Nu risipi timpul pretios al vieții tale pentru a trăi asa cum vor alții. O poveste despre alegeri gresite, prioritati false si iluzii desarte.
#PovesteaAdelinei
De fiecare dată când mă trezesc dimineaţa, deschid larg geamul şi privesc cu drag cartierul în care locuiesc. E un cartier liniştit, în care copiii se joacă, atunci când sunt în vacanţă, de dimineaţă, până seara. Bătrânii stau la scară, pe bănci sau chiar pe scările de la intrare şi scanează cu ochi critici orice fiinţă vie care îndrăzneşte să le apară în faţa ochilor. Iar lucrul asta e chiar amuzant. Băieţii mănâncă seminţe şi beau bere până târziu în noapte, râzând şi distrandu-se împreună cu fetele.
Să fii curvă, la mine în cartier, e ceva foarte uşor de realizat. Nu trebuie să faci nimic special, e suficient să fii diferit. Să nu stai cu grupul de la scară, să nu stai la bârfă cu vecinii. Să pleci dimineaţa şi să vii seara. Nu contează unde pleci, dacă nu le spui vecinilor, eşti terminată. Eşti beţivă, curvă şi ești ruşinea familiei.
Cu toate astea, ador să locuiesc aici. Mă amuză superficialitatea cu care îşi duc zilele şi, într-un fel, mă motivează.
De mică mi-am dorit să fac mai mult. Mi-a plăcut să fiu cea mai bună din clasă. Din şcoală. Din facultate. Nu am reuşit mereu, însă martor îmi e Dumnezeu că am încercat din răsputeri.
Mama mea e o femeie minunată. Harnică, blândă şi cu frică de Dumnezeu. Este cel mai bun contabil din firma în care lucrează. Deşi a trecut de 50 de ani, şi-a păstrat farmecul, iar pe chipul ei blând încă se văd trăsăturile ei frumoase, pe care le-am moştenit. Mama mea a devenit cea mai bună prietenă a mea, deşi în urmă cu câţiva ani, nu vedeam deloc lucrurile aşa. Mereu îmi spunea că sunt prea visătoare. Că nu am picioarele pe pământ. Că trebuie să termin şcoală, facultatea, să îmi caut un băiat bun şi să mă mărit.
– Adelina, trebuie să te măriţi, fata mea, cu un băiat bun. Să faci măcar doi copii. Uită-te la mine, scumpa mea. Te am doar pe tine. Dacă aveai şi tu un frate sau o sora, viaţa ta era mai amuzantă.
Cine eram eu, să nu ascult de mama? După ce am terminat liceul, mama mi l-a prezentat pe Alex. El avea 25 de ani, eu aproape 19. Nu ştiam ce înseamnă dragostea pentru un bărbat. Alex nu era frumos. Nu era amuzant. Nu era nici prea deştept, însă mama insista să ies cu el, că e băiat matur, are un job bun şi e prezentabil. Am ieşit de câteva ori cu el, însă nu mi-a plăcut nimic la el. I-am trimis un mesaj şi l-am rugat să nu mă mai caute.
Mama era nemulţumită, însă eu eram fericită. M-am înscris la facultate, la îndemnul mamei. Voia să fac facultatea de finanţe şi bănci. Îşi dorea să mă vadă lucrând într-o banca, la birou frumos. Mai târziu, am înţeles. De fapt, mama îşi dorea să îşi îndeplinească visele prin mine.
Nu îmi plăcea deloc ceea ce făceam, însă eram obişnuită. De mică am ascultat întru totul sfaturile şi recomandările mamei mele. Tot ea a fost cea care mi-a găsit un job de secretară la biroul soţului unei colege, în cadrul unei firme de construcţii. Acolo mi-am cunoscut şi viitorul soţ, pe Alin. Era unul din clienţii cei mai importanți ai firmei, un cunoscut dezvoltator imobiliar.
Alin mă fascina, iar mama mă încuraja. O încânta ideea că fiica ei ar putea beneficia de o siguranţă financiară, de care ea nu a beneficiat niciodată. Că fiica ei nu ar trebui să se gândească la rate, facturi şi alte nimicuri de genul ăsta. În concluzie, Alin avea tot ceea ce puteam visa vreodată la un bărbat. Înalt, frumos, elegant şi mereu parfumat. Avea un singur defect: era logodit. Însă ambiţia mea, alături de frumuseţe şi inteligenţă, m-au ajutat să îl cuceresc repede şi să îl fac să uite de iubita lui. Astfel, în timp ce anii de facultate au trecut pe nesimţite, Alin a devenit iubitul meu, apoi logodnicul. Ne-am mutat împreună după doar 4 luni de zile, în vila sa imensă în Bucium. Mă simţeam, ca să zic aşa, şefa casei. Aveam menajeră. Nu trebuia să fac nimic altceva decât să îl fac fericit pe viitorul meu soţ, ceea ce nu părea deloc greu. Prima luna în casa lui Alin a fost de vis. Săptămânal îmi aducea câte un buchet de flori. Seară beam vin şi făceam dragoste că doi nebuni. La scurt timp, Alin mi-a cerut să îmi dau demisia de la firma la care lucram.
– Cred că a sosit momentul , scumpa mea, să renunţi la job. Vreau să îţi dedici viaţa familiei. Să ne căsătorim, să facem copii şi să trăieşti liniştită, acasă.
– Alin, eu muncesc de 3 ani aici. Sunt învăţată să am activitate. Nu aş putea sta acasă. Nu sunt genul ăsta de femeie. Te rog, lasă-mă să lucrez în continuare.
Nu am reuşit să îl conving, ne-am certat foarte tare iar a doua zi am sunat-o pe mama.
– Hai că eşti chiar fraieră, Adelina, mi-a spus mama, cu glasul ei dojenitor. Ce nu aş fi dat eu să îmi spună taică-tu aşa ceva? Dar nu, tu vrei să munceşti! Ascultă-ţi bărbatul, fata mea. Aşa un bărbat găseşti rar!
După câteva zile de gândire, am decis să ascult de mama şi de Alin. În fond, îmi voiau binele! Am renunţat şi la master, mai ales că nu îmi plăcea atât de tare. Ne-am căsătorit în vara următoare şi am avut part de o nuntă de vis. Eu eram deja însărcinată în 4 luni atunci când ne-am căsătorit, iar în noiembrie am născut o fetiţă superbă. I-am pus numele Frida, după pictoriţa ce mă fascinase în copilărie, atunci când încă mai făceam ceea ce îmi plăcea: să pictez. Deşi aveam un copil superb, un soţ bun şi o casă de vis, simţeam mereu că îmi lipseşte ceva. Probabil îmi lipsea independenţa, însă nu ştiam cum este să o ai, aşa că nu realizam, la momentul respectiv.
Viaţa mea s-a schimbat în luna februarie. Eram la Palas, la un restaurant pe care îl frecventam, alături de Alin şi Frida. Purtam o rochie largă, deoarece nu reuşisem să dau jos kilogramele acumulate pe timpul sarcinii. În timp ce o culcam pe mica Frida în landou, o domnişoară slăbuţă şi foarte atrăgătoare se oprise la masa noastră. Talia ei, subţire, mă făcea să o invidiez din suflet, iar sânii ei, aproape perfecți ieşeau nesimţiţi din tricou. M-am uitat ruşinată spre talia mea, pierdută de luni bune. Trebuia să slăbesc.
– Hey, bună, Alin. Ce mai faci? Blonda tupeistă îl pupă pe soţul meu cu mare foc pe obraz. Alin zâmbea precum un copil prost.
– Bună seara, Alexandra! Ţi-o prezint pe soţia mea,Adelina. În landou e fiica mea, Frida.
Alexandra deci.
– Încântată să te cunosc, Adelina. Alexandra îmi zâmbea fals. Nu o plăceam, deloc, aşa că nu i-am zâmbit înapoi. M-am aşezat la masă şi l-am strâns pe Alin de mână. Mă simţeam complexată, grasă şi urâtă în faţa ei. Abia aşteptăm să plece, iar lucrul acesta s-a întâmplat repede. Alin însă, era vizibil schimbat după plecarea ei. Se fâstâcea şi se bâlbâia încontinuu.
– Deci, cine era tipa?
– Este fata care a venit în locul tău la firma de construcţii cu colaborez, a rostit Alin, vizibil jenat.
Am simţit, în adâncul inimii mele, că ceva nu era în regulă. Am ajuns acasă şi am sunat-o pe mama. I-am povestit totul.
– Ade, mamă! Nu fi obsedată. Nu înnebuni bărbatul cu prostiile tale. Taci şi vezi-ţi de copil şi de casă. Aşa bărbat nu mai pupi tu, în viaţa ta.
Am închis telefonul, dezamăgită de atitudinea mamei mele. Eram hotărâtă, însă, să nu tac şi să aflu mai multe. Instinctul meu de femeie îmi spunea că Alin are o legătură cu blonda focoasă.
Am început să îi urmăresc activitatea zilnică. Totul era la fel că înainte. Ziua era la birou, apoi venea liniştit acasă. Dragoste nu făceam prea des, dar asta era ceva normal, în ultimul timp. El nu era drăgăstos, dar nu fusese niciodată. Era un tip destul de rece şi nu îi ceream mare lucru, pentru că şi eu eram la fel.
Citește și Eveniment Cultural: Iesenii sunt invitati la o noua portie de frumos
Într-o seară, după ce a adormit, am decis să îi citesc mesajele din telefon. În timp ce ţineam în mână telefonul lui, în mintea mea era o singură întrebare: să citesc, sau să nu citesc? Am deschis, ruşinată, mesajele. Nimic ciudat, în afară de un număr cu care coresponda destul de des. Mesajele erau scurte, însă cuprinzătoare, şi erau legate strict de întâlniri. Numele din agenda era, însă, de bărbat. Nu ştiam niciun Marius, însă nici nu îi cunoşteam toţi colaboratorii soţului meu. Nu eram convinsă că totul este în regulă, aşa că am notat numărul de telefon şi am sunat, chiar atunci, cu număr ascuns. O voce senzuală, de femeie, a răspuns apelului meu. Nervoasă, frustrată şi cu ochii în lacrimi, am deschis Facebook-ul şi am căutat după numărul de telefon. Astfel am aflat că, de fapt, Marius era chiar Alexandra cea sexy.
Eram disperată, supărată şi mai ales frustrată. Renunţasem la tot pentru Alin. Arătam ca o vacă, farmecul şi frumuseţea cu care l-am cucerit erau pierdute, iar Alin îmi găsise repede o înlocuitoare mai tânără şi mai frumoasă.
Am adormit plângând, în camera Fridei, cu telefonul lui Alin lângă mine.
În dimineaţa următoare, Alin m-a trezit. Văzând telefonul pe pat, iar pe mine răvăşită, cu ochii umflaţi şi glasul răguşit, şi-a dat seama că am aflat.
– Adelina, îmi pare rău. Nu voiam să afli aşa. Alin era ruşinat, însă glasul lui serios mă speria.
– De când? De când mă înșeli cu târfa asta, Alin? Îmi înghiţeam lacrimile pline de amarăciune. Încercam din răsputeri să nu plâng.
– Adelina, cred că uiţi cum ne-am cunoscut. Înainte să o numeşti târfă pe ea, aminteşte-ţi că eu aveam o iubită când ne-am cunoscut. Adelina, eu chiar o iubesc pe Alexandra.
În acea clipă, lumea mea s-a dărâmat. Vila somptuasă în care trăiam s-a demolat în creştetul capului meu. Îl vedeam pe Alin tot mai departe de mine, auzeam că îmi vorbeşte, însă nu înţelegeam o iotă din ceea ce îmi spunea.
– Vorbesc cu tine, Adelina! Spune-mi ceva! Eu chiar voiam să ne despărţim de ceva timp, dar nu ştiam cum să îţi spun. Acum, că ai aflat singură, lucrurile sunt mult mai simple. Îmi doresc o viaţă cu Alexandra.
Nu puteam să vorbesc. Frida plângea în patul ei, iar eu, blocată fiind, îl priveam disperată pe Alin.
– Trebuie să plec, am murmurat printre dinţi.
Am lăsat-o pe Frida plângând şi am fugit în bucătărie. Tremurând, am chemat un taxi şi am alergat către mama.
Odată ajunsă în casa părintească, aveam în minte doar cuvintele mamei, care mă îndemnase să mă căsătoresc cu Alin. În clipă aceea, o uram. O uram pentru că îmi dictase viaţa. O uram pentru că nu m-a lăsat să îmi urmez propriile vise şi pasiuni.
– TE URĂSC! Alin m-a înşelat şi vrea să ne despărţim! Uite unde sunt acum din cauza ta, mamă! Nu am nimic al meu, nu am nici măcar o identitate proprie! Sunt doar o altă proastă care a alergat după un bărbat bogat şi a rămas pe drumuri! Urlam la mama, iar ea stătea în faţa mea, plângând. M-am întins uşor pe canapea. Mama mi-a adus un pahar cu apă, iar eu l-am băut cu înghiţituri mici. Stătea în faţa mea, pe scaun. Era îngândurată şi tristă.
– Mai ţii minte când ţi-am spus că vreau să mă duc la liceul Octav Băncilă? Să pictez? De ce nu m-ai lăsat, mamă?
– Îmi pare rău, Ade. Eu … voiam pentru tine tot ce e mai bun. Voiam o viaţă lipsită de griji.
– Mamă, o viaţă lipsită de griji nu trebuie să îmi fie oferită de altcineva. Pentru ca viaţa mea să fie lipsită de griji, trebuie să fiu în stare să o fac chiar eu astfel! Acum nu sunt nimic altceva decât o femeie întreţinută, care nu are habar de nimic.
Eram supărată. Eram supărată pe mama, pentru că nu m-a lăsat să aleg singură ce era mai bine pentru mine. Eram supărată pe Alin, pentru că nu mă mai voia. Dar cel mai tare eram supărată pe mine, pentru că nu am ştiut să mă impun în faţa nimănui. Însă nu aveam destul timp. Un îngeraş mic mă aştepta şi trebuia să îi ofer educaţia de care eu nu am avut parte.
– Plec să o iau pe Frida, mamă, apoi mă întorc ACASĂ.
Am plecat către vila lui Alin, grăbită. Când m-a văzut, s-a ruşinat. Încerca să îmi vorbească, însă nu am vrut să aud nimic. I-am spus că tot ce vreau este să îmi dea fetiţa şi că nu am pretenţii financiare. Voiam doar să divorţăm în linişte. Dar Alin nu era de aceeaşi părere cu mine.
– Ce îi poţi oferi tu fetei noastre? Nu ai fost în stare nici să slăbeşti după ce ai născut! Ai legat şcoală de gard şi nu ai nici bani pentru laptele praf pe care îl bea fata mea. Frida va studia în Anglia şi va deveni o domnişoară, nu va fi o copila săracă şi frustrată, crescută într-un apartament cu două camere în Nicolina. Nu te gândi că o vei avea pe Frida. În plus, Alexandra îşi doreşte o fiica şi nu vrea să facă copii acum, să îşi distrugă corpul.
– Alin, nu poţi să îmi faci una ca asta. Frida este fiica mea iar eu am tot dreptul să o cresc.
– Ai dreptul să o creşti. Dar tu, Adelina, nu îţi permiţi să îmi creşti fiica. Hai, du-te înapoi de unde ai venit. Te aşteaptă mama ta!
Am plecat pierdută. Am fost mută câteva zile. Nu puteam reacţiona la nimic. Mi-am închis telefonul, am tras draperiile, iar odată cu telefonul, mi-am închis și sufletul. Fiind despărţită de Alin, simțeam că nu mai aveam nimic, nu mai eram nimic. El mi-a negat până şi dreptul fundamental de a fi mamă pentru fiica mea. Mi-a luat tot ce aveam mai scump. Dacă nu fusesem în stare să am o carieră, ca mama mă simţeam împlinită. Când mă uităm în ochii fiicei mele, vedeam infinitul. Nu aveam nevoie de nimic altceva decât de mânuţele ei mici, de unghiile sale trandafirii şi de mirosul pielii ei, de lapte proaspăt. Dar EL mi-a răpit până şi această bucurie.
Nu mai aveam sens. Nu mai simţeam nimic altceva decât un gol imens, ce îmi înghiţea tot sufletul.
În două luni fără Frida, trăind cu mâncare puţină şi multă durere, slăbisem atât de mult încât eram de nerecunoscut.
După un lung şi chinuitor proces, Alin a câştigat custodia fiicei noastre. Între timp, s-a căsătorit cu Alexandra şi deveniseră o familie fericită, aproape perfectă.
Uneori, îi urmăream în parcuri. Alteori, stăteam în faţa vilei lor noaptea târziu, până când se stingea becul în camera Fridei. Cu ochii deschişi, visam că voi intra în camera ei şi o voi lua cu mine. Însă tot ce făceam era să plec tristă, înapoi în casa mamei.
Biata mama se stingea pe picioare. Suferea alături de mine şi cred că realiza cât de mult a greşit. Încerca să îmi vorbească. Să mă motiveze. Să îmi ofere un gând bun, o mângâiere şi puţină alinare pentru suferinţa mea. Însă singurul meu motiv de fericire stătea într-o vilă, în Bucium, alături de tatăl ei și o străină.
Am găsit puţină mângâiere în vechiul meu şevalet şi în prietenele mele de odinioară, pensoanele. În loc să îl urmăresc pe Alin, am început să pictez. Pictam chipuri de înger. O pictam pe Frida cea scumpă, în braţele mele. În patul ei plin de fundiţe roz şi înconjurată de păpuşi. Toată suferinţă, toată durerea dar şi toată iubirea pentru Frida am aşternut-o în culori pe multe tablouri superbe. În sfârşit, făceam ceva care îmi plăcea cu adevărat. Noaptea, mă culcam cu gândul că într-o zi, voi deveni o pictoriţă faimoasă, iar fiica mea va fi mândră de mine. Iar acel gând dulce îmi oferea un motiv să merg mai departe. Şi asta am şi făcut. Am mers mai departe. Cu ajutorul mamei mele, am făcut un mic credit. Ştiu, e trist să faci credit pe numele mamei tale, atunci când ai aproape 30 de ani. Însă e şi mai trist să nu faci nimic şi să îţi duci zilele într-o stare de nefericire continuă. Cu acel credit, am investit într-un site şi într-o pagină de Facebook, unde am pus tablourile la vânzare.
În câteva luni de zile, am început să câştig bani frumoşi de pe urmă pasiunii mele. Ieșeam din nou din casa-mi devenită bârlog. Am descoperit că fata frumoasă, care alerga după cai verzi pe pereţi, se transformase într-o femeie atrăgătoare, încrezătoare şi tăcută.
Alin nu îmi permitea, încă, să o văd pe Frida. Însă eram hotărâtă să lupt pentru fiica mea şi ştiam că voi câştiga, indiferent cât de mult ar fi trebuit să mă străduiesc.
Suferinţa îmi fusese cel mai bun profesor şi nu aveam de gând să uit, vreodată, cât de mult am greşit. Ştiam că omul care devenisem avea să fie cea mai bună variantă a mea. Ştiam că voi fi fericită, împlinită şi că visele mele vor deveni realitate.
Mă privesc în oglinda argintie din camera mea. În spatele meu, pe şevalet, se află tabloul la care lucrez de câteva zile. O comandă specială, primită de la o familie frumoasă. Copii, părinţi şi bunici, cu toţii suprinşi într-o fotografie deosebită, iar eu trebuia să aştern pe hârtie chipuri şi sentimente care să încânte ochii privitorilor. Zâmbesc amar. Ironia sorţii, în ultima vreme pictam doar copii şi familii, în timp ce inima mea era sfărâmată de dorul Fridei.
Zilele se aşterneau cu uşurinţă peste mine, transformându-se în luni. Pe plan profesional, începeam să mă simt tot mai împlinită. Pagina mea de Facebook devenea tot mai apreciată de fani, iar comenzile nu întârziau să apară în număr cât mai mare. Atât de mare, încât aproape nu mai făceam faţă. Începusem să îmi fac planuri de viitor, visam să cumpăr un teren pe care să îmi construiesc o casă, unde să locuiesc cu Frida. Banii din portofel îşi făceau binecunoscutul efect, saloanele pe care le frecventam şi hainele frumoase pe care le purtam îmi ofereau o încredere ieşită din comun, aşa că într-o bună zi, m-am dus direct la poarta casei în care se afla fiica mea. În curte se auzea un râs fin, precum un clinchet de clopoţel. Poarta mare, din fier, s-a deschis în faţa mea, o doamna plinuţă auzind soneria. În clipa următoare, am zărit-o. Micuţa Frida, cu bucle blonde şi o rochie galbenă precum paiul, alerga după o minge. Crescuse atât de mult.
– Bună ziua. Va pot ajuta cu ceva? Doamna din faţa mea mă privea binevoitoare.
– Bună ziua. Da. Aş dori să vorbesc cu Alin.
– Domnul Alin nu este acasă, dar este doamna Alexandra. Doriţi să o chem?Preţ de câteva secunde nu am ştiut ce să îi spun.
– Da. Aş dori să vorbesc cu ea. Eram conştientă că Alexandra putea să decidă cu uşurinţă soarta fiicei mele. Deşi o detestam din adâncul sufletului, trebuia să am o discuţie cu femeia care îmi creştea fiica. Poarta grea s-a închis în faţa mea, iar în câteva minute, Alexandra a apărut la poartă.
– Te-am văzut pe geam. Nu am vrut să cobor, însă … cred că ar fi normal să purtăm o discuţie după toate cele întâmplate. Intră.
Era ceva diferit la Alexandra. Privirea ei trufaşă dispăruse. Probabil simplitatea hainelor cu care stătea în casă, părul necoafat şi lipsa machiajului o făceau să pară o femeie normală, iar eu nu mă mai simţeam deloc intimidată. Am urmat-o în curtea dichisită, plină de verdeaţă şi ne-am aşezat la masă unde, altă dată, îmi sorbeam cafeaua, cu guriţe mici, contemplând frumuseţea din jurul meu. Acelaşi miros de iarbă proaspăt tunsă, acelaşi aer plăcut. Doar că, undeva în fundul curţii, se juca fetiţa mea, cu o femeie străină, probabil bona ei.
– Alexandra, trebuie să vorbesc cu Alin. Însă e important să discut şi cu tine, sunt sigură că ai un cuvânt de spus în relaţia asta. Am nevoie de Frida. Nu vreau să mai lupt. Am obosit să lupt împotriva unui om care odată mi-a fost suflet pereche. E dureros. Chiar dacă nu mai există iubire între noi, ar trebui măcar să existe compasiune pentru durerea ce o port în suflet datorită lipsei fiicei mele din viaţă mea.
Privind în jos, Alexandra mi-a răspuns, cu glasul uşor timid.
– Sunt însărcinată, Adelina. Dacă mi-ar fi spus acest lucru acum câteva luni, probabil m-ar fi făcut să mă adâncesc şi mai tare în depresia care reuşise să mă prindă în ghearele sale. Însă în acel moment, nu mă gândeam decât la Frida.
– Felicitări. Îţi doresc să ai o sarcina uşoară şi o soarta mai frumoasă decât a mea alături de Alin. I-am zâmbit, într-un fel, ironic.
Eram convinsă că nu va sfârşi alături de Alin.După o discuţie surprinzător de plăcută cu Alexandra, mi-a dat permisiunea să o iau pe Frida alături de noi. Aşa cum mă aşteptam, micuţa mea fetiţă nu m-a recunoscut. Dar acest lucru nu m-a descurajat. După o oră de joacă, deja îmi zâmbea. Nimeni în lumea asta nu poate înlocui mama, iar iubirea dintre mamă şi fiică este ceva unic, scris cu sânge în inimile noastre. Când Frida a adormit, eu am plecat către casă, cu promisiunea Alexandrei că va încerca să îl înduplece pe Alin.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Alin m-a sunat. Am încercat să îmi stăpânesc emoţiile din voce şi i-am răspuns, stabilind o întâlnire pentru prânz.
Goală, mă priveam în oglinda din camera mea, zâmbind victorios. M-am îmbrăcat exact aşa cum ştiam că îi plăcea, odată, lui Alin, să mă vadă. O rochie mulată pe corpul ce acum era o adevărată plăcere să îl priveşti, sandale cu tocuri înalte şi bijuterii alese pe măsură, alături de părul îngrijit, vopsit şi coafat, mă făceau mai frumoasă decât fusesem vreodată. Dar acum aveam ceva special. Aveam o împlinire sufletească ce mă înfrumuseța. Împlinirea ce o are o femeie care ştie ce vrea, o femeie independentă, care nu are nevoie de banii unui bărbat pentru a arata în acel fel.
Alin mă aştepta la restaurant alături de Alexandra. Acum, rolurile erau inversate. Inima îmi zâmbea, privindu-i corpul altădată perfect. Îmi venea să strig, să urlu, să îi spun cu ură:“Vezi, scumpete, ce înseamnă să ai un copil?”Îi priveam pe cei doi în timp ce beam cafeaua. Păreau doi străini. Alin butona disperat telefonul, în timp ce Alexandra citea cu interes o listă, probabil scrisă de ea. Imaginea din faţa mea îmi dădea sentimentul de deja vue. Fusesem, cu ceva timp în urmă, personajul principal din acelaşi film.
– Mi-aş dori mult să ne înţelegem asupra copilului, Alin. Eu o iubesc şi am nevoie de ea. Sunt sigură că şi tu o iubeşti, dar e dreptul meu să o cresc. În plus, tu ţi-ai refăcut viaţa. Acum o ai pe Alexandra, care îţi va oferi un copil. Te rog, nu mă obliga să trec din nou printr-un proces lung şi chinuitor, pe care acum am şanse mari să îl câştig.
Alin mă privea. Mă privea cu acea privire pătrunzătoare, ce altădată îmi dădea fiori pe şira spinării. Alexandra nu spunea nimic.
– Am fost inuman, Adelina, ai mare dreptate. Am să mă gândesc la o soluţie care să te facă fericită. Discuţia a continuat încă jumătate de ora, apoi fiecare a plecat în treaba lui.
Seara, în timp ce făceam o baie şi mă relaxam butonând telefonul, am primit o cerere de prietenie de la Alin, pe care am acceptat-o zâmbind.
“Hey. Ce faci? Mersi că mi-ai acceptat cererea de prietenie.”Ce puteam să fac? Trebuia să mă comport frumos cu Alin, sau măcar decent. Însă teamă cea mai mare era să nu mă îndrăgostesc din nou de el. Ar fi fost atât de uşor, din moment ce îl iubisem cu atâta pasiune, cu doar puţin timp în urmă.
I-am răspuns, plină de emoţie.
„ Cu plăcere.”
Alin îmi scria înapoi fără oprire. Mi-am adus aminte de începuturile noastre, când vorbeam ore în şir prin mesaje. Am zâmbit amar, în amintirea vremurilor de mult apuse.
La început, discuţiile noastre erau inocente. Vorbeam despre fiica noastră, despre casă, despre grădina plină de flori.
„Ştii, abia acum îmi dau seama ce am pierdut în clipa în care am renunţat la tine, la noi.”
Nu. Nu putea să înceapă cu regrete. Mă vindecasem greu, iar suferinţa încă era parte vie din mine. Să mă îndrăgostesc de fostul meu soţ era ceva ce nu trebuia să se întâmple.
„A fost mai bine aşa. M-am redescoperit pe mine însămi iar acum sunt aşa cum am visat mereu să fiu. Trebuie să îţi mulţumesc pentru asta. Fiecare clipă de suferinţă m-a transformat în femeia care sunt acum.”
„Înţeleg.”
„Noapte bună, Ade! Voi adormi cu gândul la nopţile petrecute în patul nostru imens.”
Pe loc, am simţit un nod în stomac. Am început să plâng, nu mai reuşeam să îmi controlez lacrimile.
„Noapte bună, Alin.”
Noaptea s-a scurs repede, ca toate celelalte, iar zorii dimineţii m-au găsit goală în pat şi goală pe dinăuntru. Îmi lipsea Alin. Îmi lipsea Frida. Îmi lipsea familia mea. Pentru o vreme, reuşisem să mă debarasez de trecut, însă acum, după conversaţia avut cu fostul meu soţ, toate amintirile acelea plăcute, însă dureroase în acelaşi timp, redeveniseră vii în sufletul meu atât de mâhnit şi încercat de greutăţi.
Ecranul telefonului meu s-a aprins. Aveam un mesaj de la Alin.
„Nu am putut dormi toată noaptea. Putem să ne întâlnim?”
Picioarele mele începuseră să tremure. Până şi ultimul fir de păr de pe cap căpătase volum. Inima îmi bătea cu putere, plină de emoţie, am luat în mână telefonul şi i-am răspuns:
„Vrei să luăm prânzul împreună?”
„Ce zici de mic dejun?”
Era nerăbdător. Şi eu eram la fel de nerăbdătoare, însă teama era imensă. Teama de suferinţă, teama de eşec.
„Ok. Ne vedem într-o oră.”
„La cafeneaua noastră”
Am zâmbit. Până şi ochii mei erau angajaţi într-un zâmbet sincer şi fericit. Cafeneaua noastră era micuţă, intimă şi fabuloasă. Canapele aurii, din piele, cu mese mici, ce ne obligau să fim apropiaţi şi un mic dejun de vis. Acolo mâncam în vremurile noastre bune. Era cafeneaua în care mă indragostisesm de Alin.
M-am trezit brusc din reveria în care fusesem aruncată de amintirile noastre. În 45 de minute trebuia să fiu gata.
Şifonierul plin aştepta să fie deschis şi să aleg ceva de îmbrăcat din el. Dar ce? Trebuia să fiu frumoasă, însă nu vulgară. Sexy însă nu deschisă. Trebuia să îi transmit lui Alin că sunt fericită, împlinită şi SINGURĂ. Şi mai ales, trebuia să înţeleagă că aşa voi rămâne.
Am ales un costum de culoarea pielii şi pantofi negri. Eram îmbrăcată simplu, însă fermecător. Buclele blonde îmi încadrau în mod plăcut chipul machiat cu naturalețe.
Alin mă aştepta deja la cafenea, în locul în care stăteam de obicei. Am mers repede către el, sperând să nu mă împiedic. Picioarele îmi tremurau de la genunchi în jos, iar respiraţia mea era din ce în ce mai sacadată. M-am aşezat faţă în faţă cu Alin.
Era la fel de frumos că întotdeauna. Îmbrăcat impecabil, părul aranjat până la ultimul fir. Barba proaspăt tunsă, manichiura proaspăt făcută, iar mirosul lui … Ei bine, mirosul lui era nou. Îşi schimbase parfumul, însă era la fel de masculin şi puternic că cel pe care îl folosea atunci când eram împreună. Mă simţeam blocată, nu eram capabilă să îmi mişc buzele.
— Neaţa!
— Bună dimineaţă.
Zâmbeam. Alin mă cunoştea atât de bine, încât mă simţeam complet dezbrăcată în faţa lui. După un sfert de ora, deja mă simţeam în largul meu. Râdeam alături de el, depănam amintiri plăcute.
Alin mi-a atins uşor mâna, iar atingerea lui mi-a trezit simţuri ce le credeam moarte din clipa în care m-a părăsit. M-a tras uşor lângă el, pe canapeaua moale şi aurie. Nu m-am împotrivit. În braţele lui Alin, mă simţeam completă. Fiecare atingere a lui mă trezea la viaţă şi mă umplea pe dinăuntru. Într-un final, gurile noastre însetate s-au unit într-un sărut pasional, iar mâinile mele îi cuprinseră frumosul cap.
Am terminat micul dejun la prânz.
— Hai să plecăm două zile la munte, Adelina.
M-am simţit pierdută din nou. Trebuia să fac o alegere şi nu eram capabilă să îl refuz decât printr-un mesaj. Îmi lipsea complet curajul.
— Am treabă, am murmurat. Nu pot, am treabă astăzi.
— Ce treabă ai? Sunt sigură că poţi să o amâni. Hai să mergem să ne regăsim.
— Aminteşte-mi de ce ne-am pierdut, Alin. Mai ţii minte?
— Am greşit. Ştiu că am făcut-o. Însă mi-am dat seama că te iubesc, Adelina. Aş face orice să o luăm de la început. Te rog, da-mi o şansă să îţi arăt ce simt. Lasă-mă să te ajut să uiţi suferinţa pe care ai simţit-o din cauza mea.
Mă gândeam. Inima îmi spunea să plec cu Alin, însă creierul urla la mine să nu o fac. Cu toate astea, am făcut-o. Am plecat cu Alin la munte, la hotelul nostru favorit.
Uitasem cum e viaţa alături de el. Uitasem cum e să ai totul la picioare fără să munceşti. Am stat două zile împreună şi am uitat de tot ce însemna trecut. Ne-am iubit că doi nebuni ore în şir, am râs şi am băut şampanie. Am uitat de Iaşi, am uitat de suferinţă, în jurul meu era doar o dragoste nebună, cu iz adolescentin.
În dimineaţa plecării, Alin făcea dus. Telefonul lui era pe noptieră, când, brusc, a sunat. Primise un mesaj. Curiozitatea mă rodea pe dinăuntru şi nu am rezistat. Am încercat vechea parolă. Nu şi-o schimbase.
Am deschis mesajul repede, fiind sigură că era de la Alexandra. Şi nu mă înşelam.
„Am stabilit data pentru cezariană. Luna viitoare nasc, pe 7.”
Într-o clipă, am realizat că, de fapt, eu nu petrecusem două zile la munte cu soţul meu, ci cu soţul altei femei. Mi-am dat seama că, de fapt, fac tocmai ceea ce am promis, când m-am despărţit de Alin, că nu voi mai face niciodată. O bucată din sufletul meu s-a frânt, iar în mintea mea goneau doar amintirile urâte. Nopţile pline de aşteptare amară. Întâlnirea cu Alexandra. Momentul în care am fost alungată de acasă. Agonia după Frida şi Alin. Suferinţa prin care trecusem cu doar puţin timp în urmă ar fi trebuit să mă schimbe, nu să îmi permită să mai fac aceleaşi greşeli.
Nu i-am spus nimic lui Alin. Pe drum, am vorbit puţin. M-a lăsat acasă, iar când am coborât am fost rece precum o bucată de gheaţă.
În apartamentul mamei, am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Alin.
„ Mi-aş dori custodia Fridei şi aş prefera să luăm o pauză. Această relaţie îmi face mai mult rău decât bine. Tu aştepţi un copil cu Alexandra iar eu nu vreau să mă implic în ceva ce îmi va aduce din nou, suferinţă.”
Răspunsul lui Alin a venit mai repede decât mă aşteptam.
„ Între mine şi Alexandra nu mai este ce a fost. Nu ai nevoie de custodia Fridei dacă ne mutăm din nou împreună. Vreau să vii acasă.”
Mii de gânduri se perindau în mintea mea. Amintirile dureroase se împleteau cu cele dulci şi plăcute. Nu ştiam dacă îl mai iubesc pe Alin sau dacă mă agateasem de relaţia noastră. Însă ştiam un singur lucru. Nu mai eram aceeaşi persoană de acum doi ani. Nu mai voiam să fiu alături de Alin, ci doar alături de fiica mea. Alin era un capitol închis şi aşa trebuia să rămână.
Începând de a doua zi, am început să caut un nou început.
„Chirie cluj” a fost primul lucru pe care l-am căutat. Decizia era luată. Urma să obţin custodia Fridei şi să mă mut, alături de ea, în Cluj.
Nu i-am spus nimic lui Alin legat de intenţiile mele, ci doar că am nevoie de spaţiu şi de fiica mea. A acceptat. Spera să mă recucerească, iar pentru asta era dispus să renunţe la Frida.
În două luni, totul era pregătit. Economiile aveau să îmi ajungă o bună perioadă de timp, apartamentul din Cluj mă aştepta. Urma să îmi continui activitatea din Cluj, în timp ce mă ocup de fiica mea, care deja stătea de câteva zile cu mine, acasă.
Am plecat din Iaşi, cu avionul, către Cluj. Mi-am schimbat numărul de telefon şi am închis facebook-ul personal. Pentru Alin, am lăsat o scrisoare parfumată, în cutia poştală a casei sale. Alexandra născuse, iar el era ocupat cu fiul său. Ştiam că nu voi primi niciun răspuns la scrisoarea mea, iar exact lucrul asta îl şi doream. Să dispar din viaţa lui Alin şi să o iau, în adevăratul sens al cuvântului, de la capăt.
În timp ce avionul se ridica uşor de la sol, am îmbrăţişat-o puternic pe Frida, atingându-mi nasul de părul ei ce mirosea a căpşuni. Iubirea. Aşa mirosea, cu adevărat, iubirea.
„Dragul meu fost soţ,
Am plecat. Am plecat departe de tine, departe de Alexandra, departe de locurile ce îmi amintesc necontenit de tine. Să nu îţi faci griji. Vei fi mereu informat cu privire la fiica noastră şi o voi îngriji bine. Însă am nevoie de spaţiu. De linişte. De mine. De Frida.
Tu nu te vei schimba niciodată. Acum mă iubeşti, însă nu voi putea avea încredere în tine din nou după ce s-a întâmplat între noi. Nu aş putea niciodată să fiu fericită pe deplin alături de tine.
Nu îmi doresc să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu, nici măcar Alexandra. Nu vreau sa o părăsești pentru mine. Încearcă să îţi găseşti fericirea alături de noua ta familie, Alin. Cea veche nu mai există. Acum sunt eu cu fiica mea.
Nu te urăsc. Ba dimpotrivă, te iubesc. Dar mă iubesc mai mult pe mine şi îmi doresc mai mult de la viaţă.
Am luat-o de la capăt, fără tine.
Îţi doresc tot ce e mai bun în viaţă,
Te sărut, Adelina!”
- Published in Povestea zilei
Scrisoare de adio pentru bărbatul pe care l-am iubit enorm și încă-l mai iubesc
Aceasta este o scrisoare de dragoste, scrisă din inimă și cu foarte multă durere. Enorm de multă. Dacă ar fi fost scrisă pe o foaie de hârtie, probabil literele ar fi înotat în lacrimile celei ce le-a scris. Am trecut sau vom trece toți prin asta. Am fost sau vom fi toți uscați de iubire și cu inima făcută zob în zeci de mii de piese de puzzle pe care doar cel ce a plecat de lângă noi știa să le îmbine perfect.
„De unde am început și unde am ajuns. Cu cine am început și cu cine am ajuns la acest final. Am început împreună, dar acum nu mai ești aici. Nu mai ești de mult timp. Nu știu pe unde te-ai rătăcit, la alt capăt de drum cred. Nici nu cred că m-ai însoțit până aici, o fi fost doar umbra ta. M-am uitat de mii de ori înapoi, că poate te văd, că poate mă ajungi din urmă. Dar nu, în zadar. M-am uitat și înainte, crezând că poate mă aștepți la un capăt de drum, cerându-ți iertare că nu m-ai așteptat. Dar nu. Nici lângă mine nu ești. M-am uitat și în stânga și în dreapta. Nu ești nicăieri. Am ochii plini de lacrimi și brațele goale de tine. Acum realizez, după atâta timp, după atâtea dezamăgiri, că tu… Da, că tu ești un singur lucru: fie trecutul meu care mă urmărește acum, în prezent, fie prezentul meu pe care nu vreau să îl fac trecut.
Cu fiecare pas făcut, cu cât înaintam mai mult cu atât tu mă trăgeai înapoi, pentru că asta ai fost tu pentru mine. Nu ai fost persoana care mă ținea pe loc, ci persoana care mă trăgea înapoi. Trei pași înainte, zece înapoi. Vezi cât de înapoi m-ai adus? M-ai distrus și nu știu ce ai mai vrut. Ce? Eu nu știu. Nu știu. Și nu cred că voi ști vreodată. Degeaba stau lângă telefon așteptând poate să sune. Un semn. O minune. Aștept să suni. Oare va suna? Oare va veni? Aștept un străin care mi-a fost atât de drag. Un străin care mă adora. Ce prostuță ,nu?
După ce ne-am despărțit, încă te sunam. Vroiam să te aud, să știu ce faci, dacă ești bine. Așteptam să îmi spui că totul va fi bine și că nu s-a terminat așa. Că nu mă vei lăsa niciodată, așa cum mi-ai promis atunci, în acea seară. Că mă iubești și că îți lipsesc. Cerșeam cuvinte. Ce ridicol! Ce ridicolă eram cel mai probabil în fața ta. Am așteptat atât de mult să se întâmple o minune. Probabil ca… nu am avut noroc. Azi îți zic… „rămas bun” deocamdată, mai am multe de spus. Atât de multe. Și nu am să te uit niciodată. Te voi păstra în inima mea ca fiind cea mai… nu mai contează asta, nu pentru tine. Și să știi că voi fi mereu aici pentru tine. Mi-ar fi plăcut să fi rămas prieteni… buni prieteni. Să mă suni, să îmi ceri un sfat și să îmi povestești despre relațiile tale amoroase. Să îmi spui cât de mult o iubești și cât de mult te iubește. Dar va rămâne doar o dorință. Un vis. Și îmi va trece. Acum doar în vise mai suntem amândoi, pentru că realitatea e mult prea crudă pentru mine. Prea dură să o pot suporta singură. Am atât de mare nevoie de tine, să mă ajuți să trec peste toate. Ce tot spun? Trebuie să fac față singură acestei dureri. Trebuie să îmi șterg lacrimile și să merg mai departe. Fără tine. Să învăț să trăiesc fără tine. Oricum, nici cu tine nu aș fi putut trăi. Tu o iubeai pe ea. O iubești pe ea. Dar știi? Nu îmi pare rău că te-am iubit. Că te iubesc. Că ți-am dat tot ce a fost mai bun și mai frumos în mine. Mai pur. Mai sincer. Eu măcar am reușit să iubesc. În schimb tu doar ai mimat.
Îți mulțumesc pentru tot. Îți mulțumesc pentru că măcar mi-ai dat iluzia că mă iubești. Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut fericită. Atât de fericită! Am atins punctele maxime. Că mai apoi să le ating și pe cele mai de jos ale suferinței. Nici asta nu regret. Nu îmi pare rău de nimic. Doar atât: că s-a terminat, că nu am putut să fac nimic ca să mai rămâi, că nu te-am făcut să rămâi. Nu ți-am dat motive să rămâi, să nu pleci. Probabil aș fi preferat să mai fiu mințită, cât de puțin. Ca să mai fiu cu tine câteva clipe. Îți mulțumesc chiar și pentru clipele în care am avut atât de mare nevoie de tine și nu ai fost aici. M-au făcut mai puternică. Și ele m-au ajutat mult în desprinderea de tine. Să mă înstrăinez de tine. Îți mulțumesc chiar și pentru clipa aceasta în care încerc să mă îndepărtez de tine. Voi reuși. Poate, într-o bună zi…
Trăiesc cu speranța că voi învăța să trăiesc fără tine. Și sper să reușesc. M-am săturat să trăiesc ancorată în acea zi. Mă voi desprinde și de asta, de toate amintirile pe care le-ai lăsat în urma ta. Mă voi desprindere chiar și de sărutul tău, de îmbrățișările tale, de zâmbetul tău. M-am săturat să trăiesc în trecut, căci asta am făcut până acum: mi-am transformat prezentul în trecut. Ai plecat când mi-a fost cel mai greu, dar nu sunt supărată pe tine. Sunt supărată pe mine. Fată de tine, mai bine zis, am un sentiment de dezamăgire, trădare. Mi-a fost cel mai tare frică, că într-o bună zi să te pierd. Și mă întreb cum să te pierd, când probabil nu mi-ai aparținut niciodată. Nu știu dacă te voi mai vedea vreodată în fața mea să îți pot simți mirosul, să îți simt parfumul. Aș vrea să mai gust din călduroasele tale îmbrățișări și din dulceața sărutărilor tale. Of! Încerc să îmi iau rămas bun de la tine. Vreau să ajung la un ‘Adio’ mai puțin dureros pentru mine, dar tot ceea ce fac, este să îmi fie dor de tine, să te strâng în brațe și să te sărut așa, în gândul meu..
De ce ai făcut toate astea? Unde ți-am greșit? Să îmi cer iertare pentru toate câte am făcut și pentru toate câte ți-am oferit? Pentru faptul că m-am întins ca pe tavă în fața ta? Scuză-mă. Scuză-mă, te rog. Iartă-mă! Iartă-mi ochii -au privit de mult încât mi-întipărit pe ,-pentru nopțile nedormite pentru cele dormite cu gândul la . -mi -au strâns de tare ele mâinile pentru -dat drumul. -mi picioarele au obosit alerge după . -mi nu se îndreaptă către . -mi de trece departe de . -mi tot toate -am făcut, binele . rostite cele nerostite. Faptele, dragostea, dorul.
Știi? Privesc peste umăr și văd cum dorul mă ajunge din urmă. Mi-e dor. Îmi lipsești. Te cam vreau înapoi. Nu azi, nu mâine. Mereu. Nu știu ce să mă fac fără tine. Te iubesc. E momentul să îți spun…. Îți voi spune, dar mai târziu. Să știi că și eu te iert fără măcar ca tu să îmi ceri asta și fără ca tu să vrei asta. Te iert, iubirea mea. Îți iert ochii că m-am pierdut în ei și că ai permis asta, că m-au privit lung și mult și pentru asta îi iubesc, buzele că m-au sărutat atât de dulce și atât de bine și nu mai pot uita sărutul lor. Îți iert nepăsarea, indiferența, neîncrederea. Îți iert toate minciunile pe care mi le-ai spus, și mi le-ai arătat de multe ori. Cea mai frumoasă minciună, cele mai frumoase minciuni defapt, au fost „Te iubesc” și „Mi-e dor.” Ți le iert și pe astea două. Pe toate. Eu te-am iertat deja.. Rămâne să o faci și tu. Dacă ai puterea. Sper să te intereseze. Deși mă îndoiesc. Și da, îți spun ‘ADIO’ de acum. Mereu ți-am cerut un lucru: ori pleci de tot și nu te mai întorci, ori rămâi și nu mai pleci. Ai ales tot timpul calea cea de mijloc: nici nu ai plecat, nici nu ai rămas. Ai plecat și ai venit. Ai venit și ai plecat iar. Și asta îți cer și acum… De fapt, îți cer doar atât: să pleci. Restul nu mai contează. Nu mă mai interesează. Nu mă mai interesează nici faptul că, poate, peste timp te vei întoarce. Nu vei mai fi ‘bine venit’-ul care erai odată.
Te voi ajuta mereu, mereu voi fi alături de tine. Îți promit! Dar atât, în fața mea vei fi un străin, cum ai fost și la început, înainte să te cunosc, înainte să te iubesc. Mai străin decât atunci. Așa cum mă mint că ești și acum. Străinul meu bine cunoscut. Atât de bine te cunosc. Îți cunosc gândurile, replicile, gesturile… tot. Două lucruri nu le înțeleg, nu le știu și nu le cunosc la tine: de ce ai făcut asta, de ce ai jucat teatru aproape trei ani de zile… Și de ce nu te oprești, de ce continui asta… Cu pași mărunți și cu lacrimi în ochi îți spun ultimul ‘Mi-e dor’, ultimul ‘Îmi lipsești’ și ultimul ‘Te iubesc’ spuse din toată inima. Adio. Mi-e dor. Îmi lipsești. Te iubesc. De tine. Foarte mult. Enorm.”
Sursa: devorbacutine.eu
Autor: N.
- Published in Povestea zilei
Povestea exemplară a orfanului abuzat în orfelinate care a ajuns doctorand în Energetică. „N-a fost nimeni curios să vadă dacă sunt bolnav sau sănătos“
Abandonat de familie la 3 ani, Marian Raicu a trăit pe pielea lui groaza din centrele de plasament româneşti din perioada anilor ‘90. La 30 de ani distanţă de la drama pe care a trăit-o, tânărul se pregăteşte să devină doctorand în energetică şi militează pentru drepturile romilor din România.
Centrele de plasament din România anilor 1990 au fost adevărate locuri ale terorii pentru copiii lăsaţi de familii în grija statului. Dramele pe care micii beneficiari le-au trăit atunci le cunoaşte şi Marian Raicu (30 de ani), din judeţul Ialomiţa.
Abandonat de familie la nici 3 ani, Marian a fost instituţionalizat într-un orfelinat din Slobozia iar când a împlinit vârsta şcolară a fost transferat la Şcoala Specială Movila. Această unitate de învăţământ a fost înfiinţată pentru a-i educa pe copiii cu probleme medicale severe, care nu puteau fi integraţi în şcolile de masă. O bună parte dintre elevii care frecventau cursurile acestei şcoli proveneau din orfelinate şi, chiar dacă erau complet sănătoşi, aceştia erau obligaţi să înveţe împreună cu elevii bolnavi pentru a demonstra statistic faptul că unitatea de învăţământ are activitate. „
Nu a fost nimeni curios să vadă dacă eu sunt bolnav sau sănătos. Regula era că dacă vii din orfelinat trebuie să înveţi într-o astfel de şcoală specială. A fost mai mult un aspect legat de a demonstra statistic că şcoala poate să îşi desfăşoare activitatea” susţine Marian Raicu.
Poveşti din internatul groazei Fosta şcoală specială din Movila, transformată în prezent în centru de recuperare pentru adulţii cu probleme neuropsihice din Ialomiţa, a fost ca un adevărat lagăr pentru tânărul Marian. Experienţa lui de viaţă alături de copiii bolnavi a fost una foarte dură. Cele mai grele momente le-a trăit în internatul unităţii de învăţământ, un fel de orfelinat în care existau spaţii de cazare pentru copiii abandonaţi de familie.
Tânărul îşi aminteşte de abuzurile fizice şi emoţionale la care era supus atât de personalul angajat să le asigure copiilor protecţia, cât şi de colegii mai mari din internat. Marian povesteşte despre cum a fost bătut, legat de pat ca să nu mai plângă sau obligat să răspundă comenzilor colegilor mai mari.
„Viaţa acolo a fost una tumultoasă, plină de provocări. Toată lumea ştie cum era în anii ’90. Abuzuri din partea personalului existau. Iar unora dintre ei le plăcea să fie abuzivi! Chiar dacă spuneau că încercau să-i liniştească pe copiii care, într-adevăr, aveau probleme” rememorează Marian Raicu.
„Mi-au zis că sunt deştept”
Adaptarea lui Marian la sistemul educaţional al şcolii speciale a fost una anevoioasă. Tânărul rememorează faptul că materiile de studiu erau adaptate pentru copiii cu probleme medicale, iar profesorii se comportau identic atât cu el, cât şi cu colegii măcinaţi de boli.
„Cursurile erau destul de simple. Vă daţi seama că erau făcute pentru copiii cu probleme medicale. Îmi amintesc faptul că în clasa a 4-a, la o evaluare, mi-au zis că eu pot să trec direct în clasa a 6-a. Mi-au zis că sunt deştept!” rememorează Marian Raicu.
Ulterior, în urma unui alt set de evaluări de specialitate, Marian a fost transferat la şcoala normală din localitatea Movila, continuând însă să trăiască în internatul celei speciale. Viaţa lui s-a schimbat considerabil abia în primii ani ai adolescenţei când a intrat la liceu.
„Când am dat admitere la liceu, s-a schimbat complet sistemul de protecţie socială. Am fost supus unor alte tipuri de evaluări şi şi-au dat cu toţii seama că sunt un copil perfect normal. Aşa am şi aflat ce s-a întâmplat de fapt cu mine. Am plecat de la Movila şi am ajuns la Fierbinţi Târg, acolo unde am intrat la liceu. Situaţia la liceu s-a schimbat considerabil în bine pentru mine” mai spune Marian.
Doctorand în energetică
După terminarea studiilor liceal, Marian Raicu a ales să-şi continue studiile. El s-a înscris la Facultatea de Energetică, din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti. După ce şi-a luat licenţa şi a terminat un master, Marian a decis să urmeze şi Şcoala Doctorală a Facultăţii de Energetice. În prezent, el se pregăteşte să-şi finalizeze cursurile doctorale, prezentând o temă de interes pentru noi toţi: un sistem energetic care să permită încălzirea locuinţelor prin pardoseală, la costuri foarte reduse.
„Tema pe care am ales-o nu este inventată de mine, însă eu am decis să o perfecţionez. Lucrarea mea vorbeşte despre un echipament cu ajutorul cărora sistemele de încălzit locuinţa prin pardoseală pot fi economice din punct de vedere financiar şi chiar termic” mai spune Marian Raicu.
Pe lângă cursurile Şcolii Doctorale, Marian militează şi pentru drepturile minorităţii rome. În cadrul unei şedinţe organizată recent la Slobozia, el a fost ales vicepreşedinte la nivel naţional al unei ONG care susţine drepturile romilor din întreaga ţară.
- Published in Povestea zilei
O poveste superbă a unui cuplu care te face să plângi: „E ziua ei liberă, dar nu și a lui…”
O poveste superbă a unui cuplu care te face să plângi: E ziua ei liberă, dar nu și a lui. A plecat la muncă înainte să se trezească ea, nici măcar nu a intrat în dormitor să-i spună bună dimineața.
Se așează la masa din bucătărie și își aprinde o țigară. E o cană cu cafea în microunde, apasă butonul și o încălzește. E încă ursuză și nu vede biletul de pe masă. Aprinde televizorul din bucătărie și trecând de pe un canal pe altul se oprește pe un post muzical. Era melodia lor. Ii dă o stare de bine și începe să o fredoneze ușor, deși nu are ureche muzicală.
Își aruncă privirea pe masă și vede biletul. Zâmbește ștrengărește și deschide biletul împăturit în două și începe să citească.
“Bună dimineața, iubito. Nu aveam somn, m-am trezit pe la 3 dimineața și m-am gândit să-ți scriu. Nu ți-am mai scris demult, știu că îți plăcea asta. Ți-am lăsat cafeaua în microunde și ți-am făcut niște clătite, sunt în dulap.
M-am gândit să-ți țin companie azi, deși nu sunt lângă tine. Am program scurt că e sâmbătă, dar nu voiam să te las singură. Vezi că lângă clătite mai e un bilet, vorbim acolo. Te sărut.”
Se ridică de pe scaun, umblă prin dulap și găsește o farfurie cu clătite rulate. Sunt cu gemul ei preferat, cel de vișine. Sub farfurie se află un alt bilet.
“Imi cer scuze că am ars prima clatită, dar știu că ție îți plac și astea arse. Cum sunt? Mi-au ieșit bine? Mi-ar fi plăcut să mă vezi cum le întorc în aer, un adevărat maestru. Știu că ai venit direct în bucătărie să fumezi, mi-ar fi plăcut să bem cafeaua împreună. Acum probabil stai picior peste picior pentru că faci pe tine și vrei să termini de citit biletul. Pe asta l-am facut mai scurt, cât să apuci să mănânci o singură clatită. Următorul bilet e în baie, sub tubul de pastă de dinți. Vorbim acolo.”
Ușurată că s-a terminat biletul, se șterge cu un șervețel pe degete și fuge spre baie. Ia biletul și îl citește.
“Pun pariu că ești relaxată acum. Aseară te-ai agitat mult, mi-ai dat coate și m-ai dezvelit. Cred ca iar ai visat că te urmarește cineva, te încruntai foarte tare. Te-am trezit să te liniștesc și mi-ai spus că nu ai furat florile, că le-ai găsit acolo pe masă. Am zâmbit și te-am lăsat să dormi, eram sigur că nu o să îți amintești. Dupa vreo o oră am simțit nevoia să te pup pe frunte, și te-am pupat. Ai zis “mhm”, de parca m-ai aprobat. Imi place să dorm cu tine, e o adevarată aventură în fiecare seară.
Ai terminat? Mergem pe balcon? Hai.”
Se spală pe mâini, apoi se spală pe față și pe dinți.
Pe balcon găsește un bilet și o foaie mototolită aruncată pe jos. Ia foaia și o citește.
“Vezi cât de bine te cunosc? Eram sigur că o să ridici întâi foaia asta mototolită. Nu scrie nimic în ea, dar poți să citești biletul.”
Ea zambește și deschide biletul.
“Stăteam pe balcon azi dimineață, fumam o țigară și mă uitam spre fântână. Era așa liniște încât auzeam numai apa. Am stat și m-am gandit la cât de fericit mă faci tu pe mine și mă gândeam să îți fac o surpriză. Iți mai plac surprizele? Ce întrebare, nu..? Ți-am luat ieri un cupon de la un salon de masaj, cu tot cu împachetari în algele alea scârboase. Vezi că stai pe cupon, e sub păturica de pe băncuță, ia-l de acolo și hai înapoi în bucătărie să mai vorbim că ți se răcește cafeaua. Ne vedem în congelator.”
Zambește timid și împachetează înapoi biletul. Se ridică și scoate de sub paturică un plic roz care conținea cuponul. Cu gura până la urechi face pași lenți către bucătărie, citind. Ajunge în dreptul frigiderului și deschide congelatorul. Găsește un bilet și o înghețată.
“Surprizăăă, ți-am luat ieri o înghețată . Am vrut să ți-o dau aseară, dar dacă tot te-a durut gatul am hotărât să ți-o dau azi. Tocmai bine că s-a integrat perfect în scenariul de azi. Sper că ești la fel de entuziasmată ca mine pentru ideea asta cu biletele, sper că nu te plictisesc. Azi împlinim un an de când suntem împreuna și voiam să îți spun la mulți ani într-un mod mai puțin firesc. Du-te până la șifonier și uită-te acolo unde îmi țin eu cămășile. Vezi că în pantofi mai e un bilet. Cum care pantofi? Du-te odată!”
Se duce într-un suflet către șifonier și găsește o pungă de cadouri în care erau pantofii pe care îi probase cu două zile înainte, în mall, dar nu i-a cumpărat pentru că erau prea scumpi. În pantofi se afla un bilet.
“Ia vezi, îți vin? La mulți ani, iubita mea. Să-i porți sănătoasă. Când termini de admirat piciorul perfect, vino înapoi în bucătarie. Mă găsești în ibricul roșu.”
Ea se duce în bucătărie, caută peste tot și nu găsește niciun ibric roșu. Se enervează și începe să răscolească peste tot și îl găsește ascuns într-o oală cu capac. Ia biletul din ibric și îl deschide.
“De-asta te iubesc eu. Nu mi-ar fi dat prin cap să caut în oala aia cu capac. Tu nu renunți niciodată, de-aia nu ai renunțat la mine. Stii că pot mai mult, așa cum știai că există un bilet într-un ibric roșu.”
Azi am încercat să-ți arat că, deși uneori sunt prins , nu am uitat de noi. Încă țin minte ce îți place…și mi-ar plăcea să te privesc tot timpul cum umbli dezbrăcată prin casă.
sursă poveste: dailynews.ro
Autor: Oana Torok din Baia Mare
- Published in Povestea zilei
Povestea elevului admis pe primul loc la facultatea de „controlor aerian“. Pentru a-şi atinge visul, învăţa chiar şi când mergea cu vitele la păscut
Un absolvent al Colegiului Naţional Militar „Mihai Viteazul“ din Alba Iulia, Flavius Toargă, a fost admis cu cea mai mare medie la secţia de „controlor trafic aerian“ a Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov. Acesta a învăţat în copilăre în timp ce stătea cu vitele la păscut pe câmp.
Flavius Toargă a fost felicitat recent de reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale, după ce după ce s-au afişat rezultatele la admiterea la Academia Forţelor Aeriene ”Henri Coandă” din Braşov.
Flavius a fost admis aici cu nota 10 la examen şi media finală 9.99, adică cea mai mare de la secţia de controlor trafic aerian a academiei. Tânărul a crescut într-o localitate mică din Mehedinţi, dintr-o familie modestă. Mama acestuia nu se sfieşte să spună că pentru a-şi atinge visul, a învăţat chiar şi când păştea vitele, pe câmp.
Flavius spune că nu se aştepta să obţină cea mai mare medie la admitere, iar pentru el cel mai important era să fie admis la secţia la care şi-a dorit.
”În mare parte am învăţat singur, dar am primit şi ajutor de la un domn profesor, m-a sprijinit. Sincer, nu mă aşteptam să am cea ma mare notă, dar mă aşteptam, oarecum să intru, pentru că m-am pregătit pe tot parcursul anului pentru admitere. Visul meu este să ajung un controlor foarte bun, să fiu printre cei mai buni. Este şi o responsabilitate foarte mare, este vorba despre viaţa oamenilor, dar eu sper să fie bine şi o să mă descurc, pentru că dacă îţi doreşti un lucru, cu siguranţă vei fi bun”, a spus Flavius Toargă pentru mhalert.ro.
Flavius provine dintr-o familie simplă din Baia de Aramă, tatăl său este şofer, mama-casnică, iar despre meseria de controlor de trafic aerian a aflat de la televizor, din filme. A învăţat cât a putut de bine, aşa că în urmă cu 4 ani a plecat să studieze la Colegiul Naţional Militar ”Mihai Viteazul” din Alba Iulia. A terminat cursurile ca şef de promoţie şi apoi s-a înscris la examen la Academia Forţelor Aeriene “Henri Coandă” Braşov, secţia “controlor trafic aerian”.
”De fiecare dată când pleacă la şcoală, suferim ca părinţi. Aici mergea cu vitele, cu cartea în mână. Îl trimiteam cu vitele, pe aici, pe aproape şi îşi lua şi cartea cu el”, a povestit cu lacrimi în ochi, mama lui Flavius, Maria Toader.
”Ce nu ştiu, probabil, elevii este că un profesor nu uită niciodată prima oră la clasă, fără a mai pune la socoteală sutele de ore care întregesc ciclul celor patru ani de liceu. În prima oră are loc primul contact cu elevii, în care fiecare se prezintă. Atâţia ochi, atâtea feţe şi tot atâtea particularităţi. Îmi amintesc de Flavius, în această primă oră, de ochii mari, curioşi şi serioşi, iar prezentarea răspunsului este cumva rapidă, cuvinte scurte, concise şi hotărâte. A, da, oltean mi-am spus şi, sigur, inteligent.
Avea o vibraţie a fiinţei care rezona cu ceea ce spunea şi m-a impresionat. Au urmat zeci, sute de ore cu teste şi răspunsuri care îmi confirmau acea primă impresie. Ochii sorbeau totul, munca era temeinică, iar rezolvările erau mereu foarte bune. Limbajul ştiinţelor exacte îi era foarte familiar, iar ritmul de lucru era rapid, reuşind să umple câteva table în foarte scurt timp. A fost un elev responsabil, un bun camarad, îndeplinind şi atribuţiile elevului plutonier”, spune prof Dorina Filipescu, fosta dirigintă a lui Flavius
În urma examenului maturităţii, Flavius a obţinut cea mai mare medie pe colegiu la examenul de bacalaureat, 9,91, în timp ce media de absolvire a fost 9,60.
- Published in Povestea zilei
„Am primit în grijă un băiețel care refuză să doarmă în pat. Când mi-am dat seama de ce…”
O femeie a povestit cum i s-a schimbat viața acum trei ani, când un băiețel timid i-a intrat în casă și în inimă. A plâns când a rugat-o să îl lase să mai stea 3 luni. Nu se aștepta ca acele 3 luni să se transforme în 3 ani.
“Acum trei ani poliția mi-a bătut la ușă și mi-a lăsat un băiețel care trecuse pe la multe mame sociale. Venise cu o punguță de plastic în care avea toate hăinuțele lui.
Îi pregătisem camera. Era plină de jucării și cărți de povești. L-am lăsat să se acomodeze puțin.
Când a venit momentul cine-i am intrat în cameră și l-am găsit plângând cu sughițuri:
– O să-l mai văd pe tata?
– E posibil! Într-o zi s-ar putea să-l revezi.
M-am așezat pe pat și mi-am adus aminte câți copii au dormit pe acest pat.
Băiețelul avea 8 ani, era frumușel foc cu ochii lui de un albastru pătrunzător și părul lui blond cenușiu. Era prea slab pentru vârsta lui.
Înainte de culcare a venit în bucătărie la mine de parcă voia să-mi spună ceva și nu știa ce. A plecat și s-a băgat în pat.
Am venit să-i citesc o poveste și mi-a spus:
– Eu nu mai las pe nimeni sub pătură. Pe nimeni!
Mi-am dat seama că fusese abuzat.– Foarte bine, i-am spus.
– Mie nu-mi plac paturile!
A ales să doarmă pe un fotoliu. I-am pus perne multe și l-am acoperit cu o pătură. Acolo a dormit timp de trei săptămâni. A dormit în aceleași haine cu care a venit. Nu a vrut să se schimbe. Nu a vrut ca nimic să-i strice rutina de somn.
Când am reușit să-l convingem să doarmă în pat a început să-i fie frică de ferestre. Îi era frică de cineva care îl privea. Degeaba i-am explicat că stăm la etajul doi și nu are cum să urce nimeni. Îi era frică. Rău.
I-am acoperit fereastra cu pături. Problema nu fusese rezolvată, ci doar un simptom.
În prima săptămână, din senin, m-a întrebat:
– Pot să mai stau aici 3 luni?
– 3 luni nu e așa mult, i-am zis printre lacrimi.
– Poate până împlinesc 13 ani?
Băiețelul nu știa ce este familia. Nu știa ce înseamnă pentru totdeauna. Am sunat la serviciile sociale și mi-au spus că nimeni nu vrea copilul ăsta și că îl pot ține cât doresc.
Când eram o dată cu el în parc mi-a zis din senin:
– De ce nu renunță? Dacă aș avea copii și aceștia m-ar ruga să renunț la droguri pentru a-i avea lângă mine, aș face-o.
– Tu ești o persoană puternică, pui! Tu o să fii un tată foarte bun într-o zi! Părinții tăi nu sunt oameni răi, sunt doar oameni slabi. Părinții tăi au fost prinși de mirajul drogurilor și nu au mai putut scăpa.
– Eu n-o să ajung niciodată așa!– Știu! – i-am spus, deși știu care sunt statisticile. Majoritatea copiilor născuți din părinți care se droghează ajung și ei dependenți. Sper să greșească aceste statistici.
L-am dus la un specialist. Mi-a spus că, din cauza faptului că mama lui s-a drogat în timpul sarcinii, el va avea toată viața probleme în a învăța. E puțin probabil să poată lua bacalaureatul și mai puțin probabil să facă o facultate.
În ziua aia am plâns. Mi-am spus că dacă nu știe să citească, îl voi învăța, dacă va fi impulsiv, îl voi ghida, dacă îi va fi frică, îl voi ține în brațe. Nu e o cauză pierdută. E țelul meu!
Într-o seară m-a întrebat:
– Mamă, eu de când stau aici?
– Pe 12 august se vor face 3 ani!
– Pare că a trecut mai mult!
– Așa e! Hai, culcă-te. Mâine mergi la școală!”
- Published in Povestea zilei
Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. Partea a IV-a
Partea a IV-a
I-am răspuns, plină de emoţie.
„ Cu plăcere.”
Alin îmi scria înapoi fără oprire. Mi-am adus aminte de începuturile noastre, când vorbeam ore în şir prin mesaje. Am zâmbit amar, în amintirea vremurilor de mult apuse.
La început, discuţiile noastre erau inocente. Vorbeam despre fiica noastră, despre casă, despre grădina plină de flori.
„Ştii, abia acum îmi dau seama ce am pierdut în clipa în care am renunţat la tine, la noi.”
Nu. Nu putea să înceapă cu regrete. Mă vindecasem greu, iar suferinţa încă era parte vie din mine. Să mă îndrăgostesc de fostul meu soţ era ceva ce nu trebuia să se întâmple.
„A fost mai bine aşa. M-am redescoperit pe mine însămi iar acum sunt aşa cum am visat mereu să fiu. Trebuie să îţi mulţumesc pentru asta. Fiecare clipă de suferinţă m-a transformat în femeia care sunt acum.”
„Înţeleg.”
„Noapte bună, Ade! Voi adormi cu gândul la nopţile petrecute în patul nostru imens.”
Pe loc, am simţit un nod în stomac. Am început să plâng, nu mai reuşeam să îmi controlez lacrimile.
„Noapte bună, Alin.”
Noaptea s-a scurs repede, ca toate celelalte, iar zorii dimineţii m-au găsit goală în pat şi goală pe dinăuntru. Îmi lipsea Alin. Îmi lipsea Frida. Îmi lipsea familia mea. Pentru o vreme, reuşisem să mă debarasez de trecut, însă acum, după conversaţia avut cu fostul meu soţ, toate amintirile acelea plăcute, însă dureroase în acelaşi timp, redeveniseră vii în sufletul meu atât de mâhnit şi încercat de greutăţi.
Ecranul telefonului meu s-a aprins. Aveam un mesaj de la Alin.
„Nu am putut dormi toată noaptea. Putem să ne întâlnim?”
Picioarele mele începuseră să tremure. Până şi ultimul fir de păr de pe cap căpătase volum. Inima îmi bătea cu putere, plină de emoţie, am luat în mână telefonul şi i-am răspuns:
„Vrei să luăm prânzul împreună?”
„Ce zici de mic dejun?”
Era nerăbdător. Şi eu eram la fel de nerăbdătoare, însă teama era imensă. Teama de suferinţă, teama de eşec.
„Ok. Ne vedem într-o oră.”
„La cafeneaua noastră”
Am zâmbit. Până şi ochii mei erau angajaţi într-un zâmbet sincer şi fericit. Cafeneaua noastră era micuţă, intimă şi fabuloasă. Canapele aurii, din piele, cu mese mici, ce ne obligau să fim apropiaţi şi un mic dejun de vis. Acolo mâncam în vremurile noastre bune. Era cafeneaua în care mă indragostisesm de Alin.
M-am trezit brusc din reveria în care fusesem aruncată de amintirile noastre. În 45 de minute trebuia să fiu gata.
Şifonierul plin aştepta să fie deschis şi să aleg ceva de îmbrăcat din el. Dar ce? Trebuia să fiu frumoasă, însă nu vulgară. Sexy însă nu deschisă. Trebuia să îi transmit lui Alin că sunt fericită, împlinită şi SINGURĂ. Şi mai ales, trebuia să înţeleagă că aşa voi rămâne.
Am ales un costum de culoarea pielii şi pantofi negri. Eram îmbrăcată simplu, însă fermecător. Buclele blonde îmi încadrau în mod plăcut chipul machiat cu naturalețe.
Alin mă aştepta deja la cafenea, în locul în care stăteam de obicei. Am mers repede către el, sperând să nu mă împiedic. Picioarele îmi tremurau de la genunchi în jos, iar respiraţia mea era din ce în ce mai sacadată. M-am aşezat faţă în faţă cu Alin.
Era la fel de frumos că întotdeauna. Îmbrăcat impecabil, părul aranjat până la ultimul fir. Barba proaspăt tunsă, manichiura proaspăt făcută, iar mirosul lui … Ei bine, mirosul lui era nou. Îşi schimbase parfumul, însă era la fel de masculin şi puternic că cel pe care îl folosea atunci când eram împreună. Mă simţeam blocată, nu eram capabilă să îmi mişc buzele.
— Neaţa!
— Bună dimineaţă.
Zâmbeam. Alin mă cunoştea atât de bine, încât mă simţeam complet dezbrăcată în faţa lui. După un sfert de ora, deja mă simţeam în largul meu. Râdeam alături de el, depănam amintiri plăcute.
Alin mi-a atins uşor mâna, iar atingerea lui mi-a trezit simţuri ce le credeam moarte din clipa în care m-a părăsit. M-a tras uşor lângă el, pe canapeaua moale şi aurie. Nu m-am împotrivit. În braţele lui Alin, mă simţeam completă. Fiecare atingere a lui mă trezea la viaţă şi mă umplea pe dinăuntru. Într-un final, gurile noastre însetate s-au unit într-un sărut pasional, iar mâinile mele îi cuprinseră frumosul cap.
Am terminat micul dejun la prânz.
— Hai să plecăm două zile la munte, Adelina.
M-am simţit pierdută din nou. Trebuia să fac o alegere şi nu eram capabilă să îl refuz decât printr-un mesaj. Îmi lipsea complet curajul.
— Am treabă, am murmurat. Nu pot, am treabă astăzi.
— Ce treabă ai? Sunt sigură că poţi să o amâni. Hai să mergem să ne regăsim.
— Aminteşte-mi de ce ne-am pierdut, Alin. Mai ţii minte?
— Am greşit. Ştiu că am făcut-o. Însă mi-am dat seama că te iubesc, Adelina. Aş face orice să o luăm de la început. Te rog, da-mi o şansă să îţi arăt ce simt. Lasă-mă să te ajut să uiţi suferinţa pe care ai simţit-o din cauza mea.
Mă gândeam. Inima îmi spunea să plec cu Alin, însă creierul urla la mine să nu o fac. Cu toate astea, am făcut-o. Am plecat cu Alin la munte, la hotelul nostru favorit.
Uitasem cum e viaţa alături de el. Uitasem cum e să ai totul la picioare fără să munceşti. Am stat două zile împreună şi am uitat de tot ce însemna trecut. Ne-am iubit că doi nebuni ore în şir, am râs şi am băut şampanie. Am uitat de Iaşi, am uitat de suferinţă, în jurul meu era doar o dragoste nebună, cu iz adolescentin.
În dimineaţa plecării, Alin făcea dus. Telefonul lui era pe noptieră, când, brusc, a sunat. Primise un mesaj. Curiozitatea mă rodea pe dinăuntru şi nu am rezistat. Am încercat vechea parolă. Nu şi-o schimbase.
Am deschis mesajul repede, fiind sigură că era de la Alexandra. Şi nu mă înşelam.
„Am stabilit data pentru cezariană. Luna viitoare nasc, pe 7.”
Într-o clipă, am realizat că, de fapt, eu nu petrecusem două zile la munte cu soţul meu, ci cu soţul altei femei. Mi-am dat seama că, de fapt, fac tocmai ceea ce am promis, când m-am despărţit de Alin, că nu voi mai face niciodată. O bucată din sufletul meu s-a frânt, iar în mintea mea goneau doar amintirile urâte. Nopţile pline de aşteptare amară. Întâlnirea cu Alexandra. Momentul în care am fost alungată de acasă. Agonia după Frida şi Alin. Suferinţa prin care trecusem cu doar puţin timp în urmă ar fi trebuit să mă schimbe, nu să îmi permită să mai fac aceleaşi greşeli.
Nu i-am spus nimic lui Alin. Pe drum, am vorbit puţin. M-a lăsat acasă, iar când am coborât am fost rece precum o bucată de gheaţă.
În apartamentul mamei, am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Alin.
„ Mi-aş dori custodia Fridei şi aş prefera să luăm o pauză. Această relaţie îmi face mai mult rău decât bine. Tu aştepţi un copil cu Alexandra iar eu nu vreau să mă implic în ceva ce îmi va aduce din nou, suferinţă.”
Răspunsul lui Alin a venit mai repede decât mă aşteptam.
„ Între mine şi Alexandra nu mai este ce a fost. Nu ai nevoie de custodia Fridei dacă ne mutăm din nou împreună. Vreau să vii acasă.”
Mii de gânduri se perindau în mintea mea. Amintirile dureroase se împleteau cu cele dulci şi plăcute. Nu ştiam dacă îl mai iubesc pe Alin sau dacă mă agateasem de relaţia noastră. Însă ştiam un singur lucru. Nu mai eram aceeaşi persoană de acum doi ani. Nu mai voiam să fiu alături de Alin, ci doar alături de fiica mea. Alin era un capitol închis şi aşa trebuia să rămână.
Începând de a doua zi, am început să caut un nou început.
„Chirie cluj” a fost primul lucru pe care l-am căutat. Decizia era luată. Urma să obţin custodia Fridei şi să mă mut, alături de ea, în Cluj.
Nu i-am spus nimic lui Alin legat de intenţiile mele, ci doar că am nevoie de spaţiu şi de fiica mea. A acceptat. Spera să mă recucerească, iar pentru asta era dispus să renunţe la Frida.
În două luni, totul era pregătit. Economiile aveau să îmi ajungă o bună perioadă de timp, apartamentul din Cluj mă aştepta. Urma să îmi continui activitatea din Cluj, în timp ce mă ocup de fiica mea, care deja stătea de câteva zile cu mine, acasă.
Am plecat din Iaşi, cu avionul, către Cluj. Mi-am schimbat numărul de telefon şi am închis facebook-ul personal. Pentru Alin, am lăsat o scrisoare parfumată, în cutia poştală a casei sale. Alexandra născuse, iar el era ocupat cu fiul său. Ştiam că nu voi primi niciun răspuns la scrisoarea mea, iar exact lucrul asta îl şi doream. Să dispar din viaţa lui Alin şi să o iau, în adevăratul sens al cuvântului, de la capăt.
În timp ce avionul se ridica uşor de la sol, am îmbrăţişat-o puternic pe Frida, atingându-mi nasul de părul ei ce mirosea a căpşuni. Iubirea. Aşa mirosea, cu adevărat, iubirea.
„Dragul meu fost soţ,
Am plecat. Am plecat departe de tine, departe de Alexandra, departe de locurile ce îmi amintesc necontenit de tine. Să nu îţi faci griji. Vei fi mereu informat cu privire la fiica noastră şi o voi îngriji bine. Însă am nevoie de spaţiu. De linişte. De mine. De Frida.
Tu nu te vei schimba niciodată. Acum mă iubeşti, însă nu voi putea avea încredere în tine din nou după ce s-a întâmplat între noi. Nu aş putea niciodată să fiu fericită pe deplin alături de tine.
Nu îmi doresc să treacă nimeni prin ceea ce am trecut eu, nici măcar Alexandra. Nu vreau sa o părăsești pentru mine. Încearcă să îţi găseşti fericirea alături de noua ta familie, Alin. Cea veche nu mai există. Acum sunt eu cu fiica mea.
Nu te urăsc. Ba dimpotrivă, te iubesc. Dar mă iubesc mai mult pe mine şi îmi doresc mai mult de la viaţă.
Am luat-o de la capăt, fără tine.
Îţi doresc tot ce e mai bun în viaţă,
Te sărut, Adelina!”
SFÂRȘIT
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. Partea a II-a
Citeşte şi Povestea Adelinei. Alegeri corecte, muncă si corectitudine ( III )
- Published in Povestea zilei
Și-a dus copiii la restaurant, dar pentru el nu a comandat nimic. Ce s-a întâmplat după ce pozele au ajuns pe internet
Și-a dus copiii la restaurant, dar pentru el nu a comandat nimic. Ce s-a întâmplat după ce pozele au ajuns pe internet
Tatay Ryan din Manila, Filipine, este tatăl a doi copii, pe care îi crește singur. În luna martie a anului 2017, bărbatul a cucerit internetul cu povestea sa de viață.
Tatay și cele două fiice ale sale au fost fotografiați într-un local care comercializează mâncare fast-food. Imaginile s-au viralizat în timp record, după ce internauții au observat că bărbatul își privește copiii în timp ce mănâncă, fără că el să aibă în față vreo porție de mâncare.
Conform celui care a realizat fotografiile, bărbatul nu a comandat niciun fel de mâncare pentru el deoarece nu i-au ajuns banii. Tatay a preferat că Rose Ann și Rose Mae să se bucure de o masă sățioasă, iar în timpul în care copiii săi au mâncat, bărbatul i-a privit în liniște.
După ce fotografiile cu familia Ryan au devenit populare pe internet, proprietarii localului unde au fost realizate au decis să îi ajute pe Tatay și pe copiii săi.
Tatay a avut ocazia să cumpere mâncare pentru familia sa, cumpărăturile sale fiind achitate integral de conducerea restaurantului fast-food.
În plus, bărbatul a putut să sărbătorească zilele de naștere ale fiicelor sale în restaurantul respectiv, iar micuțele sale s-au bucurat de surprize și cadouri.
Vizibil emoționat, Tatay le-a mulțumit tuturor cu lacrimi în ochi pentru ajutorul acordat.
În plus, pentru a îl ajuta pe Tatay să își crească cele două fiice, oamenii i-au deschis bărbatului și un cont de Facebook pentru că cei interesați să poată intra mai ușor în contact cu familia Ryan.
- Published in Povestea zilei
Codiță! Prietenul studenţilor din campusul Tudor Vladimirescu din Iaşi! Probabil singurul caine cu Facebook, din Romania
Codiță! Prietenul studenţilor din campusul Tudor Vladimirescu din Iaşi! Probabil singurul caine cu Facebook, din Romania. Astăzi luăm o pauză şi nu vorbim despre politică, religie, homosexualitate etc., astăzi vorbim despre… un câine.
Codiță, singurul câine din România cu o pagină de Facebook. Din punctul meu de vedere, acest câine, este o „piesă” indispensabilă din mecanismul studenţesc, o legendă vie a Campusului Tudor Vladimirescu. Conform multor oameni care lucrează în campus, Codiţa este un „locatar” cu state vechi, mulţi spun că de aproximativ de 15 ani nu părăseşte căminele T3-T4.
Locatar cu „state” vechi
Codiță este adorat de studenţii căminelor din campusul Tudor Vladimirescu din Iaşi, adorat şi răsfăţat cu fel de fel de bunătăţi, mai ales când ştim cu toţii că o bună parte din mâncare trimisă studenţilor rămâne nemâncată! Bineînţeles că oricare dintre noi pleacă la „mai bine” vara atunci când căminele T3-T4 se închid.
Codiță este conştient că nu o să mai aibă parte de acelaşi tratament şi se mută lângă un bar aflat în zonă. Deşi uneori, în plin „sezon” de studenţi, acest câine devine „arogant”, răspunzând la afecţiune cu indiferenţă, vară, acest lucru se schimba total devenind cel mai sociabil câine pe care îţi este dat să îl întâlneşti. Sociabilitate maximă, profit maxim!
Codiţa, probabil singurul câine cu profil de Facebook
Prima dată când l-am văzut am crezut că este „încă” un câine, dar inteligenta lui, devotamentul de care dă dovadă îl face să fie extrem de iubit de studenţi. Atât de iubit încât, câţiva dintre ei s-au gândit să îi facă un profil de Facebook. Unde mai pui că pe pagină lui este destul de activ. Răspunde la comentarii, se întreabă retoric de ce portarul cel nou i-a cerut legitimaţia, visează la căţeluşe frumoase, ce să mai, un adevărat Facebook addicted!
Paznicul de noapte al căminului
Multe persoane spun că, Codiță simte tot ce mişcă, iar orice mişcare suspectă, noaptea, pe la geamurile de la parterul căminelor, nu rămâne „nepedepsită” acesta alungând orice musafir nepoftit. Nu de puţine ori, mulţi hoţi au fost alungaţi de lătratul lui Codiță.
Codiţa cel fără de coadă
Nu e greu de realizat că cine l-a „botezat” a vrut să facă un pic mişto de el, mai ales ţinând cont de faptul că nu are coada. Nu ştim unde a „lăsat” coada, ştim doar că o mare parte din farmecul pe care acest câine îl are, se datorează şi faptului că e destul de amuzat când îl vezi că da din aşa spusă codiţă.
- Published in Povestea zilei
„Numele meu este Laura, am născut natural, într-o maternitate din București. M-au lăsat să îl alăptez de trei ori de pe 27 și până pe 29 după-amiază, când mi l-au adus în salon. Știam că face antibiotic. Dar nu mi se spunea de ce. Abia după ce am băgat…”
Povestea mea începe în prima parte a lunii decembrie când, după o întârziere a menstruației de vreo două săptămâni, întărirea sânilor, poftă de mâncare pe la 5-6 dimineață și în cele din urmă și un test de sarcină pozitiv, am decis împreună cu logodnicul meu să facem o programare la Regină Maria pentru confirmarea sarcinii.
Nu îmi doream decât că medicul meu ginecolog să fie femeie și să nu mă împingă să nasc prin cezariană. am fost la doamnă doctor Borali Denise ( o recomand cu mare drag pentru cei care vor să nască la Regină Maria în București ), care ne-a confirmat sarcina de șase săptămâni poziționată corect și cu DPN 12 iulie.
Acasă am avut lungi discuții cu logodnicul care insistă să nasc la Regină Maria ( unde el avea asigurare de la muncă ) și nu la un spital de stat cum voiam eu. Și până la urmă, diferența mare de bani și-a spus cuvântul și am stabilit să mergem la Polizu la recomandarea unei verișoare care născuse acolo în urmă cu câteva luni și fusese destul de mulțumită.
Astfel, mi-a recomandat pe doamnă doctor Livia Manta care mi-a urmărit în continuare sarcina până am născut natural pe 27.06.2017 un băiețel. În general, toată sarcina a decurs normal, fără probleme de sănătate, iar doamna doctor a fost foarte drăguță.
Pentru morfologia fetală ne-a recomandat la insistențele noastre ( nu voiam să stăm pe la cozi prin spital ) un cabinet particular ( Dr. Calimfirescu, am fost foarte mulțumiți și de dumnealui ), analizele de sânge le-am făcut și prin spital ( pentru cei care își permit financiar chiar nu recomand… cozi, la toaletă te trimite să iei probă de urină și nu este hârtie igienică, una din asistentele din policlinică spitalului extrem de arogantă și în jur de trei ore pierdute pentru o probă de sânge, una de urină și recoltarea secreției ) și pe la Matei Basarab ( curat, personal profi și amabil ).
La 37 de săptămâni doamna doctor mi-a sugerat să grăbim nașterea cu acordul meu deoarece trebuia să plece în concediu, iar riscul că eu să nasc cât ea era plecată era destul de mare. Am acceptat după ce m-a asigurat că pentru bebe nu este niciun risc și așa am stabilit că marți dimineață ne vedem la spital să-l aducem pe bebe.
Luni seara, pe la ora 21:00, au început contracțiile regulate și doamna doctor mi-a spus că dacă sunt la 3-4 minute să nu aștept și să merg la spital. Cu toate că eram la 3-4 minute, nu am fugit, ci mi-am continuat plimbarea prin parc. Am ajuns cu greu acasă deoarece contracțiile deveniseră tot mai puternice așa că am luat bagajul și am plecat la spital.
Pe la oră 23.00 am ajuns la spital. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns sus a fost să le spun că am epidurala la mine, dar răspunsul lor a fost: „Si cine să ți-o facă la oră asta?”. Deja mă panicasem, durerile erau tot mai insuportabile, când am decis să nasc natural, mă bazasem pe epidurala care îmi va ameliora durerea.
M-au dus în sala de nașteri unde moașa, o doamnă foarte drăguță căreia îmi pare rău că nu i-am văzut numele și infirmiera ( doamna Elena ) la fel de atentă și drăguță, au avut grijă de mine.
Moașa mi-a spus la un moment dat să nu mai tip așa că mai este mult până dimineață când voi naște. Deja mă panicasem. Nu era decât miezul nopții, cum să dureze până dimineață? Mi-au pus o perfuzie și mi-au zis că în zece minute o să mă lase puțin durerea. Așa a fost, dar bucuria a ținut doar vreo 15 minute în care contracțiile erau mai puțin intense.
După perfuzie m-a verificat moașa și mi-a zis: „Dai de băut dacă naști în noaptea asta?”, „Clar, da!!!”. Și așa mi-a sunat pe la ora 1:15 medicul ginecolog să vină că nasc.
Pe 27.06.2017 la 01:50 am adus pe lume cel mai dulce prințișor de 50 cm și 2850 grame, Apgar 8, cordonul ombilical înfășurat de două ori după gât, alb ca varul, pe care mi l-a dat doar să îl pup și l-au dus la terapie intensiva.
Pe cât de bine au mers toate cu nașterea pe atât de prost au continuat: copilul a avut complicații la naștere, nu reușea să își regleze singur temperatura corpului, avea un suflu la inimă, a vomat în terapie intensivă de două ori, a fost diagnosticat cu torticolis și tal valg.
Zilele petrecute în spital au fost un coșmar: copilul meu era la terapie intensivă și nimeni nu îmi spunea care este motivul și cât îl vor ține acolo. În salon toate celelalte mămici aveau copiii lângă ele, eu nu… imi doream așa de mult să îl pot ține în brațe…
M-au lăsat să îl alăptez de trei ori de pe 27 și până pe 29 după-amiază, când mi l-au adus în salon. Știam că face antibiotic. Dar nu mi se spunea de ce. Abia după ce am băgat 100 de lei în buzunarul medicului neonatolog mi s-a spus ce probleme are.
Am făcut un calcul după ce am ajuns acasă și nu am făcut prea multă economie alegând să nasc la stat: medicul ginecolog+moasa+infirmiera+asistente+medic neonatolog+anestezist (la mine nu a fost cazul)+ kit epidurala…Nu voi repeta experiența!
Acum, copilașul nostru e bine, e sănătos, crește și noi suntem topiți după el.
- Published in Povestea zilei