SUA către Coreea de Nord: „Li se va face față cu foc și furie cum n-a mai văzut lumea”
Președintele american este din ce în ce mai supărat pe Coreea de Nord pentru transporturile pe care aceștia le fac cu o navă din largul coastei estice a Asiei.
„Coreea de Nord ar face bine să nu mai amenințe Statele Unite. Li se va face față cu foc și furie cum n-a mai văzut lumea„, a declarat marți presei președintele american Donald Trump.
„După mulți ani de eșecuri, țările se reunesc pentru a aborda în cele din urmă pericolele reprezentate de Coreea de Nord. Trebuie să fim duri și decisivi!”. – a scris pe Twitter președintele Donald Trump, declaratie insotita de un link catre o stire in care se afirma ca nord-coreenii transporta rachete maritime.
„Inamicii nu trebuie să uite că suntem gata să luăm măsuri strategice nemiloase, care implică acțiuni fizice, prin mobilizarea deplină a puterii noastre naționale”, a declarat un purtător de cuvânt al Comitetului de Pace al Coreei de Nord în Asia-Pacific, citat de agenția KCNA.
Potrivit unui raport raport confidențial redactat în iulie de Defence Intelligence Agency (DIA), agenția de informații militare a Statelor Unite, Coreea de Nord a reușit să miniaturizeze o încărcătură nucleară suficient pentru a fi montată pe o rachetă intercontinentală, a dezvăluit marți cotidianul Washington Post, într-un articol menționat de presa din întreaga lume.
sursă informații: money.ro
- Published in Extern
Orașul în care cetățenii nu pot fi înmormântați. Ce se întâmplă cu toate cadavrele?
Locul în care locuitorii au cele mai ciudate obiceiuri și tradiții este și locul în care aceștia nu pot fi înmormântați după ce se sting din viață. Aici vremea este diferită și anotimpurile la fel, noaptea este mai lungă și Soarele nu răsare niciodată până să fie deasupra orizontului pe timpul iernii.
Numele acestei localități poate fi citit de foarte puține persoane – Longyearbyen, este plasat în argipelagul norvegian numit Svalbard și este una dintre cele mai nordice localități. Din exterior, pare un orășel frumos, liniștit, în care lucrurile ciudate nu se pot întâmpla, dar lucrurile stau altfel din cauza locului special în care trăiesc.
Nu știu dacă se pot numi norocoși sau ghinioniști, dar locuitorii din Longyearbyen trebuie să suporte o noapte de 5 luni și 6 zile. La facultate, aceștia pot învăța cum să vâneze urși polari atunci când sunt atacați, dar și cum să supraviețuiască în cazul în care sunt prinși pe drumuri de o ninsoare foarte puternică.
Cetățenii nu pot fi înmormântați
Este cel mai ciudat detaliu despre acest oraș, dar are o explicație. Din cauza condițiilor meteo nefavorabile, cei care se sting din viață nu pot fi înmormântați în cimitirul din Longyearbyen deoarece acesta este „inactiv” de peste 70 de ani. Solul lor este mereu înghețat, iar cadavrele ar reprezintă o atracție mare pentru animalele sălbatice. Așadar, familiile celor decedați trebuie să meargă cu răposatul până în alte zone ale Norvegiei care sunt mai la Sud și au solul dezghețat.
În Longyearbyen trăiesc peste 1.800 de oameni care se ocupă în special de minerit și turism, această localitate fiind o atracție pentru locuitorii altor țări.
Aceștia nu pot spune că au anotimpuri, ci mai degrabă o zi și o noapte, ambele de luni bune.
- Published in Extern
Un POLITICIAN de 39 de ani a fost UCIS cu câteva ore înainte de alegerile la care candida
Un POLITICIAN de 39 de ani a fost UCIS cu câteva ore înainte de alegerile la care candida
Avocatul în vârstă de 39 de ani, candidat la Adunarea Constituantă, care avea mari șanse să participe la schimbarea Constituției țării, a fost ucis în noaptea de sâmbătă spre duminică, mai exact în noapte dintre 29 și 30 iulie.
Jose Felix Pineda, originar din Venezuela a fost asasinat chiar înainte cu câteva ore de alegerile la care era înscris. Responsabili cu această crimă au fost niște indivizi care au pătruns în casa avocatului și au tras mai multe focuri de armă asupra sa.
Se pare că în Venezuela nu este primul caz de acest fel, fiind peste 110 oameni care și-au pierdut viața în încercarea de contestare a puterii socialiste.
Agresorii nu au fost încă identificați.
Secțiile de votare au fost păzite de peste 230.000 de militari, iar cei peste 6.000 de candidați nu fac parte din opoziția care încearcă să boicoteze scrutinul.
- Published in Extern
Român din Norvegia: „De asta nu mai vin, mă, în România!”
Un român stabilit în Norvegia a simţit direct pe pielea lui diferenţa între cum procedează Autoritățile fiscale din România şi celele din Norvegia în cazul în care uiți să îți plătești datoriile la stat. În România conturile în bancă i-au fost blocate pentru o datorie de 30 de lei şi a pierdut două zile să le deblocheze, în Norvegia s-au prezentat la ușa sa și l-au întrebat direct dacă are probleme cu afacerile şi dacă vrea o amânare de 6 luni.
Pe Facebook, Costin Staicu a scris:
„Un prieten (fost jurnalist roman) din Norvegia – proaspat dublu cetatean romano-norvegian – imi scrie:
Bai, am uitat sa-mi achit darile luna trecuta la Fisc. Azi dimineata, a treia zi dupa termenul limita la care trebuia sa virez banul, vin doi indivizi in costume inchise la culoare, acasa la mine. Erau “portareii”. Eram gata sa le spun ca imi achit contributiile in cateva ore ca uitasem, dar n-am mai apucat. M-au intrebat daca imi merg prost afacerile si daca am nevoie de o scutire de maxim 6 luni la plata, atata permite legea.
Trebuia doar sa semnez ca dupa 6 luni “depun toate eforturile” sa revin la zi. Fara penalitati, fara amenintari, sa decid cum mi-ar fi mie mai usor… Am achitat – fireste ca aveau la ei POS-uri- si au plecat in treaba lor.
Imi amintesc cum in Romania mi-au blocat conturile pentru 30 de lei si mi-a luat doua zile de alergatura intre administratiile financiare, Trezorerie samd ca sa le deblochez (desi Fiscul roman avea de fapt SA IMI DEA BANI pentru impozite platite in avans minus contributii restante).
De asta nu mai vin, mah, in Romania!”
- Published in Extern
SCLAVII din Spania? Românii! Cum erau tratați românii pe o plantație spaniolă
Garda civilă din Spania a reușit să salveze un număr de 24 de români care erau tratați în ultimul hal pe o plantație de usturoi din Spania. Aceștia erau plătiți extrem de prost și munceau zilnic. Mai mult decât atât, erau obligați să doarmă noaptea în niște corturi, fără condiții de igienă și curățenie. Aceștia nu erau angajați cu carte de muncă, așa cum ar fi fost normal și erau responsabili de îngrijirea a 2 plantații din zona Segovia. Legislația din Spania nu permite „munca la negru”.
Românii au fost găsiți de ofițerii de la garda civilă fără apă potabilă, fără apă cu care să se îngrijească personal și chiar și fără electricitate. Patronii acestor bieți oameni vor fi amendați cu o sumă în valoare de 10.000 de euro pentru fiecare angajat care nu respectă legislația în vigoare și căruia nu îi erau oferite condiții decente de trai.
În această perioadă, au fost efectuate mai multe controale la mai multe ferme din Spania unde au fost găsiți peste 59 de oameni tratați ca niște sclavi pentru o sumă mizeră de bani. Patronii fermelor din provincia Cuenca au fost amendați și riscă ani buni de închisoare.
În prima jumătate a acestui an au fost efectuate peste 500 de inspecții la ferme care s-au soldat cu 39 de arestări și 100 victime salvate.
- Published in Extern
Un chelner a găsit şi a dus la poliţie 77.000 de euro care aparţineau unei românce
Un chelner a găsit şi a dus la poliţie 77.000 de euro, sumă care s-a dovedit că aparţinea unei românce în vârstă de 37 de ani, scrie diariodemallorca.es.
Algerianul Lahouari Saidani, care este chelner la restaurantul Arabica din cartierul Pedro Garau din Palma, a găsit în urmă cu mai multe zile, sub cutia poştală din clădirea în care locuieşte, o pungă de hârtie care conţinea peste 17.000 de euro în monede şi alte câteva zeci de mii de euro în cecuri.
”Sunt musulman şi religia nu îmi permite să păstrez ce nu e al meu”, a povestit algerianul născut în Oran şi rezident în Mallorca din 2001.
El a spus că a plecat de la locul de muncă la ora 18.00 şi, când a ajuns acasă, a mers direct la cutia poştală.
”Este un obicei şi aştept de câteva zile un document de la Madrid. Jos, am văzut o pungă mare de hârtie. Am deschis-o şi am găsit cecuri şi mulţi bani de metal”.
Algerianul a asigurat că nicio clipă nu a fost tentat să păstreze punga respectivă.
”Islamul interzice să furi şi eu am primit o educaţie strictă”.
În pachet se aflau 83 de cecuri provenind de la zece entităţi financiare diferite şi mai multe documente personale ale unei femei române în vârstă de 37 de ani, haine şi cosmetice recent cumpărate. Lahouari a mers la poliţie, unde spune că a avut de dat mai multe explicaţii.
”Când poliţiştii au văzut un arab cu o pungă plină de bani, au fost neîncrezători. Nu înţelegeau nimic”.
Agenţii au identificat-o rapid pe româncă, folosindu-se de paşaportul care se afla în pachet. Cei doi s-au întâlnit la secţia de poliţie, iar ea s-a oferit să îi dea o sumă de bani celui care a găsit bunurile sau să îi facă un cadou soţiei lui.
”A povestit că urma să îi ducă la bancă. Cum era coadă, a mers la clădire şi a lăsat punga sub căsuţele poştale. După cum spune, locuieşte acolo, deşi nu am văzut-o niciodată. Spunea că lucrează în domeniul imobiliar. S-a oferit să îmi dea bani, pentru a-mi mulţumi. Am refuzat complet, deşi a insistat să îi facă un cadou soţiei mele”, a mai spus algerianul, care a adăugat că, deşi câştigă o mie de euro pe lună şi că nu îşi permite niciun lux, acei bani nu erau ai lui.
- Published in Extern
Cum s-a sinucis fotograful care a realizat fotografia cu vulturul ce așteaptă să moară fetița. ”Durerea a învins bucuria de a trăi. Îmi pare rău!”
În 1993, aflat în Sudan, fotograful Kevin Carter ”trage” ceea ce mulți consideră cea mai interesantă dar și mai crudă imagine din istorie: un vultur așteaptă moartea unei fetițe pentru a o devora. Poza ajunge pe prima pagină a revistelor, premiile încep să curgă. Însă mintea lui Kevin o ia razna, simte o presiune uriașă, lumea-l întreabă de ce nu a intervenit, de ce nu a salvat copilul. Pe 27 iulie 1994, Carter se sinucide, lăsând o scrisoare plină de rânduri dramatice…
În miezul acela de iulie 1994 o mașină curge lin, pe drumul spre Parkmore, o suburbie a Jonannesburgului, Africa de Sud. Trage aproape de ”Fileld and Study Center”, acolo unde șoferul a copilărit. La fel de calm, acesta coboară, scoate furtunul ce duce spre toba de eșapament, îl trece prin fereastră și-l bagă înauntru. Apoi accelerează, preț de câteva minute. Nu-i lume prin preajmă, mașina toarce nestingherită. Până când ucide șoferul. Monoxid de carbon. 33 de ani.
Omul are o poveste desprinsă din filme. Cu un an în urmă era faimos. Un singur ”click”, o declanșare a unui aparat foto, îi adusese notorietatea în întreaga lume. Și-a atunci, ce se petrecuse? Ce-l împinsese spre asemenea gest?
Coborâm, nițeluș, în timp. Kevin Carter e născut în 1960, acolo, în Johannesburg, Africa de Sud. A crescut și s-a maturizat în perioada de apartheid, într-un cartier în care numai albii puteau respira. La 20 de ani s-a băgat să apere un negru și el, un ”arian”, a fost bătut de către alți ”arieni”. Zilnic trebuia să vadă brutalitate. Era martorul unor scene teribile. S-a găsit cu alți trei iubitori de fotografie. Au fondat ”The Bang-Bang Club”, un grup ce lupta pentru egalitatea între albi și negri.
Carter în exercițiu
În martie 1993 ajunge în Sudanul de Sud, în Ayod. După o zi obositoare, vede, într-un spațiu deschis, o fetiță ce pare că-și trage sufletul. La nici 10 metri de ea, un vultur. Pentru a nu deranja pasărea, așteaptă 20 de minute, până când poate ”trage” poza. ”Click”, declanșează! ”Părinții copilului erau ocupați să primească hrana ce li se reprartiza dintr-un avion aparținând convoaielor umanitare. De aceea, pentru câteva minute, fetița rămăsese singură”, își aducea aminte Carter. Primise ordin clar să nu se atingă de localnici, contaminați cu malarie, așa că nu intervine. Face poza, așteaptă ca pasărea să plece, însă nu ajută, deloc, copilul.
Vinde fotografia celor de la ”The New York Times”, care o publică pe 26 martie 1993. Începând de a doua zi, de dimineață, lumea începe să sune pentru a întreba ce s-a petrecut cu fetița. Atât de mulți, încât ziarul se vede nevoit să publice o notă prin care precizează că micuța sudaneză era destul de puternică pentru a supraviețui, dar că nu se știe exact ce s-a petrecut cu ea. Carter e asaltat. ”Înainte de a fi fotograf, erai om!”, aude. Se apără. Spune că în descrierea activității sale apare ”fotojurnalist”, deci trebuia să ”profite”. Asta era meseria lui.În plus, nu se putea atinge de bolnav. Un cotidian din Florida e și mai dur: ”În momentul în care Kevin și-a reglat lentilele pentru a trage imaginea, în ecuație a mai apărut un prădător: omul!” Carter începe să sufere, ușor-ușor. Pe fondul unor probleme mai vechi, cauzate de scenle pe care le vedea, zilnic, în copilărie, devine tot mai irascibil. Încearcă să pareze, din nou. ”Sunt 20 de oameni care mor, în lume, de inainiție, la fiecare oră. Fata a scăpat!” Degeaba, presiunea asupra sa e tot mai mare. Primește faimousul Premiu Pulizer pentru imagine, în 1994. În van…
Pe 27 iulie 1994, când nu împlinise, încă, 34 de ani, Kevin Carter se sinucide. Lasă o scrisoare.
”Îmi pare, sincer, său! Durerea a ucis pofta de viață, bucuria. Sunt depresiv…fără telefon…fără bani de chirie…fărăr bani pentru copil…fără bani! Sunt vânat de imaginile morții, de corpuri, de copilași împușcați, de ofițeri de poliție, de execuții publice. Sunt bucuros pentru că mă duc să-l reîntâlnesc pe Ken (n.r. – Ken Oosterbroek, colegul său din ”Bang – Bang”, ucis în aprilie, în Africa de Sud).
Câteva organizații se duc să caute fetița. Descoperă că, de fapt, fusese un băiețel, Kong Nyong. Decedat în 2008, de febră galbenă.
Despre vultur nu se mai știe nimic.
- Published in Extern
Imagini CUTREMURĂTOARE! „A trăit doar câteva minute după naștere, dar a atins milioane de oameni!” Cum arată copilul născut viu la 19 săptămâni, pe care mama a vrut să-l arate lumii întregi
Povestea unei mame care și-a pierdut pruncul, după ce l-a adus pe lume viu, la doar 19 săptămâni, a făcut înconjurul lumii. Femeia a decis să facă publice imaginile cu bebelușul ei, complet format. Și-a împărtășit durerea și a reușit să sensibilizeze milioane de oameni.
Redăm mai jos, parțial, textul publicat de Daily Mail.
„14 iunie nu a fost o zi așa cum m-am așteptat. Cu câteva zile în urmă am avut câteva probleme minore cu sarcina, câteva scurgeri normale și nu am avut niciun fel de durere. Mai târziu am observat că problema se agravează și l-am sunat pe soțul meu, Josh.
Am mers la spital. Aveam 19 săptămâni și trei zile de sarcină. (…) Atunci când a ajuns asistenta, nu m-a crezut că sunt în travaliu și a plecat după doctor. Nu am idee după cât timp a ajuns doctorul, dar tot ce a zis a fost că va pregăti aparatul cu ultrasunete, apoi a plecat.
M-am simțit pusă la colț. Niciun ajutor, nicio simpatie, nimic. Nu am putut să o sun pe mama din cauza lipsei de telefoane de la recepție. I-am trimis un mesaj text lui Joshua. Nu voiam ca să îl fac să se îngrijoreze.
Am început să sângerez după aceasta. Josh a ajuns și el la spital. Asistenta de la ecografie i-a zis lui Josh: „Îmi pare rău. Nu am vrut ca ea să mă vadă plângând, dar o să mă rog pentru voi”.
L-a îmbrățișat și a plecat. Era ora 7:20. În acel moment nu au mai fost pauze între contracții. Știam că o să-mi pierd copilul.
La ora 8 seara am fost dusă în sala de naștere. Doctorul de-acolo mi-a zis că urmează să aducă pe lume copilul meu. M-am bucurat că nu am auzit expresia „fetus”, ci „copil”.
La ora 9:42 seara s-a născut copilașul meu, fiul meu drag… Walter. Când l-am văzut, am plâns atât de mult, dar el era perfect. Era complet format. La 19 săptămâni, fiul meu era complet format și avea tot ce trebuia unui corp normal. Îi puteam vedeam inima lui micuță bătând în micul lui piept…
Eu și soțul meu, Joshua, l-am ținut în mâini și am plâns. L-am privit și arăta perfect…micuțul nostru fiu. Asistentele și medicul ne-au lăsat să avem un timp în liniște cu fiul nostru…
Scriu cu inima sfâșiată de durere. Mă gândesc la cei care nu-și pot vedea copiii după naștere. Eu mi-am ținut fiul în brațe, l-am mângâiat în timp ce îi vedeam inima bătând. I-am numărat degetele și i-am sărutat micuța lui frunte. O să prețuiesc întotdeauna aceste amintiri pe care le am cu el.”
- Published in Extern
Avea 13 ani. Au lăsat să moară cel mai frumos chip din lume, cimentat în lava vulcanului. ”Mami, să mă scoți de aici, am lipsit de la școală și am teme la mate”
Avea 13 ani. Au lăsat să moară cel mai frumos chip din lume, cimentat în lava vulcanului. ”Mami, să mă scoți de aici, am lipsit de la școală și am teme la mate”
Pe 13 noiembrie 1985, vulcanul Nevado del Ruiz erupe. 23.000 de columbieni sunt uciși de lava plecată la drum, 13 sate dispar de pe suprafața pământului. Micuța Omayra Sanchez, de 13 ani, este prinsă de amalgamul de roci, gheață, pământ și materiale vulcanice, fiind, practic, cimentată.
Vreme de 60 de ore agonizează, fără ca nimeni să o salveze. Comunică, este filmată și fotografiată. Finalmente decedează, pe 16 noiembrie, într-una dintre marile drame ale omenirii.
”Spiritul vulcanului s-a supărat pe noi”, spun, plângând, oamenii locului. Prin septembrie 1985, specialiștii anunță că Nevado del Ruiz dă semne de trezire, după 69 de ani de activitate, dar nimeni nu mișcase un vârf de ac.
Pe 13 noiembrie, dimineața, monstrul se trezește. Lava aruncată rade totul în cale. Locuitorii n-au timp să se dezmeticească, dezastrul e uriaș: 23.000 de morți, 13 sate șterse de pe suprafața pământului.
Omayra Sanchez are 13 ani și un chip de păpușă. Ochi mari, păr cârlionțat. Viețuiește în Armero, dimpreună cu ai ei părinți, cu fratele și unul dintre unchi. Alături e casa bunicului. În acel moment, mama nu e acasă, e plecată într-o călătorie de afaceri în Bogota. În miez de noapte, sunt luați, cu toții, de fluidul vulcanic.
Lava a intrat în contact cu zăpada și gheața din noiembrie, s-a solidificat. Bunicul cade, moare pe loc, acoperit de rocile ucigașe. Omayra este prinsă într-un fel de gaură, într-una dintre dărâmăturile propriei case. În jurul ei miroase a moarte.
O bârnă de lemn o lovește în moalele capului, apa din jur pare că o sufocă.
Leșină.
Când se trezește, nu-și poate mișca picioarele. Lava, muntele, zăpada, pietrele, totul a imobilizat-o de la brâu în jos. Poate vorbi, gândește, dar nu-și simte membrele inferioare. Spiritul lui Nevado del Ruiz a imobilizat-o ca într-un cofraj în care urmează să se toarne moarte.
Apar salvatorii. Și, odată cu ei, mii de părerei. Niciuna bună. Omayra are nevoie doar de o simplă motopompă, care să scoată apa, apoi să i se taie structura în care stă nemișcată. Dar aceasta nu vine, iar cei de la Bogota nu vor să trimită nimic. Vin camerele de luat vederi. Vin fotografii. Frank Fournier e unul dintre ei.
27 de ani, om care a văzut multe la viața sa. Trage cadre în timp ce ochii aceia infiniți se uită la ei. Nu-i așa că ”paradoxal” e un termen mic pentru a defini ceea ce se petrece? Columbia e prinsă cu problema drogurilor, cu luptele contra FARC-ului, n-are timp de motopompe… În schimb, transmisiunile în direct se fac de la fața locului. Omayra dialoghează, spune cum se simte.
”Mami, te rog să mă scoți de aici, am teme de făcut la mate. Și așa am rămas în urmă, pentru că am lipsit”.. Jumătate din America de Sud plânge.
Salvatorii vin, se uită, bagă mâna în apă, pipăie lava întărită, se uită, calculează, anunță că vin cu soluții și pleacă…
Omayra cea cu ochii minunați agonizează. 60 de ore. Apa îi ajunge până la bărbie.
Simte că va muri. Cameramanul îi lipește obiectivul de iris.
”Mami, tati, mi hermano, vreau să-mi iau rămas bun de la voi. Mami, papi”.
Zoom pe mâinile care-și pierd din culoare. Moarte transmisă în direct! Hipotermie, cangrenă. Omayra Sanchez decedează pe 16 noiembrie 1985. 13 ani și jumătate…
Lui Frank Fournier e greu să vorbească despre această icoană a durerii.
”Am tras cadrul de dimineață, pe la 6.30. Televiziunea columbiană ajunsese deja acolo. De trei ori am vrut să opresc totul. Apoi m-am gândit: pe nimeni nu interesează ce se petrece aici. Toți știau, dar n-au mișcat un fir de păr. Am trimis cadrele la centru pentru a arăta lumii drama, tragedia”, spune.
Mormântul ei avea să devină loc de pelerinaj. Fournier, cu poza micuței, cucerea, în 1986, ”World Press Foto of the Year”…
- Published in Extern