Această bătrânică de 85 de ani a fost întrebată ce ar face dacă ar avea posibilitatea de a își trăi viața din nou. Răspunsul ei te va lasă fără cuvinte:
„Aș face mai multe greșeli data viitoare. M-aș relaxă. Aș fi mai aventurieră decât am fost până acum.
Aș lua mai puține lucruri în serios. Mi-aș oferi mai multe șanse. Mi-aș acceptă problemele.
Aș urca mai mulți munți și aș înota în mai multe ape. Aș mânca mai multă înghețată și mai puțină fasole.
Aș iubi mai mult.
Vezi tu, eu sunt unul dintre acei oameni care trăiesc în mod rațional oră de oră, zi de zi. Oh, am avut și eu momentele mele, iar dacă ar fi să trăiesc din nou, aș avea mult mai multe astfel de momente.
De fapt, aș încerca să am parte doar de astfel de momente.
Aș trăi o zi cât trăiesc alții într-un an. Am fost una dintre acele persoane care nu mergeau pe nicăieri fără a verifica vremea, fără o sticlă de apa rece și o haină de ploaie…
Dacă ar fi să îmi trăiesc din nou viață, aș călători cu un rucsac în spate.
Primăvara aș renunța la încălțări pentru a alerga în picioarele goale… și aș rămâne așa până toamna târziu.
Aș dansa mai mult, aș ierta mai mult… și aș culege mai multe margarete.”
foto: De Visu, Shutterstock
Sursă: kudika.ro
- Published in Povestea zilei
Povestea unei romance eliberate după 9 ani de sclavie: „Îmi zicea că toate româncele sunt prostituate”
Povestea unei romance eliberate după 9 ani de sclavie: „Îmi zicea că toate româncele sunt prostituate”
În tot acest timp, femeia nu doar că a muncit în condiții greu de imaginat dar, spune ea, a fost violată de nenumărate ori de patronul ei, un italian de 67 de ani.
Românca a rămas de patru ori însărcinată și de fiecare dată a fost nevoită să avorteze.
Identificată de presă italiană doar cu inițialele S.E., româncă de 45 de ani povestește că a plecat din țara în 2006. Era văduvă și lăsase în România 6 copii, așa că s-a bucurat când a găsit de lucru la o fermă de lângă Ragusa, în Sicilia. Dar, foarte curând, avea să înceapă coșmarul.
Victima: „A profitat de mine când au plecat soția și băiatul. Știa că sunt singură, că am probleme în familie, era sigur că mă poate constrânge.”
Româncă n-a plecat după primul viol, de teamă că nu-și va găsi de muncă în altă parte. Dar abuzurile au devenit din ce în ce mai dese.
Davide Millul, locotenent Carabieri: „A fost obligată să avorteze de patru ori.”
Victima: „Îmi zicea că noi suntem sclavi, că toate româncele sunt prostituate.”
După ce a adus-o înapoi la fermă, individul i-a aplicat o corecție cruntă, că să se asigure că nu mai îndrăznește să fugă.
Victimă: „M-a pus în lanț. Am căzut și m-am lovit la genunchi, la mâini, am încercat să mă ridic, dar nu puteam sta în picioare. Mi-a zis că o să mă mă bată cu un drug de fier. Va zic drept, cu toată rușinea, în seara aceea m-am scăpat pe mine.”
Coșmarul femeii s-a sfârșit când aproape că își pierduse speranța. A fost eliberată în urmă unei operațiuni a carabinierilor, iar călăul ei este acum acuzat de viol și lipsire de libertate.
sursa: protv.ro
- Published in Povestea zilei
Cazul Alina, o crimă neelucidată
Cazul Alina, o crimă neelucidată. În aprilie 1989, avea să se petreacă una din cele mai sângeroase Crime din Județul Iași rămasă și acum după 28 de ani cu A.N. (autor necunoscut). O fetiţă de numai 9 ani, Alina Lucaci, din Paşcani, a dispărut de acasă. La numai câteva zile, trupul i-a fost găsit ciopârţit în zeci de bucăţi învelite în pungi din plastic. Carnea era scoasă de pe oase.
Era în Joia Mare a Paştelui. 27 aprilie 1989. Soarele parcă începuse să-şi mai ascundă razele pe după nori, însă căldura nici gând să dispară, deşi ceasul să tot fi arătat ora 18:00. Prin parcuri, mamele îşi scoseseră copiii la joacă. Altele frământau de zor cozonaci şi pască, pregătind ultimele detalii pentru sărbătoarea Paştilor. În timpul ăsta, pe străduţe, pe uliţe, prin faţa blocurilor din Paşcani, o femeie îşi căuta cu disperare copila. Cu pasul grăbit şi privirea în toate părţile. Alina Lucaci, copila sa de numai 9 ani, plecase să ducă gunoiul.
CĂUTĂRI
Ultima oară când mama şi-a văzut copila, după cum ne spune ea, a fost în jurul orei 17:15. Fratele Alinei, care pe-atunci avea 10 ani, plecase să vadă circul care ajunsese şi prin Paşcani, iar sora mai mică, Coculeana, de numai 8 ani, a mers alături de colegele de şcoală şi prietenele de la bloc la Denie. La numai câteva minute după plecarea copiilor, mama, Cezaria Lucaci, s-a dus să ia cota de alimente.
La întoarcerea în apartamentul din Strada Cuza Vodă nr. 18, la numai un sfert de oră de la plecare, femeia s-a văzut singură. A pus alimentele pe canapea, s-a învârtit câteva minute prin bucătărie, fără să aibă prea mult spor, gândindu-se de ce nu mai soseşte Alina. A coborât din nou şi, după cum spune femeia, a început să îşi caute fata pe străduţe, pe la vecini. A mers apoi la mama sa, care locuia la câteva sute de metri distanţă de ei, dar acolo nici urmă de copilă. Într-un suflet a revenit la apartament, crezând că Alina a ajuns acasă, după ce o fi stat de vorbă cu vreo colegă. Însă doar Coculeana şi Telu i-au deschis uşa apartamentului. Pe Alina parcă o înghiţise pământul.
Bunicii Alinei, cumnatul şi mătuşa au început să scotocească împrejurimile. Nimeni nu părea să o fi văzut. La fiecare întrebare a căutătorilor, oamenii ridicau din umeri. În acea zi, pe la 20:00-20:30, Cezaria s-a dus la Poliţie pentru a anunţa dispariţia fiicei sale. Poliţistul de serviciu a trimis-o acasă, spunându-i, zâmbind, că o să apară. „Aşa-s copiii, pierd vremea pe drum”, i-a aruncat în faţă o explicaţie ce trebuia să o liniştească. Alina însă nu a apărut nici a doua zi, când mama s-a dus iar la Poliţie să facă plângere. Nici a treia zi, nici în zilele următoare. Abia atunci un poliţist s-a urnit la apartamentul familiei pentru a constata dispariţia.
„Cererea pe care am depus-o a fost înregistrată la mai mult de o săptămână de când a fost făcută. Pentru că poliţiştii nu au luat nici o clipă în seamă cererea mea şi nici nu au intervenit la timp”, spune mama fetei.
După mai bine de 48 de ore, ore vitale în cazul unei dispariţii, un poliţist a venit acasă, s-a mulţumit să ridice câteva amprente de pe caiete, un ghiozdan şi să ia câteva fire de păr dintr-o căciuliţă. Şi atât.
CIOPĂRŢITĂ
Ulterior, în paginile stufoase ale dosarului dispariţiei Alinei Lucaci, un poliţist avea să noteze:
„În timp ce se executau sarcinile pentru găsirea minorei în municipiul Paşcani, în ziua de 10-05-1989, orele 20:20, lângă blocul nr. 6 din Strada Ştefan cel Mare, judeţul Roman, sub o macara fixă, în dezafectare, a fost găsit bustul şi capul unei persoane de sex feminin (copil). Segmentele au fost ambalate în pungi din polietilenă şi erau într-o stare avansată de putrefacţie. Degajarea s-a făcut cu un obiect tăietor: la bust, la încheieturile membrelor superioare, iar capul, din zona vertebrelor cervicale (lipsesc vertebrele 3, 4 şi 5) şi în zona laringelui. Necropsia a stabilit că segmentele aparţin unei persoane de sex feminin, de 10-11 ani, prezentând trei plăgi tăiate superficial în zona pubiană şi a anusului”.
De la dispariţia fetiţei trecuseră deja două săptămâni. În tot acest timp, mama, nemulţumită de desfăşurarea căutărilor, a mers şi în audienţă la Bucureşti, la Ministerul de Interne. La întoarcere, la data de 10 mai 1989, femeia nu a mai coborât în gara din Paşcani. Drumul său a ţinut drept, către Roman, anunţată fiind că bucăţi din corpul unei fetiţe au fost descoperite de „căutătorii de gunoaie”, cum i-a numit poliţia.
Capul, „înfipt în două beţe, cu părul retezat de la gât cu o sfoară legată de câteva fire de păr din vârful capului, de parcă ar fi fost atârnat de ceva, era al Alinei. Trunchiul zăcea pe o masă a Poliţiei, pielea i se înnegrise, iar desprinderea capului de gât fusese realizată „cu măiestrie”, după cum au observat părinţii fetiţei, dar şi anchetatorii. În momentul când a fost găsită, fetiţa avea limba scoasă, ceea ce i-a făcut pe poliţişti să creadă că a fost omorâtă prin asfixiere.
PE FUNDUL APEI
La numai două zile, alte zece bucăţi din corpul copilei au fost descoperite de un om care voia să scoată apă din fântâna de la intrarea în Hărmăneştii Noi, comuna Todireşti, sat aflat la 4-5 kilometri de Paşcani. În paginile aceluiaşi dosar, acelaşi poliţist nota:
„În 12.05.1989, într-o fântână confecţionată din tuburi de beton, cu diametrul interior de 0,42 metri şi 26 metri adâncime, pe partea stângă a drumului judeţean Paşcani s-au găsit zece bucăţi de carne de om, cu greutatea de 8,4 kg, două antebraţe, două palme şi două labe ale picioarelor. Expertiza dactiloscopică a stabilit că impresiunile digitale de la palmele ridicate din fântână aparţin minorei Lucaci Alina”.
Colonelul Ionel Moraru, cel care s-a ocupat de la început de anchetă, îşi aminteşte:
„Ne-a fost tare greu să scoatem bucăţile de carne din fântână, gura ei fiind extrem de îngustă. Cu o motopompă am golit-o, iar cu ajutorul unei căngi am scos bucăţile de carne care zăceau pe fundul fântânii. Le-am ridicat prin înţepare. Restul a fost scos de un miner pe care l-am băgat noi cu capul în jos. Cauza morţii nu s-a stabilit, gâtul fetiţei nefiind găsit. Fie a rămas pe fundul fântânii, fie a fost în punga de sub macara găsită la Roman. E posibil să se fi pierdut prin mizerii sau să fi fost mâncat de vreun animal. Ori criminalul l-a ascuns în altă parte, tocmai pentru a nu se putea stabili dacă a fost strangulată sau nu”.
S-a constatat că bucăţile de carne erau într-un grad avansat de putrefacţie.
6.000 DE PERSOANE, INTERVIEVATE
Moartea Alinei a pus pe gânduri anchetatorii aflaţi pentru prima dată în faţa unui caz atât de complicat şi de terifiant. Variantele pe care au mers au fost multe, însă nici una nu a dus prea departe. Au sădit însă panică şi frică în rândul oamenilor din Paşcani, Roman şi Iaşi. Mama fetei s-a gândit atunci că poate moartea fetiţei ar fi servit traficanţilor de organe, însă din trupul ei lipseau doar oasele picioarelor, ale braţelor şi gâtul. Poliţia a cercetat psihopaţii, alcoolicii, persoanele condamnate pentru viol şi pentru infracţiuni comise prin violenţă şi chiar pe părinţii copilei.
La o zi de la găsirea fetiţei, o altă pistă avea să fie furnizată anchetatorilor de o copilă, vecină de bloc cu Alina, Simona Bostan. Din mărturia mamei am aflat că persoana care a găsit-o pe Simona a fost chiar bunicul Alinei. Simona i-ar fi spus că ea a văzut în ziua aceea exact cum s-a petrecut răpirea fetei: Alina ar fi fost aruncată pe bancheta din spate a unei dacii de culoare neagră de doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu barbă şi cu ochelari negri la ochi, iar în maşină s-ar mai fi aflat şi o femeie blondă.
De-ndată ce Alina a fost băgată cu forţa în maşină, aceştia ar fi demarat în trombă. La auzul veştii, anchetatorii au analizat sute de posesori de maşini de culoare neagră, creând aproape o isterie în rândul deţinătorilor de autoturisme Dacia. Deşi, ulterior, după cum crede colonelul Ionel Moraru, „această variantă nu este decât o fabulaţie a fetiţei. Nimeni nu pare să fi văzut copila, cu toate că în acea seară era foarte multă lume pe-afară. De altfel, nici cojile de nuci care se aflau în găleată, după cum ne-a spus mama fetei, nu au fost zărite nici în preajma ghenei, nici pe drumul ce ducea la groapa de gunoi. Chiar mama ne-a declarat că a întrebat oamenii în jur, copiii, şi nimeni nu a spus că a văzut-o pe Alina în acea zi. Relatările copiilor sunt contradictorii, unul spune că a văzut că Alina a fost băgată în portbagaj, celălalt că a fost pusă pe bancheta din spate.
Stau şi mă întreb dacă aceşti copii au văzut această scenă, de ce nu au ţipat, de ce nu şi-au anunţat părinţii, trebuia ca cineva să audă… Mi-e greu să cred că s-a întâmplat aşa”, spune colonelul Moraru. Cu toate aceasta, varianta maşinii negre a fost una dintre cele mai bătătorite căi.
CARE PE CARE…
O altă pistă pe care au mers anchetatorii a fost cea în care mama fetiţei apărea drept suspect, bănuindu-se că fetiţa nu ar fi ieşit deloc afară şi că, dintr-un acces de furie, femeia şi-ar fi strangulat copila.
„Fata nu prea făcea nimic în lipsa unei recompense. Ca să ducă gunoiul ar fi cerut o îngheţată. Nu i s-a dat. Era de ajuns să o strângi mai puternic de gât şi să i se taie respiraţia. După care ar fi scos-o din apartament şi ar fi ciopârţit-o”, ar fi una dintre variantele pe care anchetatorii le-au emis.
Cezaria Lucaci a fost supusă testului cu detectorul de minciuni, la care, spune colonelul Moraru,
„nu a ieşit foarte bine, au fost unele întrebări la care răspunsurile au fost false, iar declaraţiile pe care le făcea se contraziceau. A încercat foarte mult să ne facă să mergem pe pista maşinii negre, deşi această variantă trebuie exclusă”, spune anchetatorul.
Acuzaţii au planat însă şi asupra poliţiştilor. Mama fetiţei îi acuză de greşelile făcute chiar la începutul anchetei, care a debutat la câteva zile după dispariţia fetiţei. Ea vorbeşte despre lipsa de profesionalism atunci când au fost ridicate probele din casa ei şi despre persecuţiile la care spune că a fost supusă ani în şir.
CRIMĂ FĂRĂ CRIMINAL
Alina ar fi avut acum 28 de ani. În urmă cu 29 ani însă viaţa sa i-a fost curmată brusc. Într-o zi de patimă, în Joia Mare, la doar câteva ore după ce a mâncat. I s-a retezat capul, iar carnea i-a fost extrasă de pe oase. Când bucăţile din trupul său au fost găsite, nu mai curgea nici o picătură de sânge. Mobilul crimei nu a putut fi stabilit vreodată. Deşi poliţiştii au scotocit mii de kilometri, luând Paşcaniul şi Romanul în lung şi-n lat, nu s-a mai găsit nici o probă, nici măcar un fir de păr.
După 15 ani, cazul s-a prescris. Au rămas în urmă un criminal în libertate, un mister neelucidat şi un sicriu mic, în care mama a aşezat coloana vertebrală, vertebrele, toate dislocate în urma biopsiei, fâşiile de carne de pe picioare, antebraţele, labele picioarelor, mâinile şi capul retezet al fetiţei. Peste ele a aşezat îmbrăcămintea, iar la căpătâiul mormântului i-a sădit flori de liliac şi i-a scris într-o inimioară numele şi anii pe care a apucat să-i trăiască.
Influenţabilă
Alina Lucaci era în clasa a III-a. Învăţătoarea sa de la şcoala nr. 6 din Paşcani, Ojică Geta, o descrie ca fiind o copilă plină de viaţă, zvăpăiată, sociabilă, „care se împăca cu colegii, era apropiată de colega sa Irina Laura, care stătea în acelaşi bloc cu ea”.
Femeia a declarat anchetatorilor că Alina a avut probleme la învăţătură în clasa I, unde avusese aproape numai note de 5, dar cu ajutorul mamei sale, Cezaria Lucaci, situaţia la învăţătură a fetiţei s-a schimbat considerabil, ajungând ulterior să aibă note mult mai mari. Nu lipsea niciodată nemotivat, însă în timpul orelor fata era distrată,
„neatentă, asimila destul de greu, era împrăştiată. Părinţii ţineau foarte mult la ea, mai tot timpul dându-i bani pentru a-şi cumpăra dulciuri în pauză, de la magazinul de pe Esplanada”, povesteşte învăţătoarea fetiţei.
Învăţătoarea Ojică mai spune despre ea că era o fire uşor de influenţat, adeseori luându-se după colegele sale. Femeia îşi aminteşte că în ziua dipariţiei, în timpul ultimei ore, vorbea cu Crisneanu Tatiana, aflată în faţa ei.
„Le-am atras atenţia. Atunci Tatiana mi-a spus că în acel moment Alina îi spunea că a doua zi nu va mai veni la şcoală. Nu cunosc dacă părinţii o băteau, însă înclin să cred că nu, deoarece, atunci când îi făceam observaţii în clasă, de faţă cu mama ei, ea râdea.”
VARIANTA MAMEI
Cezaria avea 36 de ani când copila sa a fost răpită şi omorâtă. 27 aprilie 1989, ziua în care i-a dispărut fetiţa, a găsit-o pe mamă acasă.
„Mă învoisem de la serviciu pentru a coace câteva kilograme de cozonac”, povesteşte femeia.
„Era ora 12:00. Băiatul, de 10 ani, şi cealaltă fetiţă, Coculeana, care avea aproape 8 ani, au mâncat. Alina şi tatăl său au zis că se duc să doarmă. Soţul meu trebuia să înceapă lucrul pe la ora 6:00 seara. Muncea ca şofer. Pe la 4:00 după amiază s-au trezit amândoi. În această perioadă eu am curăţat în balcon nuci. Când Alina şi taică-su s-au trezit, au mâncat şi apoi el a plecat la lucru. Băiatul, Telu, mi-a cerut voie să plece la un fel de circ ce era prin zilele alea pe acolo, iar Alina a plecat să ducă gunoiul. Şi-a pus repede în picioare o pereche de papuci de-ai mei, iar pe lângă fusta de pionier, cu care rămăsese de la amiază, şi-a pus un pulover de culoare roz. Coculeana a mers cu ea până în stradă şi de acolo s-au despărţit”, spune femeia.
Timp de 15-20 de minute ea nu şi-a făcut griji. Aflăm de la femeie că Alina mai obişnuia să stea de vorbă cu colegele de şcoală, vecine cu ea, ba chiar uneori să dea o fugă şi pe la bunicii din partea ei, care stăteau la câteva sute de metri distanţă, o aruncătură de băţ de casă.
„Între timp, şi eu am coborât să iau cota de alimente, cum era pe atunci, dar nu am lipsit mai mult de 15 minute, mai ales că ştiam că Alina nu are cheie pentru a intra în casă. Când m-am întors, am azvârlit pe canapeaua din sufragerie pachetul şi am început să îmi fac griji: de ce nu mai vine? De ce întârzie atâta, mai ales că groapa de gunoi era la două-trei minute de casă?”
Nu a mai avut răbdare şi a coborât din apartament, zicând că poate se întâlneşte cu ea, cu intenţia de a-i da îngheţata pe care fetiţa şi-o dorea încă de după-amiază, ca recompensă că a dus gunoiul. Ca apoi să îşi continue drumul la mama sa, să ia nişte ouă pentru cozonaci.
„Alina însă nu era de găsit. Se făcuse ceasul 17:30-17:45. Coculeana mi-a spus că imediat ce au coborât cu găleata s-au oprit în dreptul unei colege de clasă, cu care au vorbit, au mai mâncat şi nişte nuci rămase prin găleată, după care Coculeana şi-a continuat drumul împreună cu fetele, la denie.”
„ERA TĂIATĂ ÎN FÂŞII CA PENTRU ŞNIŢELE!”
Aici, mama copilei se opreşte. Firul se rupe brusc. Îşi frământă mâinile. Ochii arareori se dezlipesc de locul fix în care priveşte. Au trecut patru ani de când cazul s-a prescris şi femeia este cunoscută şi acum printre vecini ca fiind „mama fetiţei dispărute”.
La data de 10 mai 1989, după cum spune mama fetei, trunchiul şi capul fetei au fost găsite sub o macara pe un şantier din centrul Romanului, puse într-o pungă de plastic alb murdar. Două zile mai târziu, zece bucăţi din corpul Alinei au fost găsite într-o fântână pe un drum judeţean, la 300 de metri de intrarea în satul Hărmăneşti, comuna Todireşti, aflată la 4-5 kilometri de Paşcani.
„Crima asta nu a fost făcută de un om prost, de un ţăran, nici de un psihopat, că doar nu a făcut borş cu oasele fetiţei mele! Mă gândesc că poate au făcut un film de groază cu ea”, spune femeia, şi-şi încruntă privirea.
„Copila mea a fost găsită fără cap, fară braţe, iar carnea de pe picioare era tăiată fâşii de parcă trebuia să facă şniţele din ele. Oasele picioarelor nu s-au găsit, nici ale antebraţelor. Ci numai ale braţelor. Tălpile erau decupate de la gleznă cu o precizie extraordinară, la fel şi mâinile. Puteai să vezi cartilagiile, oasele curăţate de carne nu erau zgâriate”, povesteşte mama cu o stăpânire de sine stranie.
Fără ca vreo lacrimă să-i străbată chipul, fără ca vocea să-i tremure.
„Cred că fetiţa mea a folosit la ceva, moartea ei nu a fost întâmplătoare. Dacă dădea o maşină peste ea, o găseam pe jos, dar ea a fost luată pentru a-i folosi oasele la vreun transplant, altfel nu îmi explic, de ce carnea era curăţată de pe oase şi făcută pacheţele? Nu s-a constatat că a fost violată, iar dacă criminalul ar fi vrut să scape repede de corp, nu cred că ar fi stat să o ciopârţească cu atâta precizie”, spune femeia, şi scoate din plicul galben, rupt şi învechit, câteva fotografii cu fiica sa.
Alina, în mijlocul colegilor de şcoală, numai o săptămână înainte să fie omorâtă, cu bentiţă albă pe cap şi uniforma de şcolar, curată, vioaie şi zâmbăreaţă. O alta în care te privea dintr-un tablou mare, cu ochii săi pătrunzători şi senini, care nu prevesteau nimic din chinul ce avea să urmeze. Printre ele, femeia găseşte o fotografie mică, alb-negru. Capul Alinei, pus în două beţe de poliţişti, pentru a fi identificat de părinţi.
„Un poliţist mi-a dat fotografia ca să mă obişnuiesc puţin cu ce o să văd şi apoi mi-a arătat capul în realitate. Nu i-am mai dat poza înapoi”, spune femeia. Dă să enumere echipele, poliţiştii, procurorii care au lucrat la caz de-a lungul celor 15 ani, după ce fapta s-a prescris, dar „e imposibil, au fost atât de mulţi, însă nimeni nu a făcut nimic. M-au acuzat pe mine şi m-au pus cu forţa şi cu ameninţări să declar că eu am săvârşit crima, când nu era adevărat”, se vaită femeia, blamând comportamentul poliţiştilor anchetatori.
ANCHETĂ DUPĂ DOUĂ SĂPTĂMÂNI
„Eu chiar în seara aia, să fi fost 8:00-8:30, m-am dus la poliţia noastră din Paşcani pentru a anunţa dispariţia Alinei. Poliţistul de serviciu m-a luat în râs. «Sunt copii, doamnă, o să apară, mergeţi acasă», aşa mi-a spus şi a zâmbit la mine. Nici nu m-au luat în seamă”, povesteşte femeia despre prima greşeală pe care anchetatorii au făcut-o.
Au continut, după cum spune ea, cu o serie de nereguli, „care nu au dus la nimic, decât la a înnebuni un Paşcani şi un Roman întreg, ba şi împrejurimile, cu întrebări, verificări a tot felul de oameni, că ajunsesem să fim văzuţi ca nişte monştri, ca nişte mafioţi, lumea parcă nici nu ne mai privea ca pe nişte oameni”.
A doua zi dimineaţa, femeia a fost iar la poliţie, unde a depus şi o cerere scrisă, după ce seara, împreună cu părinţii şi soţul său, cumnatul şi sora au căutat-o pe fetiţă peste tot, ba tatăl a mers şi la primar pentru a cere o motopompă pentru a scoate apa dintr-un canal de lângă ghena plină ochi de apă, crezând că poate, vrând să spele găleata, fetiţa ar fi putut să cadă în el şi să se înece.
Ulterior, după câteva luni, Cezaria a aflat, prin intermediul unui poliţist care a anchetat cazul, că cererea ei a fost înregistrată abia după câteva zile, la început nefiind băgată în seamă. Ba, mai mult, anchetatorii s-au prezentat la faţa locului la 6 mai, la aproape două săptămâni de la dispariţie.
VARIANTA POLIŢIŞTILOR
Ani în şir, femeia a fost în ochii poliţiştilor suspect, aceştia considerând că la un acces de furie ea ar fi înfipt mâinile în gâtul fetiţei şi ar fi ucis-o. Ba, mai mult, că fetiţa n-ar fi ieşit din casă, mai cu seamă că acele coji de nucă din gunoi nu s-au mai găsit niciodată. Bănuiala a căzut asupra femeii după ce un psiholog ar fi ajuns la concluzia că este o femeie inteligentă, care are puterea de a ieşi din încurcături de orice fel.
Cezaria Lucaci s-a văzut în situaţia ca orice vorbă pe care ar fi spus-o să-i fie răstălmăcită sau contrazisă. Varianta pe care femeia o consideră plauzibilă este cea spusă de colega şi prietena Alinei, Simona Bostan: maşina neagră de pe stradă, din ziua aceea, în care se aflau doi bărbaţi şi o femeie blondă.
„Poliţiştii nu au crezut prea mult în mărturia fetiţei care a spus că a văzut cum i s-a pus mâna la gură şi cum Alina a fost vârâtă în maşină. Fiind mai devreme afară, ea i-a văzut cum dădeau târcoale blocului, cum au urcat pe scară, de parcă ar fi pândit-o pe fetiţă”, spune femeia indignată.
Conform colonelului Ionel Moraru, femeia se încurcă în declaraţii:
„Ne-a spus iniţial că nu a întâlnit pe nimeni pe stradă, că nu era nici un copil, femeie sau bărbat care să fi declarat că a văzut-o pe Alina în acea seară, pe la ora 17:30-17:45, iar apoi, în seara următoare, tatăl său a venit împreună cu fetiţa, Simona, să declare cum că ar fi văzut-o pe Alina şi că ar fi vorbit cu ea. Cred că sunt declaraţii-fantomă”.
Însă mama îşi aminteşte de un alt copil care ar fi spus că a văzut aceeaşi scenă:
„Peste o lună, cam aşa, am fost la o şedinţă cu părinţii pentru Coculeana, iar o mămică mi-a spus că băiatul ei, care avea 12 ani pe atunci, ar fi văzut şi el că Alina a fost băgată într-o maşină neagră, iar că în ea se aflau mai mulţi bărbaţi şi o femeie blondă. Diferenţele dintre declaraţii se referă la faptul ca unul dintre ei a spus că Alina a fost pusă în portbagaj, celălalt, pe bancheta din spate”, povesteşte mama copilei.
Colonelul Moraru retează din rădăcini această variantă, spunând că era practic imposibil să fie o maşină în acel loc, mai cu seamă că acolo, conform actelor unei firme care asfalta, pe acea stradă s-ar fi lucrat până la 7:30 seara şi nici unul din cei 12 muncitori nu ar fi văzut o maşină şi nici o fetiţă care să ducă gunoiul şi care să corespundă descrierii Alinei.
ÎN AUDIENŢĂ
Văzând că Poliţia Paşcani, la fel ca şi cea din Iaşi, nu face mai nimic pentru a înainta cu cercetările, femeia s-a urcat în tren împreună cu soţul său şi la 9 mai ajungea în Capitală, în audienţă la ministrul de Interne de pe atunci, Postelnicu.
„Ne-a primit unul, Iulian Vlad, am fost la el cu cumnatul meu, care lucra în Bucureşti la Minister. La 8 mai, luni, fusesem şi la Procuratura Paşcani. Poliţia m-a dat pe mine afară, a adus doi vecini şi, cu soţul martor, a dat toată casa peste cap, s-au uitat peste tot, până şi prin chiloţii din coşul cu rufe. Ba, mai mult, chiar Măgureanu, venit special de la Bucureşti, l-a urcat pe soţul meu pe bloc, fără să ştim nici acum motivul. Ăsta a fost rezultatul memoriului meu. Poliţiştii au venit de la Bucureşti, dar s-au călcat unii pe alţii pe picioare.”
ŞOARECI ŞI DETECTOARE
În mintea femeii multe gânduri şi nemulţumiri ies la iveală. Potrivit declaraţiilor ei, poliţiştii i-ar fi interzis să desigileze sicriul cu trunchiul şi capul fetiţei, în momentul în care aceasta a sosit de la Roman la Paşcani. Ba, mai mult, de-a lungul timpului, mai ales în 2001, trei luni, zi de zi, a fost constrânsă să mărturisească că ea este autorul faptei, punându-i-se în faţă mărturii „mincinoase, pe care eu trebuia să le semnez, cu care eu trebuia să fiu de acord. Când am fost supusă la detectorul de minciuni, în ’89, aproape patru ore am fost ţinută acolo, iar în mijlocul testului, din senin, au apărut nişte şoricei care se plimbau prin cameră de colo-colo, doar-doar mă intimidez şi iese ce nu trebuie la test. Au vrut să mă termine psihic”, spune cu tărie femeia, şi nu uită să amintească de caseta pe care poliţiştii au filmat-o la înmormântarea fetiţei, pentru a identifica oareşce suspecţi.
„I-au pus caseta fiicei mele, Coculeana, acum ceva timp, când ea avea 20 de ani. Dar ce să ştie ea, pe cine să recunoască dintre oamenii aceia, când ea, la dispariţia Alinei, avea 8 ani? Mie mi-au refuzat această dorinţă, când eu aş fi putut poate să văd, să observ ceva suspect.”
„MĂ ŞTIU CURATĂ!”
Deşi a fost în nenumărate rânduri acuzată de crimă, femeia este văzută de colegi ca fiind o mama exemplară: „Era foarte grijulie şi iubitoare cu fetele. Nu le bătea, le facea toate poftele, ba, de cele mai multe ori le lua cu ea la lucru, îi plăcea să le aibă prin preajmă”.
„Am încercat din răsputeri să fiu puternică, să rezist, dar căutam adevărul. Voiam să ştiu ce s-a întâmplat cu copilul meu”, spune Cezaria. Aşa că nu a stat pe gânduri atunci când a auzit de o clarvăzătoare din Craiova, care i-ar putea spune cine a omorât-o pe fiica sa.
„Când am ajuns acolo, am văzut cum femeia aceea vorbea cu morţii, practic vocea ei devenea vocea mortului, având acelaşi timbru vocal. Ne-a spus că Alina a fost luată de la colţul blocului, că i s-a tăiat gâtul şi că fetiţa nu îi cunoştea pe autori”, povesteşte femeia.
Acum, mama Alinei încearcă să îşi găsească alinarea în „dreptatea pe care o va face Dumnezeu”, după cum spune ea. Locuieşte cu soţul şi cu fiul cel mare şi încă mai speră că adevărul va ieşi la iveală. Căci, spune ea, „eu mă ştiu curată, nu am de ce să mă tem…”.
Stufărişul din grădină
Colonelul Moraru crede că cea care a înfăptuit crima este o femeie, iar cadavrul a fost dus într-un stufăriş, unde a şi fost tranşat. Cezaria Lucaci nu pare surprinsă de varianta colonelului. „Mi s-a spus şi mie în faţă de atâtea ori că eu aş fi criminalul şi că o să-mi dovedească”, spune ea degajată.
„Părinţii mei au stat la curte şi în spatele casei lor este un lan de stufăriş. Sigur la mine se referă, dar locul acela a fost cercetat, nu s-a găsit nimic”, spune ea, după care întreabă: „Dacă aş fi omorât-o, să zicem, de ce aş fi ciopârţit-o la milimetru? De ce nu am luat un topor cu care o tăiam bucăţele, de ce îmi trebuia atâta precizie?”.
Flirt cu colegii
În 1989, Cezaria Lucaci împlinea 12 ani de muncă. Era funcţionar la depozitul de carburanţi Paşcani. Intervievaţi de miliţieni, colegii de serviciu o caracterizează ca fiind un om de treabă, căreia îi plăcea viaţa. Unul dintre colegi, M. Ioan, cu care s-ar fi zvonit că ar fi avut relaţii intime, a declarat:
„I-am propus, pe vremea când nu era căsătorită, mai în glumă, mai în serios, să avem relaţii apropiate, dar m-a refuzat. Mi-a spus că dacă am intenţii de căsătorie, acceptă, dacă nu, să o las în pace. La serviciu era deschisă, glumea, nu se supăra dacă vreo glumă era mai deocheată, răspundea şi ea cu astfel de glume. Când un coleg o strângea în braţe sau o săruta în public, chiar şi după ce se căsătorise, nu se supăra, ba chiar uneori ea făcea nişte gesturi şi nişte glume care întărâtau pe orice bărbat”.
Într-un raport al Poliţiei se precizează că „nici mama şi nici tatăl nu ar fi fost prea afectaţi de dispariţia fetiţei şi că într-una din seri ar fi fost împreună la un restaurant”.
DEBUTUL ANCHETEI
Pentru că primele două volume din dosarul cazului „Alina Lucaci” s-au pierdut, Poliţia judeţeană Iaşi spunându-ne că ele se află la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, iar Parchetul trimiţându-ne la Poliţie, nu am putut să reconstituim debutul anchetei altfel decât din amintirile colonelului. La data de 5 mai seara, la Roman, într-un şantier de construcţii, nişte căutători de gunoaie au descoperit un sac în care se găseau capul şi trunchiul Alinei Lucaci şi au anunţat miliţia.
„Am făcut legătura cu dispariţia fetiţei noastre şi n-am avut timp s-ajungem la Roman în ziua de 6, deoarece la data de 7 la Todireşti un sătean a scos o dată cu găleata de apă nişte pungi din plastic în care era ambalată carnea de pe fese.”
În aceeaşi zi a sosit antropologul de la Institutul de Criminalistică de la Bucureşti şi a înjghebat scheletul fetiţei. Legistul n-a reuşit să dea o cauză a morţii, pentru că lipsea o bucată din cadavru – gâtul.
„Cred că bucata lipsă a rămas tot în fântână, sau a fost pusă în sacul în care au fost găsite trupul şi capul. Nu cred că a fost ascunsă bucata cu premeditare, ca să încurce ancheta.”
Moraru crede că a fost o moarte instantanee, nu un omor cu premeditare, iar criminalul a căutat să se debaraseze cât mai repede de cadavru. El a admis că locul unde a fost omorâtă fata nu e acelaşi cu cel în care a fost tăiată. L-am întrebat dacă trupul a fost transportat noaptea, pentru ca nimeni să nu vadă.
„E o idee bună, dar mai sunt şi sarsanale în care poate să intre un copil din ăla în voia cea bună. Avea un metru, un metru şi cinci, mai puţin dezvoltată decât alte fetiţe la vârsta ei.”
PISTE FALSE
Colonelul vorbeşte despre declaraţiile unor „copii fantomă”, care au spus după vreo zece zile de la dispariţia fetei că Alina ar fi fost luată de „doi neni îmbrăcaţi în negru” şi ar fi fost urcată într-o maşină de asemenea neagră, fabulaţii în opinia sa.
„Să nu uităm un lucru: acei copilaşi cu care s-o vorbit voiau să pară care mai de care mai grozav şi veneau cu nişte înflorituri. Ei au văzut-o pe Alina, dar nu în ziua respectivă, ci cu o zi două înainte de acea dată. A fost o zi foarte călduroasă şi seara la ora cinci toţi părinţii erau cu copiii afară. Nu se poate ca nici o persoană să nu o fi văzut, în afară de cei doi copii.”
În plus, în acea zi 12 oameni au lucrat pe o suprafaţă de 500 metri pătraţi din apropierea ghenei, la turnat beton.
„Maşina de care fabulau copiii nu avea pe unde să intre decât pe acolo. Ori nici unul din cei 12 n-au văzut nici maşină, nici oameni în negru.”
Colonelul nu a crezut de la început în povestea cu maşina neagră. L-am întrebat de ce s-a irosit timp şi energie în această direcţie. „Trebuia să se meargă pe toate variantele ca să se excludă.”
Ancheta nu a mers pe căi greşite doar pentru că doi copii au vorbit despre o maşină neagră. Miliţienii şefi veniţi de la Bucureşi n-au fost pe gustul colonelului:
„Am fost încurcaţi foarte mult de ideile venite de la Bucureşti. În loc să-ţi faci treaba, trebuia să mai ai şi grija lor. Deci noi am avut cam mulţi din ăştia, veniţi de la Bucureşti… Tu, când mergeai pe drumul tău şi îţi spuneai: eu pe ăsta trebuie să merg, nu puteai să desfăşori activitate că veneau cei de la Bucureşti, facem asta, nu asta, că eu sunt mai deştept decât tine, eu îs de la Bucale, de la ora exactă”.
La fel l-au încurcat şi cei de la serviciul tehnic al securităţii, care au pus microfoane în casele suspecţilor. „Unde trebuia să le ascundă cât mai bine acolo nu le-au ascuns şi acolo ne-au rupt nouă firul.”
Domnul colonel a refuzat să ne spună un nume, oricât am insistat. Un nume pe care spune că îl ştie. Cel al criminalului. „Aş putea fi dat în judecată şi să plătesc nişte daune. O să zică: domne, ai ştiut că sunt eu, de ce nu m-ai priponit atunci?”
Teama de închisoare
• Jurnalul Naţional: Credeţi că ucigaşul a avut complice?
Ionel Moraru: La împrăştiat da, o avut complice. Şi a fost unul singur.
• Trebuia să aibă maşină?
Dar, uită-te matale, de la locul unde a dispărut şi până la gară sunt exact 150 m. La Roman, locul unde au fost găsite bucăţile e la 300 de m de gară. Dincolo, în câmp, la fântână, acolo nu-ţi trebuia maşină. Aveau 7-8 kilograme bucăţile.
• Din fântâna aia se scotea apă zilnic?
Zilnic se scotea.
• Înseamnă că chiar în ziua aia a fost aruncat.
Nu, pentru că în primă fază, când îi carnea proaspătă, ea se duce la fund, şi pe măsură ce se alterează se ridică. Dacă temperatura era mai scăzută, cine ştie când se descoperea. Eu înclin să cred că au fost aruncate în noaptea de 28 aprilie. Şi locul unde s-a ciopârţit cadavrul respectiv nu este loc închis, ci un loc cu trestie, cu stuf.
• Au mai fost cazuri similare în judeţ, în ţară?
În judeţ nu. Nici în ţară n-am avut aşa (cu copii), dar au mai fost cu secţionări.
• E un om inteligent criminalul?
Nu.
• I-a făcut plăcere să facă asta?
Nu.
• E una să omori, şi alta să îl tai aşa în bucăţi. De ce ar fi făcut asta?
Teama de privare de libertate.
• Care ar fi obiectul cu care a tăiat?
Un cuţit oarecare.
• Credeţi că autorul a ciopârţit trupul?
Da, autorul. Complicele a murit la un an şi două-trei luni. Cel care a secţionat-o… Vă pot spune numai atât: cel care a tăiat cadavrul a tăiat la viaţa lui foarte multe găini.
Erori
„În primul rând cercetarea la faţa locului trebuia să se facă în momentul sesizării, ori în cazul ăsta s-a făcut după 48 de ore. Trebuia să privim în ansamblu: să se vadă dacă a avut loc vreo ceartă, vreun scandal, vreo luptă ceva, după care urma ridicarea de probe biologice care au aparţinut persoanei dispărute”
Scrupule
„Dacă vorbesc, aş putea fi dat în judecată şi să plătesc nişte daune. O să zică: dom’ne, ai ştiut că sunt eu, de ce nu m-ai priponit atunci?”,
Ionel Moraru, colonel în rezervă.
În încercarea de a-l găsi pe cel care i-a luat viaţa Alinei, anchetatorii au făcut o muncă sisifică. I-au cercetat pe toţi violatorii din zonă, dar şi pe măcelari, pe deţinătorii de maşini negre şi pe toţi „ciudaţii” din judeţul Iaşi. Datorită numărului imens de persoane interogate – vreo 6.000, şi al percheziţiilor, dosarul acestui caz e o adevărată frescă a vieţii cotidiane din anul de graţie 1989.
Carmen Preoteşoiu
Irina Munteanu
Din Mirosloveşti şi până-n Miroslava, din Hârlău şi până-n Popricani, din Andrieşeni şi până-n Scheia, toate posturile de miliţie comunale şi orăşeneşti le-au raportat şefilor de la Paşcani despre eventualii suspecţi din localităţile lor. Când au crezut că e nevoie, miliţienii nu s-au sfiit să intre în viaţa personală a oamenilor, să le scotocească apartamentele şi chiar să le confişte fotografiile porno ascunse bine prin vreun colţ de sertar.
În rapoartele lor au scos la iveală vicii ascunse, dar şi furturile de carne ale unor oameni care la acea vreme mureau de foame. Au fost cercetate „elementele iehoviste”, cum apare notat în dosar, oameni care în viaţa lor nu au făcut nimic rău, dar suspecţi pentru că aparţineau unei secte interzise de lege în acel timp. N-au fost ignoraţi nici „tinerii din curentele care apăruseră atunci – metaliştii”, după cum mărturiseşte colonelul în rezervă Ionel Moraru, care a lucrat la dosarul „Alina Lucaci”.
Aşa au reuşit oamenii legii să rezolve şi cazuri care nu făceau parte din planul iniţial: un copil rătăcit din Ruginoasa a fost redat familiei, cu menţiunea că miliţienii le-au atras atenţia părinţilor să supravegheze mai bine minorul pe viitor. O femeie, ameninţată de consort că o va arunca de la etaj, a reuşit să-şi spună păsul unui medic şi a plănuit împreună cu el internarea la spitalul „Socola” a soţului alcoolic.
IUBITORII DE COPII
Unul dintre cei interogaţi este Gurzun Ioan, un operator de la Întreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr, de vreo 40 de ani, suspectat a fi pedofil. Iată cum sună declaraţia lui:
„În urmă cu circa trei ani, fiind băut şi aflându-mă pe Esplanada (n.r. – o alee largă de vreo 30 de metri, între două rânduri de blocuri, din Paşcani) din faţa magazinului cu autoservire am acostat o fetiţă de circa cinci ani, am pupat-o şi cu ea de mână am mers printre blocuri şi am ieşit la marginea oraşului. Am stat cu ea în braţe circa 4 ore, după care am lăsat-o să plece, după ce i-am dat 10 lei să-şi cumpere bomboane”.
Din când în când, Gurzun mai lua şi ţeapă de la copile materialiste:
„În noiembrie 1988, în apropierea Şcolii generale nr 6 din Paşcani m-am întâlnit cu două fetiţe de circa 12-13 ani pe care le-am acostat spunându-le să vină cu mine. Fetele mi-au cerut bani ca să vină. Le-am dat câte 100 de lei la fiecare, după care acestea au fugit. Altceva nu le-am făcut la cele două fetiţe. Menţionez că nu am avut relaţii sexuale cu vreo femeie de doi ani de zile”.
„BOLNAVI PSIHICI”
La data de 9 mai 1989, Postul de Miliţie Mironeasa raporta victorios că violatorii sunt sub control, obosiţi de muncile agricole:
„Trecând la verificarea celor condamnaţi pentru viol şi a celor predispuşi la perversiuni sexuale, aceştia în perioada critică s-au aflat la domiciliu, deoarece lucrează în cadrul C.A.P. Mironeasa şi nu au părăsit comuna. Din comună nu avem până la această dată persoane şi copii dispăruţi de la domiciliu. Pe raza comunei nu avem unităţi sanitare care să aibă persoane internate şi nici persoane care deţin autoturisme de culoare neagră. Pe raza comunei nu sunt persoane care au fost sau sunt măcelari”.
Nici în Voineşti n-au fost „identificate persoane care să vagabondeze pe raza altor localităţi”, altele decât „ţiganii din satul Slobozia, care umblă cu flori prin municipiul Iaşi, care vin zilnic la domiciliu”. Miliţianul un pic agramat mai notează: „Nu avem bolnavi psihici internaţi în spital datorită comportării psihice pe raza comunei Voineşti”.
În Hălăuceşti, miliţienii au făcut o intersectare de roluri şi raportul a ieşit aşa:
„Pe raza comunei Hălăuceşti, din investigaţiile efectuate nu am stabilit persoane care să fi lucrat ca măgelari şi în prezent să fie bolnavi psihici”.
Anchetatorii au dat şi peste un alcoolic cu simţ al umorului. Ciobanu Iosif, din Mogoşeşti-Siret, „a avut manifestări de violenţă şi acte antisociale: la un praznic religios care se oficia în curtea bisericii ortodoxe – el fiind catolic – s-a urcat pe masă de faţă cu participanţii, după care a fugit; s-a culcat în drum cu toporul sub cap afirmând că cine trece pe lângă el îi va lua viaţa”. În urma unor întrebări indiscrete, miliţianul a aflat că „în timpul relaţiilor sexuale obişnuia să muşte şi să lovească cu pumnii în soţia sa”.
Lipsa de comunicare cu semenii te făcea să devii suspect, aşa cum i s-a întâmplat lui Ursache Nicolae din Hărmăneşti, sat aflat în apropiere de fântâna unde s-au găsit o parte dintre rămăşiţele trupului Alinei. Vecinii l-au încondeiat bine pe Ursache, de i-a ieşit aşa portret:
„Locuieşte singur, este retras, nu primeşte pe nimeni în casă, este văzut foarte rar pe acasă, nu vorbeşte cu vecinii. Are datorii mari la asociaţie şi I.R.E., fapt pentru care i s-a tăiat racordul de la lumină. În timpul cât trăia soţia, se certau, el consuma băuturi alcoolice, o bătea, era violent”.
Miliţia a ajuns cu verificările şi la căminul de nefamilişti ai IMMR Paşcani, unde anchetarea lui Ghiduş Petre a dat la iveală o dramă personală, posibil subiect de roman. Pentru că avea penisul mic şi, în ciuda unor investigaţii medicale iniţiate încă din copilărie, nu a reuşit să-şi îmbunătăţească situaţia, mama sa l-a sfătuit să nu se însoare niciodată. El n-a ascultat totuşi şi la momentul declaraţiei, la 2 mai 1989, avea trei copii. Copii pe care nu-i credea totuşi ai săi, dat fiind că lipsea destul de mult de acasă, iar în acest timp fratele său mai rămânea pe la el.
„Nu-mi dau seama de ce am plecat prin ţară. Am momente când parcă nu judec. Mi s-a mai întâmplat să plec prin ţară fără scop prin anul 1981. Declar că atunci când am bani consum băuturi alcoolice.”
La Comarna, violatorii n-au părăsit domiciliul, nici copiii n-au plecat de-acasă, iar măcelari n-au avut niciodată. Medicilor de pe raza comunei li s-a cerut maximă vigilenţă. Ei „au fost instruiţi să urmărească modificările survenite în comportamentul unor bolnavi sau noile cazuri de îmbolnăvire”.
VEDETA DOSARULUI
Pentru că Dan Rotaru întrunea mai multe dintre trăsăturile criminalului căutat (avea ambii părinţi din Hărmăneşti, deci era potenţial cunoscător al fântânii unde s-au găsit membrele Alinei, se îmbrăca în negru, era labil psihic şi obsedat sexual, dar nu mai mult decât alţi tineri), el a fost vedeta neîncununată cu premiu a dosarului „Alina Lucaci”.
Psihiatrii care l-au consultat pe tânăr notau: „Pacientul s-a internat la trimiterea reţelei teritoriale pentru dificultăţi de adaptare socio-familiară, tendinţă de vagabondaj, ideaţie auto-distructivă, o tentativă de sinucidere prin medicamente în ianuarie 1989, intoleranţă la frustraţie”. Dan era un tânăr neadaptat, ce-şi hrănea iluziile cu romane scrise de clasicul francez Alexandre Dumas, aşa cum ne arată un raport de percheziţie în apartamentul în care băiatul locuia cu părinţii.
În camera lui s-au găsit patru cărţi: „După douăzeci de ani”, „Cei trei muşchetari”, „Cei patruzecişicinci”, de mai sus-numitul autor, şi „Corsarul”, de Joseph Conrad. Şi părinţii păreau a fi iubitori de romane de aventuri, cum ar fi „Acuzatul din camera 13″, „Cazul numărul 13″, „Timidele aventuri ale unui spălător de geamuri”, „Sabia dreptăţii”. Cei care au scotocit camera tânărului nu s-au oprit la gusturile de lectură ale acestuia, ci au pătruns mai adânc în investigarea personalităţii sale.
„Pe şifonierul din camera lui Rotaru Dan s-au găsit trei bileţele care au fost ridicate în vederea cercetărilor. Conţinutul acestor bileţele este următorul: 1) «Când vrei să faci vreo boacănă, să te gândeşti la mine, poate astfel te vei opri la timp. Te sărut dulce, dulce de tot. Claudia». 2. «Să fii cuminte, să nu faci şolticării, să nu te baţi, să nu te încurci cu femei deochiate; să nu stai prea mult; se aprobă». 3) «Să fii cuminte, te atac ca să nu te umfli în pene, Claudia».”
FILM DE GROAZĂ
Dan Rotaru absolvise cu bine şcoala generală, dar la liceu s-a poticnit şi în clasa a XI-a a fost exmatriculat „pentru absenţe şi grave abateri de la disciplină”. În momentul în care miliţienii încep să se intereseze de viaţa lui, el nu avea ocupaţie, era întreţinut de părinţi, „ducând o viaţă parazitară în compania unui grup de tineri de vârstă apropiată”.
Cei care îl cunoşteau mai spun că „obţinea bani pentru discoteci, vizionări video ori consum de alcool de la mama sa, din bişniţă cu bunuri achiziţionate de la turiştii polonezi în zona Moţca, ori din furt. Venea acasă însoţit de diverse tinere, în majoritate eleve, împreună cu care consuma alcool, afirmându-se că investigatul întreţinea raporturi sexuale cu acestea”. Cristina Prăjescu povesteşte despre absenţele de acasă ale lui Dan, despre nopţile petrecute la vizionări de filme pe video şi la chefuri, şi despre pasiunea lui pentru „fetele blonde”.
Miliţianul trage aşadar concluzia, după ce vorbeşte cu diverşi oameni de bine:
„Numitul Rotaru Dan este obsedat sexual. Îi plac senzaţiile tari, cunoaşte cu amănunte filmele pornografice şi de groază pe care le vizionează la video”. Când îi vine rândul să-şi spună şi el părerea, Dan ţine să clarifice care-i sunt gusturile: „Am vizionat filme la video, dar nu-mi plac cele de groază, prefer filmele de acţiune şi comedie”. În ziua de 27 aprilie 1989, Dan s-a plimbat cu Claudia, prietena sa, au fost şi prin piaţă, de unde şi-au cumpărat gumă de mestecat şi ridichi. Între orele 17:40 – 22:30, miliţia nu a reuşit să afle ce a făcut băiatul, dar se pare că ceva, ceva i s-a întâmplat, de vine acasă „foarte tulburat, agitat, nervos” şi încearcă să se sinucidă prin „aruncarea pe geamul bucătăriei”, după cum declară părinţii. Dan neagă însă în declaraţia sa încercarea de defenestrare.
MAN IN BLACK
Pentru primăvara anului 1989, probabil că Dan Rotaru era un băiat îmbrăcat la modă: geacă din piele artificială neagră, pulovăr de PNA gri închis, cămaşă de culoare neagră, „o pereche de pantaloni din tercot de culoare neagră, cu şliţ în faţă”. Hainele negre pe care le purta în ziua de 27 aprilie l-au băgat în bucluc pe Dan, pentru că au fost doi copii care au depus mărturie că Alina a fost răpită de un bărbat în negru. Dar tot hainele negre l-au salvat.
În urma analizării lor la microscop, nu s-au găsit nici rupturi, nici probe biologice care să-l asocieze cu Alina Lucaci. De asta anchetatorii, după nenumărate interogatorii şi investigaţii, l-au lăsat pe „obsedatul sexual” în plata Domnului. Deşi au depus un volum de muncă enorm şi au lucrat cu peste 400 de informatori, „ai securităţii şi ai noştri”, după cum precizează Moraru, ucigaşul nu a fost prins până când fapta s-a prescris. „Criminalul a trecut prin ancheta noastră.” Aceasta este concluzia domnului colonel.
Măcelarii
„După ce s-a descoperit cadavrul, au intrat în calcul toţi casapii din Paşcani şi zonele limitrofe, cât şi din municipiul Roman şi zone limitrofe. S-au verificat toţi medicii chirurgi şi autopsierii”, ne-a explicat colonelul în rezervă Ionel Moraru.
Aceştia au intrat în vizorul miliţiei din cauza dezmembrării profesioniste a cadavrului fetei. Un raport din 13 mai 1989 descrie o situaţie de criză a Romanului anului 1988, când închiderea fabricii de mezeluri de lângă oraş a lăsat mulţi oameni fără mijloace de subzistenţă.
„Doi mezelari de la această unitate s-au deplasat cu un autoturism Dacia de culoare neagră la Abatorul Paşcani, interesându-se de posibilitatea angajării la abator. Din lipsă de locuri de muncă au fost refuzaţi.”
Pe lângă aceştia, au mai apărut pe lista suspecţilor şi foştii angajaţi ai Abatorului Paşcani: Rusu Constantin, măcelar, Rusu Fănică, tranşator, şi Anghel Ion, măcelar. Acesta din urmă este descris drept „o persoană cu comportament dubios”, care „şi în prezent se mai pretează la acte de sustragere din abator”.
Cu toate că s-au depus eforturi supraomenești, Cazul Alina a fost clasat și rămâne în manualele de istorie și criminalistică drept un caz cu autor necunoscut.
Sursă – Crime neelucidate
Autor – Tugui Florin
- Published in Povestea zilei
“Înainte să nasc, soţul mi-a zis că nu mă mai iubeşte”
“Înainte să nasc, soţul mi-a zis că nu mă mai iubeşte”. O femeie a ținut să-și scrie povestea pe rețelele sociale pentru a aminti tuturor că fericirea vine din interior, nu exterior.
“O vilă mare, o pisicină în curte, două mașini frumoase în fața casei și așteptând primul copil. După 9 ani de căsnicie, aveam totul. Cel puțin așa credeam.
Mai aveam două zile și urma să nasc, când o discuție cu soțul meu m-a dărmat complet.
– Vreau să fiu alături de copil, dar să știi că nu te mai iubesc.
Nu-mi venea să cred ce aud. Observasem că se îndepărtase de mine în timpul sarcinii, dar mă gândeam că doar îi este frică de noua lui meserie, cea de tătic.
Mi-a spus că avusese o aventură acum cinci ani și că de atunci și-a dat seama că nu mai simte nimic pentru mine. M-am gândit la copilul meu și i-am spus că îl iert și că trebuie să încercăm să ne salvăm căsnicia.
Înainte să nasc aveam tot felul de sentimente. Eram entuziasmată că îl voi cunoaște pe cel mic, dar îmi era frică de soarta căsniciei mele.
Cosmin s-a născut într-o vineri, în iunie. Era așa frumos și inocent. Nu știa ce haos e în viața mamei lui. Cred că avea vreo patru luni când mi-am dat seama de adevăratul motiv al soțului meu. Avea o aventură de când rămăsesem însărcinată și aceasta continua. Mi-am luat copilul de cinci săptămâni și am lăsat în urmă și piscina și vila și visele mele.
Ne-am mutat într-o garsonieră minusculă. Nu m-am simțiti niciodată atât de singură și compleșită de necazuri. Eram disperată.
Nu-l lăsam pe Cosmin să mă vadă plângând. Mă ascundem în baie.
Cosmin avea vreo patru luni când am ajuns la capătul puterilor. M-am certat groaznic cu tatăl copilului meu. M-am ascuns în baie, m-am așezat în poziția fetală și mi-am zis că nu vreau să mai trăiesc. A urmat o liniște groaznică. Nici nu știu cum am stat pe jos în baie cu lacrimile șiroind pe obraji, dar la un moment dat am găsit o putere în mine cum nu credeam că există. M-am descis să îmi iau viața în mâini, să nu-l las pe fostul soț să îmi afecteze viața. Mi-am dat seama că acordasem prea multă atenție slăbiciunilor mele și ajunseseră să îmi conducă viața.
Mi-am făcut bagajele, am luat copilul și am plecat la fratele meu. pe drum mi-am dat seama cine era motivul pentru această putere, copilul meu. El mi-a dat putere să continui, să mă trezesc în fiecare dimineață. Mi-am dat seama că fericirea mea vine din interior.
E o lecție pe care trebuie să o învețe oricine. Eu făcusem greșeala să îmi bazez identitatea pe căsnicia mea, pe lucrurile materiale din jurul meu. Eu am învățat că eu sunt responsabilă pentru fericirea mea.”
- Published in Povestea zilei
Povestea impresionantă a ieșencei cu patru rinichi
O ieşeancă a suferit două transplanturi de rinichi. Unul dintre organe l-a primit în urmă cu aproape 15 ani, de la sora ei. Medicii au decis să-i lase şi rinichii bolnavi, care în timp s-au atrofiat. La sfârşitul anului trecut a mai suferit un transplant, deoarece rinichiul primit în 2002 nu mai era acceptat de organism.
De Ziua Mondială a Rinichiului, doi ieşeni ce au avut şansa la o viaţă normală după ce au primit unul sau doi rinichi de la un donator, povestesc ce presupune perioada de după transplant şi cât de mult contează să existe cineva care să te salveze de chinuitoarele şedinţe de dializă, care te leagă de patul de spital de mai multe ori pe săptămână, timp de câteva ore.
Dana Botezatu a trecut prin două intervenţii de transplant, una la Spitalul „Dr. C.I. Parhon“ din Iaşi, în anul 2002, când a fost a 21-a persoană transplantată în acest centru, iar a doua la Cluj, de curând, la finalul anului 2016. În momentul de faţă trăieşte cu patru rinichi, dintre care doar unul funcţional, după ce medicii au decis ca după ambele transplanturi să îi lase şi rinichii bolnavi, care în timp, fiind nefolosiţi, s-au atrofiat.
Totul a pornit de la vârsta de 29 de ani, când a fost diagnosticată cu glomerulonefrită cronică, o afecţiune care conduce la insuficienţă renală cronică. Primul transplant a avut loc în urmă cu 15 ani, la un an după ce a fost diagnosticată, moment în care a primit şansa la o viaţă normală datorită surorii sale care i-a donat organul de care avea nevoie.
„Mergeam de două ori pe săptămână să fac hemodializă, timp de cinci ore, marţea şi joia. Joia era cel mai greu, pentru că terminam la ora două noaptea. Să stai cinci ore nemişcat nu este foarte confortabil, deşi condiţiile din spital erau foarte bune, puteai să te uiţi la televizor sau să citeşti. Apoi, am aflat că am nevoie de un rinichi nou“, rememorează femeia.
Atunci a făcut timp de şase luni dializă, până când a aflat că este compatibilă cu sora ei. Iniţial, au făcut analizele părinţii săi, însă s-a renunţat la idee având în vedere că erau mai în vârstă. A primit rinichiul de la sora ei, chiar în ziua în care împlinea 30 de ani, cu gândul că va putea duce din acel moment o viaţă normală şi lipsită de griji, lucru care a durat 14 ani.
„A acceptat ideea din prima, chiar dacă acest lucru presupunea să nu mai poată avea copii. M-am gândit şi la situaţia în care aş fi avut un copil, asta în condiţiile în care aş fi reuşit să duc sarcina, dar ar fi apărut complicaţii care nu aş fi vrut să îl afecteze pe copil în viitor, astfel că amândouă am rămas fără copii“, spune Dana.
Problemele care au condus la cel de-al doilea transplant au început să apară 14 ani mai târziu, în 2016, când Dana Botezatu a început să se simtă tot mai rău, funcţia rinichiului începând să fie diminuată încă de la începutul anului. S-a înscris pe listele de aşteptare de la Iaşi, însă a încercat şi la Cluj, de unde a şi venit soluţia salvatoare. După 15 şedinţe de dializă, pe data de 20 octombrie aceasta primea un nou rinichi, cel de-al doilea.
„După prima operaţie, timp de 14 ani totul a fost bine, însă la un moment dat am început să mă simt tot mai rău. Concret, anticorpii au atacat rinichiul de la sora mea, iar organul a fost respins de către organism. M-am înscris pe listele de aşteptare de la Cluj, urma să mă înscriu şi la Bucureşti. La Iaşi este mai complicat, întotdeauna atunci când este o prelevare rămâne un singur rinichi, celălalt fiind trimis la Bucureşti. Din punctul meu de vedere, ar trebui să rămână amândoi aici, Moldova fiind o regiune destul de mare“, a precizat Dana Botezatu.
Un tânăr aflat în moarte cerebrală i-a salvat viaţa
Vasile Budăi este un alt ieşean care a fost diagnosticat cu insuficienţă renală în 2004, iar după doi ani medicii i-au spus că este necesar transplantul. Donatorul său a fost un tânăr aflat în moarte cerebrală în urma unui accident, despre care nu a putut să afle mai multe detalii, însă căruia îi este mereu recunoscător. Părinţii acestuia nu au dorit să se ştie prea multe, ci să rămână gestul care i-a adus şansa la o viaţă normală.
„Eram înscris pe listele de aşteptare la Iaşi, dar eram şi la Cluj. Când mi s-a spus de la spital că s-a găsit un rinichi compatibil, am aflat că mai sunt alte două persoane, însă am avut norocul să fiu eu“, povesteşte acesta.
Bărbatul îşi aminteşte cum, înainte de a avea un rinichi nou, se lupta zi de zi cu o oboseală accentuată şi cu stare de rău, care începea de dimineaţă şi îl împiedica să lucreze. Fiind inginer, avea nevoie ca mintea să îi fie limpede şi să poată funcţiona la capacitate maximă, lucru care a fost posibil abia după transplant. De curând, în luna noiembrie a anului trecut, a împlinit 10 ani de când trăieşte cu rinichiul care l-a salvat de dializă.
„Sunt bine în general, cu o uşoară problemă de la medicaţia pentru imunosupresie pe care trebuie să o urmez după transplant, am un început de diabet pe care trebuie să îl ţin în frâu. Sunt conştient că trebuie să fac poate mai multă mişcare“, spune bărbatul.
Medicii de la Spitalul Clinic „Dr. C.I. Parhon“ susţin din nou dorinţa ca, în urma prelevării de organe, ambii rinichi să poată rămână la Iaşi, unde există sute de pacienţi pe listele de aşteptare şi unde există şi capacitatea necesară pentru cele două intervenţii.
„Pacienta a revenit pe dializă timp de 15 şedinţe până a primit noul organ, pentru că rinichiul nu mai funcţiona. În medie, durata de supravieţuire a transplantului este de opt-nouă ani. Având în vedere că există o listă de aşteptare care nu este doar pentru un anumit centru, şansa pacientei a fost să fie chemată la Cluj şi să se facă mai repede transplantul. Existau într-adevăr mai multe şanse dacă ambii rinichi ar rămâne la Iaşi, ne-am dori acest lucru, deoarece avem atât capacitatea necesară, cât şi un număr mare de pacienţi pe lista de aşteptare şi este păcat ca atunci când se face o prelevare din zona noastră să nu îi putem transplanta pe amândoi“, a precizat dr. Ionuţ Nistor, medic specialist nefrologie şi purtător de cuvânt al unităţii medicale.
Continuarea AICI > Povestea uluitoare a ieșencei cu patru rinichi <
Citește și O formă rară și agresivă de CANCER, tot mai întâlnită la Iași
- Published in Povestea zilei
Povestea Adelinei. Alegeri corecte, muncă si corectitudine. Partea a III-a
Fericirea nu o găsești in case sau portofele, ci chiar în tine însuți.
Mă privesc în oglinda argintie din camera mea. În spatele meu, pe şevalet, se află tabloul la care lucrez de câteva zile. O comandă specială, primită de la o familie frumoasă. Copii, părinţi şi bunici, cu toţii suprinşi într-o fotografie deosebită, iar eu trebuia să aştern pe hârtie chipuri şi sentimente care să încânte ochii privitorilor. Zâmbesc amar. Ironia sorţii, în ultima vreme pictam doar copii şi familii, în timp ce inima mea era sfărâmată de dorul Fridei.
Zilele se aşterneau cu uşurinţă peste mine, transformându-se în luni. Pe plan profesional, începeam să mă simt tot mai împlinită. Pagina mea de Facebook devenea tot mai apreciată de fani, iar comenzile nu întârziau să apară în număr cât mai mare. Atât de mare, încât aproape nu mai făceam faţă. Începusem să îmi fac planuri de viitor, visam să cumpăr un teren pe care să îmi construiesc o casă, unde să locuiesc cu Frida. Banii din portofel îşi făceau binecunoscutul efect, saloanele pe care le frecventam şi hainele frumoase pe care le purtam îmi ofereau o încredere ieşită din comun, aşa că într-o bună zi, m-am dus direct la poarta casei în care se afla fiica mea. În curte se auzea un râs fin, precum un clinchet de clopoţel. Poarta mare, din fier, s-a deschis în faţa mea, o doamna plinuţă auzind soneria. În clipa următoare, am zărit-o. Micuţa Frida, cu bucle blonde şi o rochie galbenă precum paiul, alerga după o minge. Crescuse atât de mult.
– Bună ziua. Va pot ajuta cu ceva? Doamna din faţa mea mă privea binevoitoare.
– Bună ziua. Da. Aş dori să vorbesc cu Alin.
– Domnul Alin nu este acasă, dar este doamna Alexandra. Doriţi să o chem?Preţ de câteva secunde nu am ştiut ce să îi spun.
– Da. Aş dori să vorbesc cu ea. Eram conştientă că Alexandra putea să decidă cu uşurinţă soarta fiicei mele. Deşi o detestam din adâncul sufletului, trebuia să am o discuţie cu femeia care îmi creştea fiica. Poarta grea s-a închis în faţa mea, iar în câteva minute, Alexandra a apărut la poartă.
– Te-am văzut pe geam. Nu am vrut să cobor, însă … cred că ar fi normal să purtăm o discuţie după toate cele întâmplate. Intră.
Era ceva diferit la Alexandra. Privirea ei trufaşă dispăruse. Probabil simplitatea hainelor cu care stătea în casă, părul necoafat şi lipsa machiajului o făceau să pară o femeie normală, iar eu nu mă mai simţeam deloc intimidată. Am urmat-o în curtea dichisită, plină de verdeaţă şi ne-am aşezat la masă unde, altă dată, îmi sorbeam cafeaua, cu guriţe mici, contemplând frumuseţea din jurul meu. Acelaşi miros de iarbă proaspăt tunsă, acelaşi aer plăcut. Doar că, undeva în fundul curţii, se juca fetiţa mea, cu o femeie străină, probabil bona ei.
– Alexandra, trebuie să vorbesc cu Alin. Însă e important să discut şi cu tine, sunt sigură că ai un cuvânt de spus în relaţia asta. Am nevoie de Frida. Nu vreau să mai lupt. Am obosit să lupt împotriva unui om care odată mi-a fost suflet pereche. E dureros. Chiar dacă nu mai există iubire între noi, ar trebui măcar să existe compasiune pentru durerea ce o port în suflet datorită lipsei fiicei mele din viaţă mea.
Privind în jos, Alexandra mi-a răspuns, cu glasul uşor timid.
– Sunt însărcinată, Adelina. Dacă mi-ar fi spus acest lucru acum câteva luni, probabil m-ar fi făcut să mă adâncesc şi mai tare în depresia care reuşise să mă prindă în ghearele sale. Însă în acel moment, nu mă gândeam decât la Frida.
– Felicitări. Îţi doresc să ai o sarcina uşoară şi o soarta mai frumoasă decât a mea alături de Alin. I-am zâmbit, într-un fel, ironic.
Eram convinsă că nu va sfârşi alături de Alin.După o discuţie surprinzător de plăcută cu Alexandra, mi-a dat permisiunea să o iau pe Frida alături de noi. Aşa cum mă aşteptam, micuţa mea fetiţă nu m-a recunoscut. Dar acest lucru nu m-a descurajat. După o oră de joacă, deja îmi zâmbea. Nimeni în lumea asta nu poate înlocui mama, iar iubirea dintre mamă şi fiică este ceva unic, scris cu sânge în inimile noastre. Când Frida a adormit, eu am plecat către casă, cu promisiunea Alexandrei că va încerca să îl înduplece pe Alin.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Alin m-a sunat. Am încercat să îmi stăpânesc emoţiile din voce şi i-am răspuns, stabilind o întâlnire pentru prânz.
Goală, mă priveam în oglinda din camera mea, zâmbind victorios. M-am îmbrăcat exact aşa cum ştiam că îi plăcea, odată, lui Alin, să mă vadă. O rochie mulată pe corpul ce acum era o adevărată plăcere să îl priveşti, sandale cu tocuri înalte şi bijuterii alese pe măsură, alături de părul îngrijit, vopsit şi coafat, mă făceau mai frumoasă decât fusesem vreodată. Dar acum aveam ceva special. Aveam o împlinire sufletească ce mă înfrumuseța. Împlinirea ce o are o femeie care ştie ce vrea, o femeie independentă, care nu are nevoie de banii unui bărbat pentru a arata în acel fel.
Alin mă aştepta la restaurant alături de Alexandra. Acum, rolurile erau inversate. Inima îmi zâmbea, privindu-i corpul altădată perfect. Îmi venea să strig, să urlu, să îi spun cu ură:“Vezi, scumpete, ce înseamnă să ai un copil?”Îi priveam pe cei doi în timp ce beam cafeaua. Păreau doi străini. Alin butona disperat telefonul, în timp ce Alexandra citea cu interes o listă, probabil scrisă de ea. Imaginea din faţa mea îmi dădea sentimentul de deja vue. Fusesem, cu ceva timp în urmă, personajul principal din acelaşi film.
– Mi-aş dori mult să ne înţelegem asupra copilului, Alin. Eu o iubesc şi am nevoie de ea. Sunt sigură că şi tu o iubeşti, dar e dreptul meu să o cresc. În plus, tu ţi-ai refăcut viaţa. Acum o ai pe Alexandra, care îţi va oferi un copil. Te rog, nu mă obliga să trec din nou printr-un proces lung şi chinuitor, pe care acum am şanse mari să îl câştig.
Alin mă privea. Mă privea cu acea privire pătrunzătoare, ce altădată îmi dădea fiori pe şira spinării. Alexandra nu spunea nimic.
– Am fost inuman, Adelina, ai mare dreptate. Am să mă gândesc la o soluţie care să te facă fericită. Discuţia a continuat încă jumătate de ora, apoi fiecare a plecat în treaba lui.
Seara, în timp ce făceam o baie şi mă relaxam butonând telefonul, am primit o cerere de prietenie de la Alin, pe care am acceptat-o zâmbind.
“Hey. Ce faci? Mersi că mi-ai acceptat cererea de prietenie.”Ce puteam să fac? Trebuia să mă comport frumos cu Alin, sau măcar decent. Însă teamă cea mai mare era să nu mă îndrăgostesc din nou de el. Ar fi fost atât de uşor, din moment ce îl iubisem cu atâta pasiune, cu doar puţin timp în urmă.
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam ( II )
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam Partea ( IV )
- Published in Povestea zilei
Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. Partea a II-a
Partea a – II – a
– Adelina, îmi pare rău. Nu voiam să afli aşa. Alin era ruşinat, însă glasul lui serios mă speria.
– De când? De când mă înșeli cu târfa asta, Alin? Îmi înghiţeam lacrimile pline de amarăciune. Încercam din răsputeri să nu plâng.
– Adelina, cred că uiţi cum ne-am cunoscut. Înainte să o numeşti târfă pe ea, aminteşte-ţi că eu aveam o iubită când ne-am cunoscut. Adelina, eu chiar o iubesc pe Alexandra.
În acea clipă, lumea mea s-a dărâmat. Vila somptuasă în care trăiam s-a demolat în creştetul capului meu. Îl vedeam pe Alin tot mai departe de mine, auzeam că îmi vorbeşte, însă nu înţelegeam o iotă din ceea ce îmi spunea.
– Vorbesc cu tine, Adelina! Spune-mi ceva! Eu chiar voiam să ne despărţim de ceva timp, dar nu ştiam cum să îţi spun. Acum, că ai aflat singură, lucrurile sunt mult mai simple. Îmi doresc o viaţă cu Alexandra.
Nu puteam să vorbesc. Frida plângea în patul ei, iar eu, blocată fiind, îl priveam disperată pe Alin.
– Trebuie să plec, am murmurat printre dinţi.
Am lăsat-o pe Frida plângând şi am fugit în bucătărie. Tremurând, am chemat un taxi şi am alergat către mama.
Odată ajunsă în casa părintească, aveam în minte doar cuvintele mamei, care mă îndemnase să mă căsătoresc cu Alin. În clipă aceea, o uram. O uram pentru că îmi dictase viaţa. O uram pentru că nu m-a lăsat să îmi urmez propriile vise şi pasiuni.
– TE URĂSC! Alin m-a înşelat şi vrea să ne despărţim! Uite unde sunt acum din cauza ta, mamă! Nu am nimic al meu, nu am nici măcar o identitate proprie! Sunt doar o altă proastă care a alergat după un bărbat bogat şi a rămas pe drumuri! Urlam la mama, iar ea stătea în faţa mea, plângând. M-am întins uşor pe canapea. Mama mi-a adus un pahar cu apă, iar eu l-am băut cu înghiţituri mici. Stătea în faţa mea, pe scaun. Era îngândurată şi tristă.
– Mai ţii minte când ţi-am spus că vreau să mă duc la liceul Octav Băncilă? Să pictez? De ce nu m-ai lăsat, mamă?
– Îmi pare rău, Ade. Eu … voiam pentru tine tot ce e mai bun. Voiam o viaţă lipsită de griji.
– Mamă, o viaţă lipsită de griji nu trebuie să îmi fie oferită de altcineva. Pentru ca viaţa mea să fie lipsită de griji, trebuie să fiu în stare să o fac chiar eu astfel! Acum nu sunt nimic altceva decât o femeie întreţinută, care nu are habar de nimic.
Eram supărată. Eram supărată pe mama, pentru că nu m-a lăsat să aleg singură ce era mai bine pentru mine. Eram supărată pe Alin, pentru că nu mă mai voia. Dar cel mai tare eram supărată pe mine, pentru că nu am ştiut să mă impun în faţa nimănui. Însă nu aveam destul timp. Un îngeraş mic mă aştepta şi trebuia să îi ofer educaţia de care eu nu am avut parte.
– Plec să o iau pe Frida, mamă, apoi mă întorc ACASĂ.
Am plecat către vila lui Alin, grăbită. Când m-a văzut, s-a ruşinat. Încerca să îmi vorbească, însă nu am vrut să aud nimic. I-am spus că tot ce vreau este să îmi dea fetiţa şi că nu am pretenţii financiare. Voiam doar să divorţăm în linişte. Dar Alin nu era de aceeaşi părere cu mine.
– Ce îi poţi oferi tu fetei noastre? Nu ai fost în stare nici să slăbeşti după ce ai născut! Ai legat şcoală de gard şi nu ai nici bani pentru laptele praf pe care îl bea fata mea. Frida va studia în Anglia şi va deveni o domnişoară, nu va fi o copila săracă şi frustrată, crescută într-un apartament cu două camere în Nicolina. Nu te gândi că o vei avea pe Frida. În plus, Alexandra îşi doreşte o fiica şi nu vrea să facă copii acum, să îşi distrugă corpul.
– Alin, nu poţi să îmi faci una ca asta. Frida este fiica mea iar eu am tot dreptul să o cresc.
– Ai dreptul să o creşti. Dar tu, Adelina, nu îţi permiţi să îmi creşti fiica. Hai, du-te înapoi de unde ai venit. Te aşteaptă mama ta!
Am plecat pierdută. Am fost mută câteva zile. Nu puteam reacţiona la nimic. Mi-am închis telefonul, am tras draperiile, iar odată cu telefonul, mi-am închis și sufletul. Fiind despărţită de Alin, simțeam că nu mai aveam nimic, nu mai eram nimic. El mi-a negat până şi dreptul fundamental de a fi mamă pentru fiica mea. Mi-a luat tot ce aveam mai scump. Dacă nu fusesem în stare să am o carieră, ca mama mă simţeam împlinită. Când mă uităm în ochii fiicei mele, vedeam infinitul. Nu aveam nevoie de nimic altceva decât de mânuţele ei mici, de unghiile sale trandafirii şi de mirosul pielii ei, de lapte proaspăt. Dar EL mi-a răpit până şi această bucurie.
Nu mai aveam sens. Nu mai simţeam nimic altceva decât un gol imens, ce îmi înghiţea tot sufletul.
În două luni fără Frida, trăind cu mâncare puţină şi multă durere, slăbisem atât de mult încât eram de nerecunoscut.
După un lung şi chinuitor proces, Alin a câştigat custodia fiicei noastre. Între timp, s-a căsătorit cu Alexandra şi deveniseră o familie fericită, aproape perfectă.
Uneori, îi urmăream în parcuri. Alteori, stăteam în faţa vilei lor noaptea târziu, până când se stingea becul în camera Fridei. Cu ochii deschişi, visam că voi intra în camera ei şi o voi lua cu mine. Însă tot ce făceam era să plec tristă, înapoi în casa mamei.
Biata mama se stingea pe picioare. Suferea alături de mine şi cred că realiza cât de mult a greşit. Încerca să îmi vorbească. Să mă motiveze. Să îmi ofere un gând bun, o mângâiere şi puţină alinare pentru suferinţa mea. Însă singurul meu motiv de fericire stătea într-o vilă, în Bucium, alături de tatăl ei și o străină.
Am găsit puţină mângâiere în vechiul meu şevalet şi în prietenele mele de odinioară, pensoanele. În loc să îl urmăresc pe Alin, am început să pictez. Pictam chipuri de înger. O pictam pe Frida cea scumpă, în braţele mele. În patul ei plin de fundiţe roz şi înconjurată de păpuşi. Toată suferinţă, toată durerea dar şi toată iubirea pentru Frida am aşternut-o în culori pe multe tablouri superbe. În sfârşit, făceam ceva care îmi plăcea cu adevărat. Noaptea, mă culcam cu gândul că într-o zi, voi deveni o pictoriţă faimoasă, iar fiica mea va fi mândră de mine. Iar acel gând dulce îmi oferea un motiv să merg mai departe. Şi asta am şi făcut. Am mers mai departe. Cu ajutorul mamei mele, am făcut un mic credit. Ştiu, e trist să faci credit pe numele mamei tale, atunci când ai aproape 30 de ani. Însă e şi mai trist să nu faci nimic şi să îţi duci zilele într-o stare de nefericire continuă. Cu acel credit, am investit într-un site şi într-o pagină de Facebook, unde am pus tablourile la vânzare.
În câteva luni de zile, am început să câştig bani frumoşi de pe urmă pasiunii mele. Ieșeam din nou din casa-mi devenită bârlog. Am descoperit că fata frumoasă, care alerga după cai verzi pe pereţi, se transformase într-o femeie atrăgătoare, încrezătoare şi tăcută.
Alin nu îmi permitea, încă, să o văd pe Frida. Însă eram hotărâtă să lupt pentru fiica mea şi ştiam că voi câştiga, indiferent cât de mult ar fi trebuit să mă străduiesc.
Suferinţa îmi fusese cel mai bun profesor şi nu aveam de gând să uit, vreodată, cât de mult am greşit. Ştiam că omul care devenisem avea să fie cea mai bună variantă a mea. Ştiam că voi fi fericită, împlinită şi că visele mele vor deveni realitate.
Citeşte şi Povestea Adelinei. Alegeri corecte, muncă si corectitudine ( III )
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam Partea ( IV )
- Published in Povestea zilei