam să îi dau curaj cu puţinele vorbe pe care i le puteam spune.
Dar ziua aceea nu a mai venit. Fetiţa nu a mai urcat niciodată în tramvaiul 13, în staţia din Tătăraşi.
După o săptămână, am văzut doar grupul vesel. Zâmbetul de pe chipul bruneeei era stins, iar pe faţa ei puteai citi doar tristeţe. În mână ținea strâns un ziar de pe care citeau cu mare interes. În grupul lor, altădată vesel, era aşternută tristeţea.
Când am coborât din tramvai, am mers direct la tonetele cu ziare şi am cumpărat același ziar pe care îl răsfoiau cei şase copii veseli.
Cu sufletul strâns, am citit articolul zilei:
Adolescentă găsită spânzurată în pădure.
Nu am avut puterea să citesc mai departe. Am ştiut ce urma, iar lacrimile m-au cuprins pe loc.
Am mototolit ziarul şi l-am aruncat în primul coş de gunoi, apoi am alergat către casă, înghiţindu-mi lacrimile. Zile întregi nu am reuşit să îmi revin. M-am întrebat continuu de ce am tăcut. De ce nu am apărat-o atunci când am avut ocazia. De ce nu am oprit-o şi nu i-am spus câteva cuvinte frumoase. Un cuvânt blând, spus la momentul potrivit, chiar poate schimba viaţă cuiva. Eu nu am făcut nimic și astfel, am devenit părtașa chinului ei.
Povestea de mai sus este inspirată dintr-o poveste reală. TU de câte ori ai râs de o persoană care nu se putea apăra? Câte cuvinte sau fapte făcute de tine au afectat pe cineva? De câte ori ai scuipat venin pe oameni nevinovati, pentru simplul fapt ca erau diferiți?
Ceea ce faci zi de zi poate schimba viata unei persoane. În bine sau în rău !
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. (Partea a II-a)
- Published in Povestea zilei