Ieșeanul care și-a petrecut întreaga sa viață jucând timpul pe degete
Ieșeanul Ion Cristea şi-a petrecut întreaga sa viaţa în spatele cadranelor de ceas, le-a creat, le-a reparat şi s-a îngrijit toată viaţa de ele.
Ion Cristea a încercat de mai multe ori să strângă în jurul său oameni tineri care să poată „fura” meserie de la el, însă spune resemnat că „noua generaţie are alte priorităţi”. De altfel, el este în prezent una dintre puţinele persoane atestate ca expert în mecanică fină şi orologie din zona Moldovei.
Sursa foto: Foto-ideea.blogspot.ro
Bărbatul a reparat majoritatea ceasurilor turn din Moldova, iar, pentru că este considerat expert în restaurarea obiectelor din metal, în trecut, a reabilitat statuia libertăţii din Ploieşti şi copertina de pe Palatul Cotroceni.
Ion Cristea a reparat ceasul Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iaşi, unul dintre cele mai vechi din Moldova, care datează din 1843, a repus în funcţiune ceasul turn al Bisericii Lipoveneşti, iar din 1984 păşeşte aproape zilnic în turnul Palatului Culturii, pentru a veghea asupra ceasului de acolo, unul dintre ceasurile mecanice din turnuri care a funcţionat aproape fără oprire din 1925, când a arătat pentru prima dată ora exactă.
„După multe demersuri făcute timp de 35 de ani, toate hârtiile pentru permiterea accesului la ceas au fost aprobate, cu excepţia avizului de la pompieri. Aceştia nu au aprobat vizitarea turnului cu ceas de teama că, odată ajunşi aici, sus, vizitatorii s-ar putea arunca pe fereastră. Această percepţie a blocat vreme de 35 de ani accesul turiştilor în turn. Nimeni n-a putut urni acest pietroi pus de pompieri. După reabilitarea Palatului, s-a reuşit aprobarea vizitării ceasului din turn”, a spus Ion Cristea.
„Dacă ceasul merge bine, nu te întreabă nimeni nimic. Dacă merge aiurea sau s-a stricat, toată lumea te întreabă ce ai făcut.”
„În 1970 s-a făcut o staţie de sonorizare pentru tot oraşul. Apoi, s-a adus o staţie de emisie – recepţie care bătea 200 de kilometri cu gândul ca bătăile ceasului să se audă până la Chişinău. Practic, să cânte Hora Unirii în inima Basarabiei. Dar a venit Brejnev şi a zis “Net”.
În 1993, primarul de atunci al Iaşiului, Constantin Simirad, a cerut ca difuzorul din faţa primăriei să fie oprit, ca să nu îl mai deranjeze zgomotul. Încet, sistemul a fost oprit în tot oraşul.
„Acum, mă bucur că am reuşit să punem din nou în funcţie staţia de sonorizare şi, astfel, la fiecare oră fixă, la Iași se aud acordurile Horei Unirii. Sper ca şi proiectul cu Chişinăul să fie reluat.”, a mai adăugat Ion Cristea.
Ceasornicul din turnul Palatului a contribuit în mod deosebit la faima clădirii. Acesta moştenea amintirea orologiului instalat în turnul porţii Curţii Domneşti la 1728 şi care a dat, multă vreme, ritmurile oraşului. Instalarea unui orologiu cu carillon a fost, în sine, o opţiune romantică, întrucât construirea acestui gen de mecanisme se afla în ultima fază de evoluţie istorică.
Aceasta era o idee retro, în acord cu spiritul clădirii. Ceasul a fost produs în Germania, la Hamburg, de firma J.F. Weule-Bocknem, şi instalat în Turnul Central al Palatului Culturii în 1925, de „casa” inginerului Horia Pascalovici din Bucureşti.
Mecanismul ceasului transmite mişcarea către acele celor trei cadrane, prin axuri şi grupuri de roţi dinţate conice. Acesta se încarcă automat, la fiecare 12 ore, cu ajutorul unui motor electric şi al unei greutăţi de 120 kg, ce se ridică la o înălţime de 8 m.
Cadranele sunt decorate cu mici vitralii, reprezentând cele douăsprezece zodii. La exterior, doi plăieşi în costume naţionale, zugrăviţi pe zidul turnului stau de strajă încadrând ceasornicul, după modelul oştenilor pictaţi la Castelul Peleş. Potrivit lui I.D. Berindei, arhitectul care proiectat şi construit Palatul în perioada 1906 – 1925, cei doi oşteni pictaţi în frescă sunt „plăieşii lui Dragoş Vodă”, descălecătorul Moldovei.
Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o replică modernă a mecanismelor similare din Evul Mediu occidental. Cele 8 clopote reproduc, la fiecare oră exactă, „Hora Unirii”, melodia lui Al. Flechtenmacher fiind înregistrată pe un tambur cu 69 ştifturi.
- Published in Cultură
De ce sa mergi la Ateneu? Stagiunea estivala, editia a ll a, GUSTAR
De ce sa mergi la Ateneu? Stagiunea estivala, editia a ll a, GUSTAR
Ateneul lansează o superbă invitaţie la o atmosferă efervescentă de vară, tuturor ieşenilor şi nu numai.
Spectacolele ce vor derula pe scena ateneului,vor fi pe gustul tuturor vârstelor, chemând la o felie de cultură atât pe cei mici cât şi tinerii şi adulţii de toate vârstele.
Teatru de copii, cât şi teatru pentru cei peste ani, fie stand up pentru cei care vor să se relaxeze prin terapie cu hohote de râs, fie conferinţă spirituală pentru cei ce se îngrijesc şi de dezvoltarea şi evoluţia sufletului, toate acestea vor evolua spectaculos încheindu-se cu o minunată proiecţie de film.
Programul arată cam aşa:
12 august, sâmbătă ora 11:00…………………………. SPECTACOL DE TEATRU PENTRU COPII
„COMOARA PIRAŢILOR” Marionette Show
în Sala Mare „Radu Beligan”
18 august, vineri, ora 19:00………………………..SPECTACOL DE TEATRU vârste peste 16 ani
„ZARURI ŞI CARŢI” Regia Ovidiu Ivan
în Sala Mică
19 august, sâmbătă, ora 19:00………………………………………………………….SIT DOWN COMEDY
cu Andrey Ciobanu
Terasa acoperis
25 august, vineri, ora 18:00…………………………………………………….CONFERINŢĂ SPIRITUALĂ
susţinută de Dr. Ovidiu D. Argeşanu
Gradina de vară
26 august, sâmbătă, ora 19:00………………………………………………….SPECTACOL DE TEATRU
„ÎN ŢARA LUI PAPURĂ VODĂ” sau
„POVESTE DE ABURIT ADULŢI”
regia Andrei Ciobanu, Terasă acoperiş
31 august, joi, ora 18:00…………………………………………………………………….PROIECŢIE DE FILM
FESTIVALUL DE SCURT METRAJE
Sala mică
Biletele se pot achiziţiona de la ateneul din Iaşi, Str. Ion Creanga, nr. 14, de luni până vineri între orele 10:30 si 16:30. Telefon: 0332 408 966
Ateneul e într-o lumina din ce în ce mai bună şi e opţiunea tot mai multor adoratori de artă atunci cand vine vorba de petrecerea timpului liber:
„Ateneul reușește să ofere un fior de prospețime și de vigoare atmosferei din Iași prin multitudinea de evenimente și de întâmplări pe care le găzduiește. Care va să zică, Ateneul din Iași este un loc cool unde se întâmplă lucruri mișto!”
„A fost ceva deosebit ! Mi-am amintit cu placere de copilarie, de momentele deosebite petrecute mpreuna cu colegii de clasa si invatatori la piesele de teatru prezentate. Nota 10 pentru cei trei tineri actori ! Succes in continuare pe scena teatrului de la Ateneul Tatarasi!”
„Mi-au placut toate spectacolele pe care le-am vazut !.Atmosfera placuta ,primirea eleganta , totul face sa te simti bine si sa doresti sa revii.”
….sunt de parere ieşenii noştri.
- Published in Cultură
Bei CAFEA? TREBUIE să știi asta!
Cafeaua, băutura pe care mulți dintre noi o adorăm, este foarte contestată de multe alte persoane care o consideră ca fiind o băutură cu rol negativ. Deși este foarte iubită de majoritatea adulților și este văzută ca fiind băutura fără de care nu ne putem începe ziua, cafeaua are și alte efecte pozitive despre care trebuie să știm.
Offtopic: Sper să citiți acest articol cu o cană de cafea lângă voi, cu mirosul ei superb și aroma ei inconfundabilă.
1. Este foarte bogată în fibre și antioxidanți
Un studiu a unor cercetători spaniola a demonstrat că o ceașcă de cafea neagră este mai bogată în fibre decât orice altă băutură din lume.
2. Se bea în cantități mici, pe tot parcursul zilei
… sau așa ar trebui să o bem ca să fim mai productivi, mai atenți, mai plini de energie pe tot parcursul zilei. Dacă ai o zi grea și nu te crezi în stare să o depășești, bea din două în două ore câte o ceașcă micuță de cafea și o să ai puterea necesară.
3. Te ajută să vorbești mai tare
„După cinci minute de la ingerarea a 150 g de cappuccino, este stimulată secreția salivară și sunt îmbunătătite dicția și funcțiile vorbirii. Acest efect benefic se menține între 30 de minute și 4 ore”, spun cercetătorii.
4. Nu creează dependentă
Deși așa pare, indiferent de cantitatea consumată, cafeaua nu produce dependentă. World Heath Organization spune: „nu există dovezi conform cărora consumul de cofeină ar putea fi comparat cu abuzul de droguri; este o mare diferentă între obiceiul de a bea în fiecare zi o anumită cantitate de cafea și dependenta”.
5. Îți dă o stare mai bună de spirit
O cană de cafea băută dimineața îți poate face ziua mai frumoasă. Pe lângă starea de energie, cafeaua te poate face să privești lucrurile mai productiv, cu mai multă atenție.
- Published in Cultură
Cum „preacurveau“ româncele cu străinii şi-şi părăseau bărbaţii pentru turci, nemţi şi ruşi. Ţărăncile erau cele mai oneste
Nu de puţine ori, soldaţii armatelor străine care străbăteau sau ocupau Principatele Române „stricau” casele boierilor şi ale mahalagiilor. O parte a jupâneselor românce erau înnebunite, ne arată vechile documente de arhivă, după uniforma străină şi păcătuiau fără reţinere cu nemţii, ruşii şi chiar cu turcii.
Mai ales în secolul al XVIII lea, odată cu numeroasele şi devastatoarele războaie ruso-austro-turce, Principatele Române au găzduit în repetate ocazii armate străine pe teritoriul lor, fie că era vorba de turci, fie de cei care doreau să devină noii stăpâni ai pământului dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, adică austriecii şi ruşii.
Oraşele Moldovei şi ale Ţării Româneşti, în special capitalele Iaşi şi Bucureşti, erau pline de ostaşi străini în uniforme colorate şi mai ales de ofiţeri puşi la patru ace. Pe lângă neamurile menţionate mai sus, în armatele ruseşti şi austriece se găseau şi destui francezi sau nemţi, intraţi mai ales în serviciul Ţarului.
Armatele străine staţionate sau în plină acţiune războinică erau un jug în plus, pe lângă cel turcesc şi fanariot pentru populaţie. Mai mult decât atât, aceşti bărbaţi galanţi în uniforme frumoase şi mai ales pricepuţi în ale galanteriei erau un adevărat blestem pentru mahalagii şi boieri. Şi nu fiindcă le-ar fi luat avutul ci mai ales nevestele.
Din vechile documente de arhivă şi jurnalele de călătorie ale acestor contondieri veniţi în Principate reiese faptul că jupânesele erau înebunite după oştenii străini în uniformă şi multe dintre ele erau gata să-şi lase şi bărbatul pentru o partidă de amor cu un franţuz,neamţ, rus sau chiar turc. Păcătuiau când cu turcii, când cu nemţii Infidelitatea era o realitatea cotidiană în Principatele Române de acum 300 de ani.
De altfel un călător străin I.L. Carra, francez de origine care a ajuns în Moldova în special, în secolul al XVIII lea, scria despre femeile întâlnite că erau deosebit de frumoase dar uşuratice.
”Femeile moldovence şi române sunt în general destul de frumoase. (…) Sexul frumos ale acestor părţi are prea multă plăcere la amor”, spune francezul.
De altfel cea mai bună dovadă o reprezintă numărul mare de procese pentru divorţ şi jalbe ale târgoveţilor în special adresate instanţelor de judecată prin care reclamă infidelitatea nevestelor. Motivele sunt nenumărate. Un indiciu îl oferă acelaşi călător străin, care spune că în Ţările Române, femeile sunt ţinute prea din scurt de bărbaţi. Mai precis soţii, sunt adevăraţi zbiri în casă şi le tratează pe femei care pe un membru inferior al familiei. În aceste condiţii de multe ori supravieţuirea le determina pe femei să găsească o soluţie pentru a scăpa de tiranul domestic.
Oşteanul străin, capabil să o apere eficient în faţa soţului şi în care-şi punea toată speranţa, era o alternativă la îndemână. Mai erau însă şi cele care erau libertine din fire, cele despre care elveţianul Recordon, după o vizită în Principate, spunea că au ”principii libere” şi ”uşurinţă”. Aceste femei abia aştepatu trupele străine să-şi facă apariţia în oraş. Exemplele sunt oferite de documentele de arhivă.
În secolul XVIII, Safta o nevastă de neguţător din zona Podul Calicilor, din Bucureşti, păcătuia des cu oştenii străini.
”Femeile din popor se amestecă cu oştenii străini prezenţi în ţară fără să ţină prea mult seama de culoarea uniformei. Safta, din mahalaua Podul Calicilor, umblă în ”voiile inimii ei”, părăsindu-şi soţul la fiecare nou război şi odată cu apariţia oştenilor în capitală”, scria pe baza documentelor de arhivă, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, în ”În şalvari şi cu işlic”.
Astfel pătima cu nevasta şi un alt bucureştean, cam în aceeaşi perioadă. Se numea Marco, era dulgher şi trăia în mahalaua Podul de Pământ. Nevastă-sa Ancuţa, se iubea, la fel ca şi Safta mai cu toate neamurile de oşteni care treceau prin Bucureşti. De altfel Marco, sătul de infidelităţile Ancuţei, care îşi satisfăcea plăcerile când cu nemţii, când cu turcii, cerea divorţul. Ancuţa a sfârşit prin a sta închisă pentru adulter, pentru ca mai apoi să fie ierată. Un alt război austro-turc, o aruncă din nou în braţele nemţilor. ”viind armiia nemţească în Bucureşti au mai şăzut numita ca trei luni de zile cu bărbată-său şi încârdoşindu-se şi cu nemţii au avut întâlnire cu dânşii în câtă vreme au fost nemţii aici”, se arată în documente.
- Published in Cultură
Astăzi e Casa de Cultură a Studenților, înainte – faimos punct de atracție european
Modernizarea Iaşiului, începută după cel de-al Doilea Război Mondial, a dus la pierderea mai multor clădiri istorice din oraş. Astfel, a fost demolat Hanul „Petrea Bacalu”, înlocuit de cinematograful „Victoria”, iar în locul Casei de Cultură a Studenților a fost un faimos punct de actracție european. Câţiva ani mai târziu, strada Alexandru Lăpuşneanu a fost transformată aproape în totalitate, fiind demolate pe rând casele „Konya”, Hotelul „France” sau vechile bolţi „Strasshofer”.
Hanul lui Petrea Bacalu se afla în Piaţa Unirii. Pe 5 ianuarie 1859, după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în faţa hanului s-a dansat pentru prima dată Hora Unirii. Clădirea a luat numele primului său proprietar, Petrea Bacalu, ulterior devenind Otel Viena, pentru a atrage călătorii care ajungeau la Iaşi pe ruta nouă Viena-Lemberg-Cernăuţi-Paşcani-Iaşi. Mai târziu, primarul Scarlat Pastia a cumpărat hotelul, denumindu-l Hotel România.
În locul actualei Case de Cultură a Studenților s-a aflat, înainte de 1960, clădirea-reședință a celor mai faimoase branduri ale vremii: fostul „palat sturzesc”. Aici și-au avut «sediile» : Jockey-Club, Otel d’Angleterre, cofetăria Tuffli sau restaurantul Corso. Aflată la intersecția dintre cele mai circulate străzi ale Iașiului, împunătoarea clădire din FUNDAȚIE a avut avantajul pozitionării.
În 1804, Gheorghe Asachi desenează planurile casei lui Manolache Bals, un mic palat aflat la baza Copoului. Clădirea ajunge in proprietatea bardului Alecu Beldiman având ulterior mai mulți proprietari care separa parterul de etaj, dându-le întrebuințări separate.
Parterul a gazduit de-a lungul vremii mai multe restaurante si localuri în care personalitațile Iașului din trecut se opreau deseori. Unul dintre primii proprietari ai parterului, avocatul Vasile Sculy, a speculat avantajul poziționării și a deschis prăvalii. Mai apoi, aceleași saloane vor găzdui « Maison Jockey Club restaurant de Paris », restaurantul specific jocheiștilor.
Tot parterul a fost destinat cofetăriilor vremii, cele mai renumite fiind cofetăria Tuffli și cea a cofetarului Constantin Vlădescu (« furnizorul Curtii Regale »). In 1937, la parter se deschide primul restaurant cu muzica jazz din Iași, restaurantul Corso.
Etajul a fost folosit începând cu 1867 de « Otel d’Angleterre », hotel deținut de Iosif Helstein. Din 1875 saloanele etajului clădirii sunt închiriate societății « Jockey-Club » si, implicit, pasionaților de curse de cai.
La Iași cursele de cai se desfășurau încă din 1851, cu mult înaintea Bucureștiului. Printre organizatorii de astfel de evenimente hipice se număra și Prințul Sutu. Însă, abia în 1862 se formează în mod oficial « Jockey-Club », dupa modelul organizației omonime din Franța sau Marea Britanie. Selectul club avea, chiar de la inaugurare, un președinte la fel de faimos: pe « domnitorul Unirii », Alexandru Ioan Cuza.
Renumele jocheiștilor a făcut ca fostul « palat sturzesc » să rămână în mintea oamenilor ca „Jockey-Club” chiar si dupa 1945, când organizația s-a desființat. Saloanele și sălile clădirii au fost ocupate până în 1960, anul demolării, de librăria „Cartea Rusă” și de Asociația Română pentru Legaturile cu Uniunea Sovietică.
Cladirea reconstruită ulterior in locul sediului Jockey-Club este actuala Casa de Cultura a Studenților, numită la început « Casa Tineretului ». Fantoma fostului „palat sturzesc” din anii 1850 începe să se arate prin întrebuințare și în noua clădire. Ca și în trecut, parterul este folosit pentru « locante » (Belfast, Dublin Pub), etajul având întrebuințari multiple. Între acestea se numără și organizarea de petreceri si cursuri festive. Cea mai cunoscută petrecere care a avut loc în fosta casă a bardului Beldiman a fost aniversarea din 24 octombrie 1876 a Junimiștilor.
Spiritul Jockey-Clubului a reînviat la Iași după mai mulți ani. Parcarea Casei de Cultură a Studenților reuneste în fiecare seară pasionați de automobile cu mai mulți sau mai puțini cai-putere.
- Published in Cultură
România în sărbătoare- 169 de ani de când cântăm „Deșteaptă-te Române!”
Data de 29 iulie marchează Ziua imnului național al României. Cântecul „Deșteaptă-te, române!” a fost adoptat ca Imn național al României în 1990, însă acesta răsună în conștiința națională încă de la 1848, atunci când poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureșanu a fost pus pe note de către Anton Pann, reprezentând un tribut adus perioadei marcate de Revoluția de la 1848.
Conform datelor istorice, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat pentru prima data la 29 iulie 1848, la Râmnicu Vâlcea, iar de atunci, acest imn a fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl exprimă.
Versurile sale au însuflețit poporul și mai ales pe soldații români, în timpul unor perioade tulburi ale istoriei noastre, precum Războiul de independență (1877 – 1878), primul și al doilea război mondial, dar și în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, când România s-a detașat de alianța cu Germania nazistă, alăturându-se Aliaților.
În ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie fără întrerupere, deși mulți dintre ei nu mai știau versurile.
La data de 22 decembrie 1989, în timpul revoluției anticomuniste, imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind întregul popor în lupta pentru democrație.
Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu, iar în 1910 apare prima înregistrare instrumentală, realizată de fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași.
Imnul de stat al României de-a lungul istoriei
De-a lungul istoriei zbuciumate, poporul român a avut șase imnuri de stat. Primul imn a apărut a apărut în anul 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În urma unui concurs public al cărui premiu era de 100 de galbeni câștigătorul a fost compozitorul și violonistul Eduard Hubsch, cu piesa „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor”. Melodia nu a avut însă versuri până în anul 1881, când poetul Vasile Alecsandri a compus textul pentru viitorul „Imn regal român„, intonat, pentru prima dată, la încoronarea regelui Carol I, în anul 1884.
„Poate că cel mai aproape de sufletul şi de mintea românilor a fost imnul pe care România l-a avut între 1866 şi 1947, Imnul regal. Vorbim şi de faptul că imnul, ziua naţională, care devenise ziua întregii naţiuni române, au contribuit la realizarea unei legături mai strânse între dinastia de Hohenzollern şi poporul român”, explică istoricul Alin Ciupală.
Imnul de stat in perioada comunistă
În anul 1948, odată cu instalarea regimului comunist, în ziarul „Flacăra” a fost publicat noul imn al României, „Zdrobite catuşe”, pe muzica lui Matei Socor. O melodie cu versuri de propagandă în care era preaslavită Republica Populară și prietenia cu poporul rus eliberator.
În anul 1953, în plină sovietizare a României, imnul „Zdrobite cătușe” a fost inlocuit cu „Te slăvim, Românie!„ pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu. Partidul a hotărât ca poporul să se bucure adânc de faptul că armata rusă era încă în țară, elitele României își aflau sfârșitul în închisoare, iar libertatea de expresie devenise o amintire interzisă.
În anul 1975 imnul naţional al României a fost din nou schimbat. Ceaușescu și-a dorit o altă melodie, mai puțin stalinistă. Așa au ajuns românii să cânte „Pe-al nostru steag e scris Unire„, pe muzica lui Ciprian Porumbescu. Melodia a devenit, ulterior, imnul naţional al Albaniei, la propunerea poetului Victor Eftimiu, de origine albanez.
În anul 1977 noul Imn al Republicii Socialiste România a devenit „Trei culori cunosc pe lume”, imn care a fost intonat până la sfârşitul anului 1989.
Cetățenii erau obligați să-l cânte pe stadioane, în școli, la toate adunările populare.
„Cum bine ştim versurile erau strict încropite în acea perioadă şi se pare că unele sunt făcute chiar de Nicolae Ceauşescu”, spune istoricul Adrian Cioroianu.
Sursa digi24.ro
Cea mai scumpă construcție din istoria Iașiului inspirată de Palatul Dogilor din Veneția
Zeci de milioane de euro din fonduri publice au fost cheltuite pentru cea mai scumpă construcție din istoria Iaşiului. Nimeni nu ştie cu exactitate suma folosită şi probabil că n-o vom afla niciodată.
Gara Mare a Iaşiului a fost ridicată în cadrul unui plan complex gândit încă de la mijlocul secolului XIX, în timpul domnitorului Mihail Sturdza, pentru legarea României printr-o reţea feroviară, însă planurile iniţiale au fost abandonate rând pe rând, din lipsa resurselor financiare.
După unirea Principatelor şi după aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern, în 1866, au început să apară primele căi ferate între regiunile istorice ale ţării.
La 1 septembrie 1866 a fost inaugurată calea ferată care lega oraşele Liov şi Cernăuţi din Austro-Ungaria. A fost construită şi pusă în exploatare de către compania feroviară Lemberg-Czernowitz Eisenbahn (LCE). Aceasta obţinuse la 15 mai 1867 concesiunea pentru continuarea căii ferate până la Suceava, aflată atunci pe graniţa dintre Austro-Ungaria şi România.
În cadrul aceluiaşi proiect, a fost planificată realizarea unei legături de la frontiera austriacă prin porturile dunărene Galaţi şi Brăila către Bucureşti. În acest scop, directorul general al Lemberg-Czernowitz-Eisenbahn, Viktor Ofenheim, a primit în anul 1867 un contract preliminar.
Prin liniile de cale ferată pe care le administra în Bucovina, Lemberg-Czernowitz-Eisenbahn a contribuit la îmbunătăţirea condiţiilor logistice din partea de nord a reţelei feroviare a României şi i s-a atribuit contractul de construcţie pentru traseul de la Suceava la Roman cu o linie de legătură de la Paşcani la Iaşi.
La 25 decembrie 1869 a fost deschis traseul feroviar Suceava-Roman. Împreună cu calea ferată Cernăuţi-Suceava inaugurată cu o lună şi jumătate în urmă, România dispunea acum de o reţea feroviară conectată cu ţările din străinătate. În acelaşi timp, compania austriacă Lemberg-Czernowitz-Jassy Eisenbahn a construit Calea ferată Paşcani-Iaşi pe care a finalizat-o la 20 mai/1 iunie 1870.
Cu acest prilej a fost inaugurată şi Gara Iaşi, care era pe atunci una dintre primele staţii de călători din România. Era a treia gară de pe teritoriul actual al României, după cele de la Bucureşti şi Giurgiu, inaugurate în 1869.
Clădirea impunătoare a Gării Iaşi a fost realizată după planurile arhitectului austriac Johan De Wachter. Clădirea gării a fost construită în stil veneţian-gotic. Faţada sa este inspirată de faţada Palatului Dogilor din Veneţia. Clădirea centrală avea o lungime de 133.8 m şi 113 camere. În partea centrală, la etaj, se află o loggie cu cinci ochiuri şi coloane de piatră sculptată, având deasupra trei ogive, tot sculptate. Clădirea a fost văruită în roz-bombon, iar loggia era roşie.
Marea problemă a constructorilor a fost zona mlăştinoasă în care a fost ridicată gara. A fost nevoie de ridicarea unor terasamente înalte de aproximativ doi metri. Chiar şi aşa, clădirea s-a crăpat la scurt timp după inaugurare în două, fiind nevoie de investiţii suplimentare pentru refacere.
În următorii ani, Gara Iaşi a devenit unul dintre principalele noduri feroviare ale ţării, unind atât căile ferate interne, cât şi cele din statele vecine, prin legături cu Cernăuţi şi Odessa.
Prin Gara Iaşi au trecut trenurile cu refugiaţi în primul război mondial. Regele Ferdinand I al României, Guvernul ţării, oficialităţile statului, s-au refugiat în Moldova în noiembrie 1916, după ocuparea părţii de sud a ţării. Iaşiul a devenit reşedinţa principalelor instituţii ale statului.
În gară funcţiona un birou de primire al refugiaţilor de unde erau dirijaţi refugiaţii către diferite adăposturi. Legătura feroviară dintre Iaşi şi Bucureşti a fost întreruptă, fiind reluată abia la 18 martie 1918 prin transbordare. Astfel, cei care doreau să călătorească la Bucureşti schimbau trenul la Mărăşeşti, de unde urcau într-un tren aflat sub control german. La 11 noiembrie 1918 s-a reluat transportul direct fără transbordare.
După primul război mondial, Gara Iaşi a intrat într-un proces de modernizare. Au fost construite cele două noi aripi, la sud (1928) şi la nord (1930).
În 1932, gara a trecut prin cea mai mare cumpănă din istorie, în timpul celui mai mare dezastru natural care s-a abătut asupra Iaşiului. Apele s-au revărsat peste Iaşi pe 26 iunie 1932 după 21 de zile în care plouase fără oprire. O ploaie torenţială căzută la Cotnari în noaptea acestei zile a scos din matcă râurile Bahluiul, Nicolina şi Jijia, a rupt liniile ferate dinspre Hârlău, Paşcani, Dorohoi, Vaslui şi Ungheni şi a inundat cartierele mărginaşe ale Iaşiului, dar şi clădirea gării.
„În ziua de 27 iunie, la ora 14, apa a depăşit peroanele, iar la ora 16 era în birourile staţiei mai înaltă de jumătate de metru”, se arată în publicaţia „Săptămâna CFR” din 10 iulie 1932.
La 9 decembrie 1934 s-a inaugurat un depou nou, cu remiză de beton armat, uzină electrică proprie, elevator mecanic, instalaţie de captare, tratare şi pompare a apei din Bahlui, reţea de distribuţie şi un castel de apă. Între anii 1937-1938 s-a construit pasarela care traversa calea ferată şi lega strada Gării cu Şoseaua Naţională.
Cutremurul din 1940 a produs avarii clădirii. În perioada celui de-al doilea război mondial (1940-1944), prin Gara Iaşi au trecut trenurile cu refugiaţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, apoi trenurile cu soldaţi care mergeau pe frontul de est.
Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea Gării Iaşi, slăbindu-i structura de rezistenţă. Balansul turnului cu ceas a determinat dislocarea zidăriei de susţinere, existând pericolul ca el să se prăbuşească peste holul central. Lucrările de reparaţii au fost începute la doi ani după seism, dar au stagnat mulţi ani din cauza lipsei de fonduri. Practic, 1979 este anul în care au început lucrările de restaurare şi consolidare a Gării Iaşi, lucrări care nu s-au terminat în totalitate nici în prezent.
La 16 februarie 1980 s-a inaugurat Gara Iaşi-Nord, clădire care urma să fie folosită pentru trenurile locale de pe liniile Paşcani, Hârlău sau Dorohoi. Apoi, la 21 decembrie 1981, s-a pus în exploatare primul tunel pietonal din Gara Iaşi, pentru accesul călătorilor din Piaţa Gării direct la liniile 2-5.
În anii ’90 ai secolului al XX-lea s-a realizat un proiect de reabilitare şi modernizare a Gării Iaşi, sub coordonarea arhitectului Nicolae Munteanu.
Lucrările de reparaţii şi modernizare au fost reluate în anul 1996, investindu-se zeci de milioane de euro, din care o parte au intrat în buzunarele managerilor. La 9 octombrie 2008 s-au inaugurat oficial numai trei încăperi ale gării: holul principal, casele de bilete şi sala pentru informaţii, fiind cea mai scumpă construcție din istoria Iașiului.
- Published in Cultură
Arhitectul turnului din Paris, Gustave Eiffel, a creat și la Iași patru bijuterii arhitecturale
Gustave Eiffel, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi din toate timpurile, arhitectul turnului din Paris, a creat și la Iaşi patru bijuterii arhitecturale extrem de puţin cunoscute în România, cu atât mai puţin în lume: Grand Hotel Traian (inaugurat în 1882), fosta Hală Mare a oraşului (1883), mausoleul familiei P.P. Carp de la Ţibăneşti (aproximativ 1885) şi podul de cale ferată peste râul Prut, în dreptul localităţii Ungheni, comandat şi construit sub jurisdicţia Imperiului Rus, care lega provincia de frontieră a Basarabiei, cu România (1876).
Podul de la Ungheni este numit de localnici „turnul Eiffel culcat“. Podul poate fi vizitat doar în regim special şi doar de câteva ori pe an. Construit iniţial din lemn, podul feroviar de peste Prut nu a prezentat în prima fază siguranţa necesară utilizării sale în mod curent, problemele tehnice generate de înclinarea unuia dintre piloni şi deteriorarea rapidă a situaţiei geopolitice din Balcani impunând realizarea cât mai rapidă a unei variante definitive, proiectate şi construite de celebrul inginer francez Gustave Eiffel.
O altă construcţie ridicată după planurile lui Eiffel şi rămasă încă în picioare la Iaşi este mausoleul familiei politicianului P.P. Carp din localitatea Ţibăneşti. A fost construit din beton, în stil neogotic, după planurile inginerului francez, care a ajuns şi la Ţibăneşti în vizita sa în România, la insistenţele lui P.P. Carp.
Construcţia este ridicată în mijlocul unui parc dendrologic uriaş, lăsat, ca şi mausoleul, în paragină. Uşa mausoleului, în interiorul căruia se află criptele politicianului şi a soţiei, este închisă cu lanţuri ruginite şi, uneori, copiii din sat intră acolo să se joace.
Cel mai celebru monument al lui Gustave Eiffel la Iaşi este Hotel Traian.
Hotelul Traian, amplasat pe locul unor dughene aparţinînd unui fost primar al Iaşilor, Scarlat Pastia. Construcţia, în stil neoclasic francez, a durat trei ani, pînă în 1882, dar pentru că Pastia, care dorea să construiască un teatru, a dat faliment, proiectul a fost preluat de societatea Creditul Urban (unul dintre creditorii săi) care i-a schimbat destinaţia.
„Hotelul Traian este construit pe un schelet metalic cu elemente prefabricate metalice, umplute cu zidărie uşoară de cărămidă, şi deschideri ample pentru vitrine şi numeroase ferestre. Stilul arhitectural este un Beaux Arts redus la esenţă, aproape industrial, tipic şi altor edificii ridicate de Gustave Eiffel în alte locuri ale planetei. Clădirea reprezintă o minunăţie a ingineriei şi arhitecturii epocii victoriene, bine păstrată şi întreţinută de proprietarii hotelului. Momentul de glorie pentru Grand Hotel Traian a venit în timpul Primului Război Mondial, când a găzduit membri ai guvernului României, iar Iaşi a fost capitala temporară a ţării, cu majoritatea teritoriului ocupat de Puterile Centrale sub conducerea forţelor armate ale Imperiului German.”, descrie construcţia arhitectul Valentin Mandache.
Singurul monument al lui Eiffel de la Iaşi care nu mai există astăzi este fosta Hala Mare a oraşului, dată în folosinţă în 1873, în vremea primarului Nicolae Gane. A fost cea mai mare piaţă agro-alimentară din Iaşi şi printre cele mai mari din Moldova. Alături de aceasta a fost construită o altă hală mai mică cunoscută sub numele de Hala de peşte.
Începând cu 1871 au fost realizate exproprieri în ceea ce era considerat centrul comercial al oraşului, inclusiv cimitirul mănăstirii Sfânta Vineri, ctitorită în 1594. Planurile clădirilor au fost realizate de Gustave Eiffel. Elementele metalice ale structurii au fost realizate în Franţa, costurile construcţiei, executată sub conducerea arhitectului Niciman, fiind suportate de guvern. Lucrările au fost finalizate în 1873, inaugararea festivă având loc pe 30 martie.
Construcţia, realizată pe o structură metalică şi cu acoperiş de tablă, era destinată comercializării alimentelor perisabile (carne, brânzeturi, fructe ) având la subsol spaţii de depozitare şi, ulterior, instalaţii frigorifice.
Alături de hala mare a fost construită ulterior o alta mai mică, numită Hala de peşte, realizată din fierăria rămasă la construcţia Abatorului din Tătăraşi. În partea de vest a acestor construcţii s-au amenajat spaţii deschise destinate comercializării cerealelor şi legumelor şi staţionării carelor şi căruţelor.
Hala mare s-a prăbuşit în anii ’60, într-o iarnă, ca urmare a zăpezii depuse datorită unor ninsori abundente. În prezent, pe locul ocupat de fosta Hală de zid şi fier se află esplanada din faţa Halei Centrale. Hala de peşte a continuat să fie folosită până în 1988, când a fost demolată ca urmare a planului de sistematizare a zonei, pe locul ei construindu-se clădirea Finanţelor Publice.
Un fragment din structura metalică a Halei de zid şi fier este expus în faţa Facultăţii de Construcţii din Iaşi.
- Published in Cultură
Așezări românești mai vechi decât piramidele egiptene
Nu doar perșii, egiptenii sau grecii se pot lăuda cu civilizații antice și lumi spectaculoase. Avem și noi așezări românești mai vechi decât piramidele egiptene, care, deși au fost stabilite pe teritoriul României de astăzi cu 3-4.000 de ani inaintea dacilor și romanilor, nu au fost popularizate, autoritățile române nefiind capabile, sau interesate, de a scoate în evidență și de a include în circuitul internațional aceste comori arheologice, ele rămânând cunoscute doar specialiștilor și pasionaților de istorie și arheologie.
Vârfu Câmpului, Botoșani
Toată Moldova este plină de urmele civilizației Cucuteni. Vorbim despre o cultura care-și are începuturile pe la 5.500 î.e.n., cu 2.000 de ani înainte de construirea primelor piramide egiptene și cu 3.500 de ani înainte de patriarhii din Biblie. E o cultura care a dăinuit timp de peste 2.700 de ani și care a lăsat în urma ei obiecte uluitoare de artă ceramică, dar și mărturii ale unei filosofii de viață atemporale.
De exemplu, pe teritorul comunei Vârfu Câmpului din Botoșani, în punctul numit „La Temelii” (Ionașeni), s-au găsit numeroase fragmente ceramice de culoare neagră, brună sau gălbuie cu lustru și incizii specifice, iar astfel de descoperiri abundă pe tot teritoriul Moldovei, pentru că civilizația care le-a lăsat în urmă se întindea până în stepele Ucrainei.
Hârșova, așezare veche de șapte milenii
Hârșova este o localitate cu vechime de șapte mii de ani! În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltată sub forma unei coline de aproape 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut.
Cercetările de aici au identificat o comunitate care se ocupa cu vânătoarea, pescuitul, cultivarea pământului și creșterea animalelor. Au fost identificate schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări din epoca bronzului și fierului. În antichitate, comunitătile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare, atunci dobândindu-și și numele de Carsium.
Cernavodă și Gânditorul de la Hamangia
Dacă vă îndreptați spre mare, opriți un pic la Cernavodă. Și această așezare dăinuie, sub o formă sau alta, de peste 7.000 de ani. Aici, primele descoperiri aparțin culturii Hamangia (eneolitic timpuriu) – mai multe așezări și o necropolă (cca. 400 de morminte). Tot aici a fost descoperit Gânditorul de la Hamangia alături de perechea sa Femeie Șezând, datând din a doua jumătate a mileniului V – începutul mileniului IV î.Hr.
Turdaș, o așezare de dinainte de piramide
În apropierea râului Mureș a fost descoperită așezarea neolitică de la Turdaș, care datează de dinainte de piramide, ce aparține culturii Vinca-Turdaș, contemporană cu etapa timpurie a culturii Cucuteni (5.700 – 4.500 î.e.n.) . Istoricii spun chiar că ar fi primul oraș din Transilvania și printre primele din Europa. Așezarea, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul care includea și ritualuri înfricoșătoare, având în vedere descoperirea de sacrificii umane la fața locului.
De asemenea, se pare că așezarea de la Turdaș a fost și un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramică, de la vase până la statuete antropomorfe, zoomorfe și ‚statuete pe tron’ care reprezintă regalitatea – unii dintre primii regi ai continentului european!
De remarcat este faptul că au mai fost găsite doar 2-3 situri similare în Europa, așadar vorbim de o comoară imensă, dar nevalorificată.
Schela Cladovei, 8.750 de ani de locuire neîntreruptă
Conform concluziilor trase în urma cercetărilor făcute la Schela Cladovei din Drobeta Turnu-Severin, se pare că aici se află, dacă nu cea mai veche așezare umană din Europa, în mod sigur una dintre cele mai vechi. Are urme de locuire continuă datând de peste 8.700 de ani!
Zona a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri ale umanității. Vorbim de schelete de Homo Sapiens vechi de peste 8.000 de ani, de ateliere, de locuințe, de urmele unei așezări nu doar agrare, ci și de meșteșugari, care-și duceau traiul aici acum aproape 9.000 de ani! Au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte, precum și unelte agricole.
Un lucru aparte al acestei așezări o reprezintă locuitorii săi preistorici: după descoperirea a peste 60 de morminte de inhumatie, s-a observat că oamenii de aici erau adevarați „uriași”, de regulă având peste 1,90 m înălțime, fapt neobișnuit pentru zona și timpurile acelei perioade.
Sursa: xplorio.ro
Monstruozitatea de la medicină și alte controverse ce țin de statuile din Iași
În Iași sunt aproape 600 de statui, monumente de for public și busturi, dar majoritatea nu cunosc care sunt cele mai vechi statui din Capitala Moldovei, cu ce fonduri au fost realizate, la dezvelirea căror monumente a participat și regele Carol I, care este elementul ce spulberă zvonul că în fața Palatului Culturii n-ar fi Ștefan cel Mare, ci un cneaz polonez, ce este Monstruozitatea de la medicină și alte controverse, de aceea dezvăluirile urmează în cele câteva rânduri ce țin de istoria Iașiului.
Primul monument
Sângele fierbinte al moldovenilor s-a manifestat încă de la primul monument ridicat vreodată din Iași, Obeliscul cu lei din Parcul Copou. Acesta este considerat de altfel cel mai vechi monument de for public din Vechiul Regat. E drept, unii spun că cel mai vechi este de fapt Crucea lui Ferentz, care îl precedă cu câteva decenii.
Discuția pe această temă e amplă, pentru că alții spun că la urma urmei, Crucea nu e propriu-zis un monument. Nu intrăm însă în această discuție, ci așteptăm ca specialiștii să se hotărască.
Construirea Obeliscului a început în 1834, fiind menit să simbolizeze adoptarea Regulamentului Organic, prima Constituție a Moldovei. Cei patru lei simbolizează Puterea suzerană, Turcia, Puterea protectoare, Rusia și Puterile garante ale autonomiei Moldovei, Anglia și Franța. Proiectul a fost făcut de Gheorghe Asachi, obeliscul fiind construit cu piatră de Șcheia și Iacobeni.
Subscripție publică
Primii bani i-a dat domnitorul Mihail Sturdza, urmând ca restul să se strângă prin subscripție publică. Care a fost o problemă, pentru că ieșenii au refuzat cu îndârjire să contribuie. Nu că târgoveții ar fi avut vreo problemă să dea bani pentru o construcție.
În fond, moldoveanul donează cu plăcere pentru ridicarea unei biserici. Doar că Iașiul abia scăpase de ocupația „binevoitoare” a armatei ruse, care a zăbovit aici timp de cinci ani, după victoria în războiul cu turcii din 1828-1829.
Timp de cinci ani, ieșenii au suportat din banii lor întreținerea unei armate care oricum rechiziționa ce voia și dicta ce-i trecea prin cap. La retragerea armatei ruse, în 1834, contele Kiseleff, care o conducea, propunea țarului nici mai mult, nici mai puțin, decât anexarea celor două principate române. Doar conjunctura externă a făcut ca acest lucru să nu se întâmple.
Rușii au distrus lespezile
Ieșenilor numai să contribuie la construirea unui monument închinat rușilor nu le ardea. Așa că cei 2.225 de galbeni necesari pentru ridicarea Obeliscului au fost strânși prin contribuția mai mult sau mai puțin voluntară a clerului și marii boierimi. Ieșenii nici n-au vrut să audă. Ironia istoriei face ca monumentul, unul din cele mai frumoase din Iași, la urma urmei, să fie vandalizat tocmai de cei în cinstea cărora a fost ridicat. În al doilea război mondial, trupele sovietice care ocupaseră Iașiul, au distrus lespezile de marmură care erau așezate pe laturile soclului.
Două zile de serbări
Controversat este și un alt simbol al Iașiului, statuia lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii. Spre deosebire de Obeliscul cu lei, statuia lui Ștefan a fost dorită de ieșeni. Planurile au fost făcute de același Asachi, la 1856.
Postelnicul Gheorghe Asachi era unul dintre cei mai vehemenți oponenți ai unirii cu Muntenia și susținător înfocat al independenței Moldovei. Statuia era menită tocmai să însuflețească spiritul separatist moldovean.
Evenimentele s-au derulat însă cu rapiditate, iar proiectul a fost părăsit temporar. A fost reluat în 1874, la împlinirea a 370 de ani de la moartea lui Ștefan, iar cei 135.000 de franci necesari au fost strânși în timp record. Lucrarea a fost încredințată celui mai bun sculptor de statui ecvestre al epocii, Emmanuel Frémiet, iar statuia a fost expusă în 1882 la Salonul de sculptură de la Paris, culegând aprecierile unanime ale publicului.
Dezvelirea statuii la Iași, în 1883, a prilejuit două zile de serbări, în prezența familiei regale, Carol I oferind Iașiului și cele două tunuri, captură din Războiul de Independență.
Cneaz polon?
Iar de aici începe legenda. Mihai Eminescu a scris special pentru inaugurare celebra sa „Doină”. N-a mai citit-o însă atunci. Unii spun că din cauza bolii. Alții, că a fost indignat de aspectul statuii, care numai a domnitor moldovean nu semăna.
De altfel, Eminescu avea să citească „Doina” în aceeași seară, dar la Junimea, nu în fața statuii. Problema lui Ștefan cel Mare este că nu prea seamănă, într-adevăr, cu imaginea pe care i-o știm acum, iar legenda spune că statuia ar fi de fapt a unui cneaz polon și a fost încurcată, din greșeală. La acea epocă însă, nimeni nu prea știa cum arăta Ștefan cel Mare, de fapt.
Asachi se inspirase din descrierile din Letopisețul lui Ureche și din fresca bisericii de la Rădăuți. Sculptorului nu i s-a putut oferi un model al coroanei lui Ștefan, așa că a făcut și el ce a putut. L-a încoronat pe Ștefan cu o coroană de tip catolic, cu cruci având aceeași lungime a brațelor.
Explicația calului
De aici probabil și legenda, respinsă acum ferm de istorici. Frémiet mai avea, într-adevăr, niște comenzi de onorat în paralel. Două statui ecvestre realizate de acesta, a regelui polon Władysław Jagiełło și a luptătorului pentru independența Poloniei, Tadeusz Kościuszko, împodobesc de altfel Cracovia. Doar că cele două seamănă și mai puțin cu Ștefan.
Apoi, mai există un mic amănunt, care ține de tradiția statuilor ecvestre. În general, dacă persoana reprezentată în statuie a murit de moarte bună, calul este reprezentat cu toate picioarele pe pământ. Dacă a murit în luptă, calul este reprezentat cabrat, cu ambele picioare din față ridicate. Dacă a murit rănit sau asasinat, este ridicat doar un picior din față al calului, de regulă dreptul. Władysław Jagiełło și Tadeusz Kościuszko au murit de bătrânețe. Ștefan cel Mare și-a purtat zeci de ani rana de la picior, căpătată la asediul Chiliei.
În patru decenii
Controversată a fost și statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii, între nașterea ideii și inaugurare trecând aproape patru decenii. Ideea a fost lansată în 1873, imediat după moartea fostului domnitor, liderul inițiativei fiind boierul Grigore Ghica-Deleni.
Abia în 1904 însă a fost lansată subscripția publică, dorindu-se inaugurarea staturii în 1909, la împlinirea unei jumătăți de secol de la Mica Unire. Subscripția a mers însă extrem de greu, până în 1909 strângându-se mai puțin de un sfert din suma necesară. Principalul motiv a fost tocmai reticența ieșenilor, firi aprige, după cum știm.
Detronarea lui Cuza a fost celebrată la Iași cu trei zile de serbări publice, artificii și mese întinse pe străzi. Iașiul suferise enorm în urma pierderii statutului de capitală, așa că ieșenii nu aveau multe motive să-l iubească pe primul domnitor al României. Mulți dintre cei care sărbătoriseră căderea lui Cuza în 1866 trăiau încă în 1909.
În fața hanului
Apoi, nici guvernul epocii, condus de Dimitrie Sturdza, nu era încântat de ideea unei astfel de statui. Sturdzeștii pierduseră tronul Moldovei în 1859 tocmai în fața lui Cuza, deci nici urmașii lor nu-l iubeau. Norocul celor care doreau monumentul a fost că sculptorul Raffaello Romanelli era un filantrop.
A acceptat să facă statuia pentru aproape 100.000 de lei, în loc de 300.000 de lei cât ar fi costat de fapt. În plus, el făcuse și statuile care decorează Peleșul, așa că era agreat de Casa Regală. Cei 20.000 de lei care mai trebuiau peste suma strânsă prin subscripție, au fost de altfel donați de însuși regele Carol I, care-l disprețuia din inimă pe Cuza.
Tot regele a intervenit și pentru aprobarea amplasamentului actual, în locul piațetei din fața Hotelului Continental, unde hotărâse Primăria să fie așezată statuia. Distanța de 100 de metri era esențială. Pe atunci, în sudul actualei Piețe a Unirii, încă exista hanul lui Petrea Bacalu, în fața căruia se jucase pentru prima oară Hora Unirii la Iași.
Patria Mumă
Mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin controversată, este o altă lucrare sculpturală, dăruită Iașului acum 80 de ani, Monumentul Unirii, din fața Universității de Medicină și Farmacie. Monumentul a fost realizat în 1927, de prințesa Olga Sturdza, una din marile figuri ale Iașului interbelic. Urmașă a prinților Mavrocordat și căsătorită cu nepotul lui Mihail Vodă Sturdza, prințesa fondase în timpul primului război mondial Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război.
În 1918, a înființat în palatul familiei de la Miroslava un orfelinat, transformat ulterior într-o Școală superioară de agricultură, înzestrată cu 100 ha de teren arabil. Monumentul Unirii o reprezenta pe Patria Mumă, în uniformă și cu cască soldățească pe cap, strângând la piept trei copii, simbolizând Basarabia, Bucovina și Transilvania, alipite României după Marele Război.
Un al patrulea copil îi simbolizează pe românii rămași în afara granițelor României Mari. Gazetarii epocii spuneau că de fapt chipul României este cel al Reginei Maria, cei trei copii sunt prințesele Mărioara, Elisabeta și Ileana, iar copilul din afara grupului, prințul Mircea, al treilea băiat al regelui Ferdinand, mort la doar trei ani, de tifos, în plin război.
Refăcută
Statuia a fost criticată de la început, în ce privește concepția grupului statuar. Presa vremii o numea „o lucrare culinară de frișcă. Se cunoaște mâna unei femei. Reprezintă grupul celor cinci dosuri”. Așezat inițial pe amplasamentul actualei statui a lui Eminescu de la Fundație, monumentul a fost distrus în 1947, la ordinul ocupanților sovietici. A fost refăcut din inițiativa fostului primar Constantin Simirad, după fotografii de epocă.
A fost criticat din nou, un articol de acum vreo 12 ani numindu-l monstruozitatea de la medicină asemânând chipul României cu un pompier și apreciind că monumentul refăcut nici măcar nu respectă cu fidelitate originalul, grupul prezentând probleme de perspectivă. Poate amuzant, nici numele piațetei nu e clar. Sub soclu este reprezentată harta României Mari, iar în apropierea statuii este aprinsă o flacără veșnică închinată eroilor neamului.
Totuși, numele oficial al locului nu este „Piața Națiunii”, așa cum se voise inițial, ci „Piața Națiunilor”.
- Published in Cultură