TRAGEDIE FĂRĂ MARGINI. Doi români au murit pe loc în urma unui GROAZNIC accident în Cipru
vineri, 18 august 2017
În noaptea de duminică spre luni, Ionuț și Mihaela Grumăzescu, în vârstă de 34 și 26 de ani, au fost implicați într-un accident rutier. Stabiliți în Cipru de aproape 8 ani, aceștia și-au pierdut viața în accident. Tragedia a avut loc pe autostrada ce leagă orașele Limassol și Nicosia. Ionuț, șoferul, a pierdut controlul direcției, mașina izbindu-se violent de parapetul metalic, pe care l-a rupt. În cele din urmă, s-au oprit într-un indicator rutier. Cei doi români au rămas încarcerați între fiarele contorsionate ale mașinii.
În urma lor, au rămas 2 fetițe de 8 ani, respectiv 6 luni, orfane.
Cum puteți ajuta familia?
Acum, cei apropiați încearcă să îi readucă în țară. Însă, costurile pentru repatriere sunt foarte mari. Dacă doriți și puteți să le întindeți o mână de ajutor, o puteți contacta pe Marinela Moreanu, sora bărbatului decedat la numărul de telefon 99 276 620. Donații se pot face prin transfer bancar în contul CY26 0020 0195 0000 3570 2586 3262.
De asemenea, primarul comunei, Petru Doboș a lansat o campanie de strângere de fonduri.„Cine vrea să ajute familia Grumazescu – pentru repatrierea trupurilor celor doi copii decedați în Cipru – o poate face și la Primăria Răchiteni, unde se află o urnă! Dumnezeu să-i odihnească în pace!”, a precizat edilul.
- Published in Altele
No Comments
Modele de scrisori din război. Cum le scriau soldații iubitelor. Sfârșit dureros
vineri, 11 august 2017
Această este o poveste dureroasă a unui cuplu despărțit de război. În primă fază doar de distanță, iar la final, de moartea bărbatului care trebuia să fie așteptat de un copil acasă.
05.07.1941
Iubita mea,
E ciudată măsura unui timp… la ce bun să măsori în cifre ceva ce oricum doar se simte?
Distanța între două orașe se măsoară în kilometri iar cea dintre stele în ani… lumină.
Atunci distanța dintre două suflete cum ar trebui să o măsurăm?
Distanța între noi doi, se pare că o măsor în dorul de tine, draga mea, mi-am lăsat totul acasă ca să lupt.
Pentru ce, încă nu mi-a fost dat să aflu… mi s-a zis că pentru țară, dar atunci de ce trebuie să ascult de un străin? Tot ce știu e că trebuie să înaintăm „doar înainte!” – tot asta ni se ordonă… până acum am golit doar un încărcător, mi-e teamă să trag, eu fac parte din al doilea val și nu vreau să îmi rănesc un camarad.
Ceilalți trag încontinuu, în ce sau cine, cred că nici ei nu știu prea bine… nu am văzut până acum nici un inamic în viață, toți pe lângă care am trecut sunt deja în mâinile Domnului.
Iubita mea, mi-e dor de tine și de leagănul de sub cireș, de florile lui când se jucau de-a prinselea în părul tău… mi-e dor de mirosul tău și de curtea părintească, mi-e dor să te sărut și să te știu lângă mine, întinși pe iarbă din spatele casei…
Draga mea, mi-e dor de liniște…
Al tău,
George Simeon
20.07.1941
Iubitul meu Sima,
De când ai plecat, simt un gol în ființa mea, care se mărește pe zi ce trece. Dorul de tine îmi înlănțuie gura, îmi pune un nod în gât.
În primele zile de plecarea ta a tot plouat, ca și cum ai fi luat soarele cu tine.
Spune-mi, promite-mi că te vei întoarce! În ziare citesc despre succesele campaniei, dar nu-ți găsesc numele printre rânduri… oricât l-aș căuta.
Sima, încearcă să faci ce te-a îndemnat părintele Timofte: „nu lua o viață, chiar dacă nu îi vezi ochii, țintește la umăr, acolo e Domnul și va purta de grijă, și ție, și lui”.
Pe zi ce ce trece mă liniștesc cu gândul că „trebuie să vii înapoi”…
Te voi aștepta așa cum ți-am promis, când voi auzi seara trenul în gară, voi fi sub poartă, dragul meu, până când oamenii vor fi ajuns la casele lor…
Fii tare și credincios, Domnul te va păzi. Să ai mereu ochii luminoși și mâna puternică să poți răzbi.
Îți trimit și o poză, am fost cu tata la bâlci și nu s-a lăsat până nu l-a convins pe fotograf să îmi facă o poză. El trebuia să plece, își strânsese deja cele de trebuință. „Lasă dom’le, ce? Te pui la poză? E pentru un soldat! Tu de ce nu ești la război? Că te văd în putere”, așa i-a spus.
Tata, dragul de el, cât ține la tine.
„Ține fata mea, trimite-o la Georgică al nostru, să știe că trebuie să se întoarcă! Nu de alta dar avem o partidă de șah neterminată!“
Ah! Uitasem! Când ți-a venit ordinul de incorporare, ții minte?, în seara aceea, tata a lăsat piesele exact cum le-ați lăsat, nici mamei nu-i dă voie să le strângă. „Vasilico, lasă-le așa, dacă George face o singură mutare greșită, în trei mutări e mat!” și apoi zâmbește…
Iubitul meu Sima, întoarce-te curând!
Cu dragoste, a ta Otilia
20.08.1941
Iubita mea Otilia,
De 14 zile ne luptăm necontenit. Trag orbește, zgomotul e asurzitor, ne amețește, se trag focuri și salve de tun împreună cu cele de mortieră.
Ne aruncă în toate părțile, sunt găuri în pământ peste tot… iar în găuri… ceva ce au fost oameni odată. Acolo le este mormântul. Eu fug în față cu arma în mână și-mi tot spun „groapa aceea nu e mormântul meu”.
Nu a mai plouat de mult însă bocancii mi se afundă în noroi, colbul e înnăclăit cu sânge. Doamne cât sânge!
Noaptea nu dormim de frica unui atac, sovieticii se luptă ca fiarele, ne bombardează neîncetat. Pierdem o sută de oameni ca să câștigăm un kilometru și pierdem o mie ca să-l păstrăm.
Gloanțele-mi trec pe lângă urechi șuierand, privirea mi se fixează pe un punct și-l urmez orbește, alerg până la adăpost…
Otilia… scumpa mea Otilia… am ucis, am ucis de nenumărate ori și am murit tot în atâtea rânduri.
Duminică, când vei merge la liturghie, spune-i părintelui Timofte să mă ierte, spune-i că am închis ochii de fiecare dată când am ucis, și mai spune-i că am încercat… dar ne luptam cu dracii războiului… și cu noi înșiși.
Îți mulțumesc pentru poză, de câte ori o privesc îmi apari tot mai frumoasă. Spune-i lui nea’ Zamfirescu „nebunul la D7”… Otilia, suntem nebuni cu toții!
Trebuie să închei, o lumânare aprinsă e o țintă perfectă pentru un lunetist.
Al tău, Sima
25.08.1941
Dragul meu Sima,
Mi-e teamă pentru tine, stai la adăpost, dragul meu.
Să știi că mă țin de promisiune, în fiecare seară te aștept sub poartă. Oare când îți voi vedea chipul? Mi-e dor de îmbrățișarea ta! Vino repede! Citesc în ziare că se duc lupte grele la Odessa… oare tu de ce ești acolo? De ce ne trebuie pământ străin? Ce ne împinge într-acolo? Dac-ar fi să ascult de bătrânii din sat, nu ne așteaptă vremuri bune. „Din străbuni e știut, Domnul te ajută să-ți aperi țara, am gonit pe turci și pe tătari, dar de poftim la pământ străin, El își întoarce fața de la noi”. Oare la fel se va întâmpla și cu noi? Vom plăti noi cu sânge? Orice va fi, eu nu te voi părăsi… Sima al meu… S-a întors bărbatul Tincuței, cel al Vasilichii… s-a întors iar Tincuța e înveșmântată în negru, mâine îl duce pe ultimul drum. „Așa ne-a dat Domnul… vom duce ce ne dă”, așa mi-a zis.
Tata e din ce în ce mai abătut. Într-o seară l-am văzut privind pe geam afară, l-am întrebat de ce stă acolo, m-a luat în brate și mi-a spus „se prăpădește sânge românesc pe pământ străin. Dumnezeu să ne ajute, păcătuim”.
Să te întorci dragul meu, te voi aștepta negreșit!
Cu dragoste Otilia
15.10.1941
Iubita mea,
Nu știu când îți voi mai scrie, când voi mai apuca, dar îți voi scrie cu primul minut liber.
Când mă voi întoarce să mă săruți și să îmi încălzești apa, să mă spăl de necuratul cu care m-am îmbrăcat.
Devine din ce în ce mai grea arma în mână, uniforma mi-e mânjită de sângele atâtor tați și fii… fericiți sunt ei, pentru ei totul s-a terminat.
Deunăzi un camarad a primit o scrisoare de-acasă în care-i zicea că a devenit tată. A plâns de bucurie. Comandantul i-a semnat o permisie să-și vadă pruncul…
Azi am aflat că mașina în care s-a urcat împreună cu alți șase a fost aruncată-n aer de un obuz.
Vestea ne-a dat-o comandantul înainte să aleagă garda de noapte…
Plecând de lângă el l-am auzit șoptind „unul se naște, altul moare… așa e rânduiala”.
Se aud zvonuri cum că ne-am retrage, încă nu știu nimic sigur, dar tot mai mult se vorbește că trebuie să ajungă mai multe camioane să ne ducă înapoi în țară.
Draga mea, eu vreau să mor pe pământul străbunilor noștri, înconjurat de nepoți. Nu te teme, mă voi întoarce, așteaptă-mă în locul în care ți-am furat primul sărut.
Al tău pe veci, Sima
18.10.1941
Iubitul meu Sima,
Am citit în ziare că vă retrageți. O bucurie nespusă ne-a cuprins pe toți. Tata a șters de praf fiecare piesă de șah. „Să vezi ce mat îi dau la Georgică!”, tot asta repetă, zâmbind.
A plecat de-acasă și după 4 ore s-a întors fericit cu o damigeană cu vin „din ăl’ mai bun”. Mama e zolită să îți pregătească mâncarea preferată și e frustrată că nu știe sigur când ajungi. „Otilia mamă, să faci bine și să afli de la băiat când ajunge, să nu mă prindă pe nepregătite, să mă fac de rușine în sat că n-am știut să-l aștept așa cum se cuvine! Și mai pune și tu, fată, mâna pe pieptenele cela! Ce? Vrei să se zică că te-ai lăsat? Ascultă de mamă-ta, la bărbat e bine să-i dai să mănânce bine și să aibă ce să vadă! Dar să nu te lași cu una cu două la el, nu mamă, lasă-l să trudească oleacă, să nu creadă că ești de colo!”.
Sărmana mamă, dacă ar știi de câte ori m-am lăsat eu la tine… dragul meu, când vei ajunge să-mi săruți pântecele prima dată, să te știe de tată înainte să vadă lumina zilei.
Te așteptăm toți cu mare drag și nerăbdare. Tata s-a hotărât că te vom aștepta la gară cu birja, nu mă mai lasă să fac nimic de când au aflat și ei, mai un pic și vor și respira în locul meu…
Cu dragoste Otilia și…
(tata spune să-l cheme Octavian că e nume puternic iar mama spune că neapărat va fi fată și o va chema Anastasia, că în greacă înseamna Învierea lui Hristos).
P.S. Eu vreau de va fi fată să o cheme Eveline… în limba celtă e „lumină” iar de va fi băiat să-l cheme George.
21.10.1941
Domnișoarei Otilia Zamfirescu,
Stimată domnișoară,
Cu regret nespus în suflet vă informez că plutonier-major George Simeon a căzut la datorie în timp ce încerca să salveze viața unui slujitor al Domnului rus din calea furiei unui căpitan german.
Domnișoara Otilia, Sima al nostru, cum îi spuneam noi, ne-a fost tată, fiu, prieten. Toți mergeam la el iar el ne întâmpina cu un zâmbet cald și obișnuitul „ce zici? Nu e o zi frumoasă de un șah?”. Să știți că el ne purta noroc, cine stătea pe lângă el era garantat că va ajunge și ziua de mâine, era amuleta noastră norocoasă. Înainte să meargă la Cel de sus, preotul nostru ne-a zis cu limbă de moarte „aveți grijă de Sima, va veni timpul când vă va salva pe mulți dintre voi. El are dragostea de pământ strămoșesc, dar mă tem că va pieri pentru cel străin”. Așa a fost, în timpul unui atac, când eram țintuiți sub foc inamic, el vine și-mi spune „generale, eu trag focul asupra mea, iar dumneavoastră cu băieții atacați pe flancul drept!”… L-am întrebat cum mai exact, iar el zâmbind a spus „mutăm nebunul la D7 iar cu tura le dăm mat!”. N-am pierdut nici un om în ziua aceea. Era un băiețel rus de vreo cinci anișori cu el tot timpul, avea grijă de el deși nici unul nu înțelegea ce zicea celălalt. În schimb, Sima le zicea celorlalți „măi baieți, din câte înțeleg din ce îmi zice ăsta micu’ «otetz» înseamnă «tată», da’ las’ că ajung acasă și-mi spune Otilia, ea știe”.
Vorbea de dumneavoastră în fiecare zi, toți am ajuns să vă cunoaștem… Ne-ați luminat frunțile de multe ori… când el povestea, noi vă vedeam și pe dumneavoastră…
Domnișoara Otilia, ne-am fi dat noi viața ca să se întoarcă el acasă, el ne era „casa părintească”… fără el ne-am fi pierdut mai mulți. Preotul, căruia i-a salvat viața, a oficiat slujba, însă doar după ce am ajuns pe pământ românesc, asta au insistat toți: „pentru Sima țara e sufletul, iar pentru noi sufletul e Sima”.
L-am purtat până la granițe, l-am sărutat pe frunte pe acest „înger al războiului nedorit” și l-am dat înapoi pământului.
În ziua în care Sima a murit, luptele au încetat… și am murit și noi cu el.
Domnul să-l aibe în pază, e la El.
Cu stimă și deosebită considerație,
Iosif Iacobici, General Armata nr.4
Mihai Todoca
sursa: aradculture.ro
- Published in Altele
Un tip i-a scris un mesaj fostului iubit al soției sale: „Voi fi bărbatul care nu va repeta greșelile tale”
vineri, 11 august 2017
Probabil mulți ar fi înjurat fostul iubit al soțiilor lor, dar acest bărbat a ales să facă un lucru extrem de frumos prin care să-l distrugă, cel puțin sentimental pe fostul iubit. Nu avem însă răspunsul celui care a primit scrisoare, dar autorul scrisorii a transmis că receptorul a fost distrus când a citit acele rânduri și a afirmat că va suferi o viață întreagă după femeia iubită.
„Bărbatului, care a lăsat-o să plece:
Mulțumesc. Mulțumesc că ai dispărut din viața ei. Mulțumesc că mi-ai oferit posibilitatea să o iubesc și să o fac fericită. Mulțumesc pentru durerea, pe care i-ai provocat-o și din care ea a învățat o lecție prețioasă.
Am să fac tot ce este posibil ca să nu o fac să sufere; când ea plânge, sunt și eu trist. Am să fac tot ce tu nu ai reușit: o să fiu alături de ea când se va simți singură și nu-i voi permite nici măcar o clipă să se simtă „una dintre…”. Eu îi voi asculta povestirile și plângerile, chiar dacă acestea vor fi ciudate și neînsemnate.
Eu voi avea grijă de domnișoara pe care tu nu ai prețuit-o. Eu o voi iubi pe fata a cărei prezență tu ai considerat-o ca de la sine înțeleasă. Voi face tot posibilul ca ea să se simtă confortabil în relația noastră, pentru ca niciodată să nu-i vină gândul să plece. O voi iubi așa cum este.
O voi susține în toate eforturile și visele ei. Voi fi partenerul, care tu nu ai putut deveni. Voi fi bărbatul care nu va repeta greșelile tale. Eu nu o voi lăsa să plece.”
sursa: happynews.varusandel.ro
- Published in Altele
O poveste pentru cei care nu cunosc lipsurile… De la sărăcie și abandon școlar, la media de admitere 9.40 la Medicină!
luni, 07 august 2017
Orfană, săracă și cu școla abandonată la numai 12 ani
Paraschiva Apostol este o fată simplă dintr-un sat uitat de lume din județul Vaslui – Paparnița. A rămas orfană, iar, din cauza sărăciei, a abandonat școala, imediat după clasa a VI-a, când avea 12 ani.
Sărăcia a făcut-o să abandoneze școala atunci când avea 12 ani, dar asta nu a împiedicat-o să-și dorească să continue să înveţe, să schimbe viața ce-i era parcă predestinată. O poveste pentru cei care nu știu ce este nevoia, nu cunosc lipsurile…
Mihai Paraschiv, preotul satului a fost tatăl de care avea nevoie
El i-a oferit o altă perspectivă în viață și a îndrumat-o către învățătură. S-a reînscris la școală, a urmat liceul la seral și a încercat să atingă ceea ce părea, nu cu mult timp în urmă, un vis imposibil – admiterea la Facultatea de Medicină din Iași.
Prima încercare nu a fost reușită, dar asta a îndârjit-o și mai mult pe Paraschiva, după pregătiri intense, anul acesta a fost declarată admisă, cu o medie de-a dreptul fabuloasă – 9.40!
Cel care a călăuzit-o în viață, preotul din sat, o va ajuta şi în anii de studenţie.
Fata care a învățat lângă icoane, săracă și orfană, a depășit toate greutățile ce i le-a pus viața în față. Un exemplu care demonstrează că dacă există voință, încă se mai poate, cu ajutor din partea unui om și al lui Dumnezeu.
sursa: 3dots.ro
- Published in Altele
Fenechiu eliberat condiționat.
luni, 07 august 2017
Fostul ministru al Transporturilor Relu Fenechiu, condamnat în luna martie la cinci ani şi jumătate de închisoare în urma contopirii a două pedepse pentru fapte de corupţie, va fi eliberat condiţionat, a decis, luni, Tribunalul Vaslui.
Hotărârea este definitivă.
Tribunalul Vaslui a respins ca nefondată contestaţia făcută de procurori la decizia Judecătoriei Vaslui, care hotărâse eliberarea condiţionată a lui Relu Fenechiu.
Decizia Tribunalului Vaslui este definitvă, astfel că fostul ministru al Transporturilor – încarcerat la Penitenciarul Vaslui – va fi eliberat condiţionat.
Judecătoria Vaslui a dispus în 29 iunie eliberarea condiţionată a fostului ministru al Transporturilor Relu Fenechiu, admiţând astfel propunerea Comisiei de liberare condiţionată din cadrul Penitenciarului Vaslui, care a constatat că Fenechiu îndeplineşte condiţiile de a ieşi din penitenciar anterior executării integrale a pedepsei pe care o avea de executat.
Tribunalul Vaslui l-a condamnat, pe 9 martie 2017, la cinci ani şi jumătate de închisoare pe fostul ministru al Transporturilor Relu Fenechiu pentru mai multe fapte de corupţie, în urma contopirii a două pedepse – una de cinci ani, pentru complicitate la abuz în serviciu în formă calificată, şi una de trei ani şi zece luni, pentru trafic de influenţă în formă continuată şi spălare de bani. De fapt, magistraţii vasluieni au admis cererea formulată în instanţă de Relu Fenechiu.
Judecătorii au contopit toate pedepsele primite de fostul ministru al Transporturilor atât în ianuarie 2014, în dosarul ”Transformatorul”, cât şi în noiembrie 2016, în speţa în care, în calitate de deputat, ar fi primit 620.000 de euro de la o firmă de software pentru „sprijinul promis şi acordat în câştigarea şi derularea unor proiecte” derulate de Ministerul Justiţiei şi o societate farmaceutică, cu acţionar majoritar Ministerul Sănătăţii. Practic, magistraţii Tribunalului Vaslui au reţinut pedeapsa cea mai grea, de cinci ani, din dosarul ”Transformatorul”, la care au mai adăugat un spor de şase luni, pedeapsa rezultantă fiind de cinci ani şi jumătate.
Relu Fenechiu a fost condamnat, iniţial, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cinci ani de închisoare pentru complicitate la abuz în serviciu în formă calificată. Fostul ministru al Transporturilor a fost găsit vinovat de instanţă pentru că, în perioada 2002-2005, prin firmele sale, ar fi vândut transformatoare şi întrerupătoare uzate şi vechi la preţuri de produse noi către Sucursala de Întreţinere si Servicii Energetice Electrice Moldova, cu complicitatea fostei conduceri a instituţiei.
Sursa: Știrile Protv.
- Published in Altele
Mesajul unei tinere către tatăl ei decedat: „În memoria tatălui meu. Cu drag”
duminică, 06 august 2017
„Să vorbesc despre tatăl meu era, la un moment dat, unul dintre cele mai grele lucruri de făcut, pentru mine. Mai ales pentru că a fost doborât de o boală cruntă și a plecat în altă lume cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea în care eu eram o adolescentă parțial necoaptă. În mod special din acest motiv, nu am avut curajul de a-l pomeni decât în prezența unor persoane foarte apropiate mie, deoarece mi se părea că nu se cuvine să vorbesc, cu resentimente, despre un om care a murit. Cu atât mai puțin despre cel care îmi era tată. Dar azi am dobândit deja acest curaj, și uite că îndrăznesc să îmi expun sentimentele, în fața tuturor. Chiar îi dedic aceste rânduri și cred foarte tare că el va citi ce am scris și probabil mă va ierta, pentru că nu îl țin minte ca fiind un om ranchiunos. Pentru ce să mă ierte..? Pentru faptul că eu nu l-am putut ierta multă vreme.
Nu mai fac parte de mult timp din categoria de oameni care se mint singuri și își construiesc imagini false despre ei. Nu mai sunt de mult timp femeia care să strige în gura mare că viața și familia ei sunt perfecte, ca mai apoi să se retragă și să-și trăiasca depresia adâncă și realitatea dureroasă, ferită de ochii lumii. Nu mai sunt ca și acei copii care pretind că familia lor este sau a fost roz, dar ascund de fapt traume importante și lucruri care, deși nu sunt vorbite, s-au înrădăcinat adânc în sufletul lor și mușcă periodic din el. Am pus accentul pe „nu mai sunt”, pentru că am fost și eu așa, cândva. Bineînțeles. Așa cum a fost, măcar o dată în viață, fiecare om de pe acest pământ. Și așa cum sunt, în continuare, cei mai mulți. Dar am avut voința de a învăța și de a evolua. Și am învățat că dacă nu îmi place un lucru din viata mea, dar nici nu intenționez să-l schimb, e mai bine să nu vorbesc deloc despre el, decât să mint și să-l denaturez. Am mai învățat că toți avem dureri nerostite, însă foarte puțini recunoaștem acest lucru. Iar a recunoaște este primul și singurul pas către vindecare.
Tatăl meu nu avea foarte multe dintre darurile pe care le are un om blând. Paradoxal, nu avea nici caracteristicile unui om dur sau agresiv, deși câteodată comportamentul său devenea brutal, în special cu mama. Nu mai vreau să-l judec pentru nimic, am făcut-o destul în sinea mea, iar dacă mama a refuzat mereu să-l judece sau să-l condamne, nu văd de ce m-aș coborî eu mai prejos. Tata avea multe trăsături pozitive. De aceea l-am iubit tare, atunci când l-am iubit. Era un om pe care familia lui se putea baza, muncea mult, era darnic, amuzant, un părinte protector, ne iubea și o iubea pe mama. Așa cum știa și înțelegea el să iubească. Nu a existat o altă femeie pentru el, în familia noastră infidelitatea nu a existat vreodată, iar eu, acum, îi mulțumesc din inimă pentru asta. A fost un om uneori brutal deoarece viața a fost brutală cu el, de multe ori. Nu a știut să o depășească și poate nici nu a avut timpul necesar la dispoziție. Sau dorința. Personal, acum vreau să cred că nu mi-a greșit cu nimic, deși l-am acuzat de multe. Nu m-a lovit niciodată, dar cât a fost lângă mine i-am purtat o frică greu de controlat. Sunetul uneori ca de tunet a vocii lui făcea să mi se înmoaie genunchii, și să încep să tremur. Nu m-a lovit niciodată, nici nu țin minte să mă fi criticat cu adevărat, dar mi-a provocat, indirect și probabil inconștient, lacrimi amare. Îmi pare rău, acum, că nu am reușit să-l cunosc efectiv. Nu am reușit niciodată (eram prea mică) să avem o discuție matură, din care să-i aflu durerile, fricile, frustrările, motivele pentru care uneori se comporta ca un om pe care eu nu-l puteam iubi deloc. Poate l-aș fi putut ajuta. Sau poate nu avea nevoie de niciun ajutor, și m-ar fi ajutat el pe mine.
Încă nu știu unde mă situez azi față de „noi”, cu exactitate, dar știu că mi-am dat toată silința să înțeleg, până am ajuns să admit că nu înțeleg nimic. Nici nu e necesar. Trebuie doar să accept ceea ce a fost și faptul că fiecare om își trăiește viața așa cum crede el că e mai bine. Respect asta în cazul tuturor, regret doar faptul că nu toți au în vedere efectele acțiunilor lor asupra victimelor colaterale, în special partenerul de viață și copiii. Dacă m-aș putea întoarce în timp mi-aș face mai mult curaj, ca să îl intreb tot ceea ce aș vrea acum să îl întreb. Să-i cer explicații și să-l conving să mi le dea. Mi-aș invinge teama și doza aceea nefericită de ‘respect’ care li se implementează copiilor, ca nu cumva ei să își întrebe părinții lucruri care „nu trebuie” întrebate. I-aș atrage atenția spunându-i tare și răspicat că anumite atitudini de-ale lui provoacă durere și că s-ar putea să lase urme pe viață. Și aș cere răspunsuri, insistent. Apoi aș face tot posibilul să mi-l fac prieten, în sensul cel mai real al cuvântului. Nu spun că acest comportament al meu ar da neapărat rezultate pentru că decizia ar fi a lui, în totalitate. Dar știu sigur că sufletul meu s-ar liniști, deoarece e mult mai apăsător să nu pui o întrebare, decât să nu primești un răspuns.
Azi aproape că l-am uitat pe tatăl meu, cel fizic. Nu mai mi-e dor de el, nu-i simt lipsa.. Nu mă condamnați, nu i-am mai văzut chipul de aproape o jumătate din viața mea! Totuși, la el apelez, instinctiv, atunci când sunt singură și mi-e teamă de întuneric sau de orice altceva. Pentru că îmi amintesc cu claritate cum plângea la capul meu, când aveam 17 ani, eram pe patul de spital și era să mor înaintea lui. Îmi amintesc cum fugea către casa bunicilor disperat, cu mine în brațe, atunci când aveam 12-13 ani și mi-am luxat un picior pe deal; fugea de parcă mai aveam câteva minute de trăit. Îmi amintesc cum îmi aducea și mie buchețele mici de flori cu ocazia zilei de 8 Martie, deși abia începusem să merg la școală. Îmi amintesc cum ne cumpăra „ceva bun” sau „ceva frumos” la fiecare primă și salariu, și se prefăcea că nu știe nimic atunci când își lăsa banii pe masă iar eu sustrăgeam o foaie-două, și apăream acasă cu câte-un pumn de gumă Turbo și găinuși din zahăr ars. Sau cum mă trăgea cu sania prin oraș, la insistențele mele, deși era mai multă piatră pe jos decât zăpadă; cum mă purta pe umeri (tot prin oraș) deși eram măricică, dar îmi plăcea să merg „cu căluțu’”. Cum plângea când se certa cu mami și spunea că dacă îl părăsește, el nu poate trăi fără ea. Acest spirit i l-am regăsit, cel care mă îndrăgea tare de tot, pentru că doar acesta a fost mereu spiritul lui. Restul au fost lucruri lumești, care ne înrăiesc pe toți și pe care unii nu reușesc să le domine. Și cred că m-am împrietenit acum cu el, așa cum nu aș fi reușit niciodată înainte. Prin el am învățat poate cel mai important lucru din viață, și promit să nu-l uit niciodată: la un moment dat, fiecare dintre noi va deveni o amintire. Și în acea amintire va fi păstrată toată esența noastră de om. Tot ceea ce va mai rămâne din tine în această lume vor fi niște gânduri ale celor care te-au cunoscut. Dacă vrei să fii o amintire frumoasă, știi ce ai de făcut. Dacă vrei să fii una neplăcută, știi la fel ce ai de făcut. Iar dacă vrei să fii doar o amintire confuză, greu de definit, în sufletul și mintea cuiva, nu trebuie să faci nimic. Pentru că a nu face ceva, înseamnă întotdeauna a face ceva.”
Acest articol a fost scris de Oana Torok, autoarea și articolului cu bilețelele lăsate de iubit pentru iubită lui care a făcut furori în mediul online. A fost postat pe data de 31 octombrie 2014 pe blogul ei personal: link direct.
- Published in Altele
Ce a păţit un român care s-a întors în ţară după 16 ani pentru a-şi deschide o afacere: „Birocraţia distruge România. Merită să-mi investesc banii mei aici?”
sâmbătă, 05 august 2017
Un român de 41 de ani, plecat din ţară din 2001, s-a întors în România cu gândul de a-şi deschide o afacere aici. După doar o săptămână de şedere, timp în care a încercat să îşi înfiinţeze o firmă, pleacă din ţară fără să fie convins că se va mai întoarce vreodată definitiv.
Eduard Crăescu şi-a făcut o viaţă în Londra din 2001, după ce a ajuns acolo când era în an terminal la Facultatea de Drept. Iniţial, spune Crăescu, a vrut să stea doar temporar în Londra, însă lipsa perspectivelor de acasă l-au determinat să-şi caute rostul printre străini. A lucrat la o firmă de construcţii, dar a avut şi alte joburi part-time şi a strâns ban cu ban. Cu banii câştigaţi şi-a cumpărat mai multe apartamente în Iaşi şi Piatra Neamţ, şi în toţi aceşti ani a venit în România doar în vacanţă.
„Toţi banii i-am investit în România. Şi asta pentru că gândul şi inima mea a rămas aici. Aşa se face că, după 16 ani petrecuţi acolo, am decis că ar fi timpul să mă întorc în România. Prietenii şi familia îmi sunt aici şi, indiferent câţi ani eşti plecat, tot român eşti“, ne-a povestit bărbatul.
Experienţa de la Registrul Comerţului
Recent, Crăescu a luat decizia de a se muta definitiv în România, la Iaşi. Şi-a luat liber de la muncă o săptămână, cea care tocmai s-a încheiat ieri ca zile lucrătoare, cu gândul că, înainte de a se întoarce acasă, să îşi deschidă o firmă în domeniul serviciilor de curăţenie.
„Mi-am trasat idea afacerii, am făcut planul de afaceri, mi-am calculat câţi bani trebuie să investesc. M-am documentat online şi am văzut că în România durează între 3 şi 5 zile lucrătoare pentru a-mi deschide o firmă. Mi-am luat bilet de luni până duminică (mâine, n.r.) şi am venit pentru a înfiinţa firma“, spune Eduard Crăescu.
Când a ajuns la Iaşi, a aflat că lucrurile nu stau tocmai aşa. Bărbatul a apelat contracost la o firmă de înfiinţări societăţi, sperând că astfel va reuşi să-şi înfiinţeze firma mai repede, în aşa fel încât să nu fie nevoit să îşi prelungească şederea.
„Am plătit ce mi-au cerut cei de acolo, le-am dat toate actele necesare şi mi s-a spus că, în maximum 4 zile, e gata firma. Joi trebuia să fie gata. A doua zi mi-au spus că mai trebuie nu ştiu ce avize de la pompieri, şi mi-au mai cerut nişte bani. Nu a fost aşa. În cele din urmă, m-am dus eu la Registrul Comerţului şi mi s-a spus că dosarul meu e amânat până pe 14 aprilie pentru că mai trebuie o hârtie cu acordul vecinilor. La început, nu mi s-a spus acest lucru. Atât timp cât am plătit, am crezut că cei care trebuiau să îmi înfiinţeze firma ştiu ce documente sunt necesare. Nici acum (n.r., interviul a fost realizat ieri) nu a fost înfiinţată firma, şi nici nu ştiu când va fi gata. Iar eu trebuie să plec duminică înapoi la muncă“, ne-a mai povestit ieşeanul.
„Birocraţia distruge România”
„Merită sau nu?“, e întrebarea pe care ieşeanul şi-o pune acum când se gândeşte la investiţia pe care voia să o facă la Iaşi şi care, spune el, urma să creeze locuri de muncă.
„Experienţa aceasta nu m-a convins că cei plecaţi din România au de ce să revină şi să investească. Pentru că birocraţia distruge România. Sistemul ne termină, ne zăpăceşte. În Marea Britanie, ca să îţi înfiinţezi o firmă, îţi depui actele dimineaţă la 8 şi la 16 e gata firma. La fel de simplu e şi în alte domenii. Statul român cu ce mă ajută? Cu nimic!“, e de părere ieşeanul.
Acesta şi-a mai creat o convingere, după experienţa cu societatea care trebuia să îi intermedieze înfiinţarea firmei: „Cum te prinde, să te «fac㻓, e dezideratul după care, crede Crăescu, se ghidează mulţi români. Ieşeanul va peca înapoi la Londra şi spune că, dacă la început era convins să se stabilească în ţară pentru a-şi deschide afacerea, acum nu mai este deloc sigur că vrea.
„Nu sunt convins că merită să investim şi să revenim în România“, spune el, referitor la cei plecaţi în alte ţări pentru a munci. „Dacă noi, toţi cei din afară, ne unim şi nu mai trimitem acasă niciun ban se prăbuşeşte economia. N-o să-i mai auzim pe Dragnea şi Tăriceanu că bubuie economia“, crede ieşeanul, în opinia căruia mulţi dintre românii care şi-ar dori să revină în ţară „pleacă de unde au venit“ atunci când se lovesc de birocraţia din România.
Sursa: Ionuţ Benea (Adevarul.ro)
- Published in Altele
Personalităţi care au contribuit la construirea unei imagini pozitive a României în spaţiul occidental
vineri, 04 august 2017
Fiind de origine română, dar cu caractere artistice și cu un grad de intelectualitate mult peste limită, personalităţile epocii moderne şi contemporane au contribuit semnificativ la construirea unei imagini pozitive a României în spaţiul occidental.
- Dora D’Istria (Elena Ghica) 1828-1888
Născută la Bucureşti, în sânul prestigioasei familii Ghica, Dora D’Istria a fost pseudonimul sub care a scris Elena Ghica, devenită în urma căsătoriei cu ducele rus Alxandru Koltsov- Massalsky, Elena Koltsova-Massalskaya. A studiat la Dresda, la Viena, la Veneţia şi la Berlin, dedicându-se în cele din urmă scrisului. Dintre lucrările cele mai importante menţionăm Viaţa monastică în biserica răsăriteană (1855, Bruxelles), Femeile în Orient (1859, Zürich), La bordul lacurilor elveţiene (1861, Geneva).
- Elena Văcărescu (1864-1947)
Fiică a diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, Elena Văcărescu s-a născut la Bucureşti în anul 1864. Începând cu anul 1895 se stabileşte în Franţa, acolo unde va începe să scrie şi să publice traduceri în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Minulescu, Blaga, Topârceanu, Goga dar şi lucrări proprii. Începând cu anul 1925 a devenit membră a Academiei Române. Între lucrările ei se disting Chants d’Aurore(Cântecele zorilor) (1886), L’âme sereine (Cu inima senină) (1896), Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903), Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908), La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914).
- Elvira Popescu (1894-1993)
Elvira Popescu a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, fiind apoi angajată a Teatrului Naţional. A fondat Teatrul Mic şi Excelsior alături de actorii Ion Manolescu şi Ion Iancovescu. Louis Verneuil, unul dintre cei mai populari autori de vodeviluri ai momentului a angajat-o în anul 1923 la teatrul De La Michodiére din Paris, fiind primită cu ovaţii de către critica franceză. Alături de piesele lui Louis Verneuil, a mai fost distribuită şi în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussinşi Sacha Guitry. A menţinut un salon în apartamentul său, frecventat de unele dintre personalităţile marcante ale lumii literare, politice, artistice sau financiare, personalităţi precum André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardinsau Valéry Giscard d’Estaing participând la întâlniri.
4. Haricleea Darclée (1860-1939)
Haricleea Darclée s-a născut la Brăila, acolo unde în anul 1881 a şi debutat într-un recital de canto. La Paris va fi remarcată de Charles Gounod, care o distribuie în rolul Margaretei din opera sa Faust. Consacrarea mondială va avea loc în anul 1890 la Scala din Milano, cu rolul din Chimene din Le Cide de Massenet. În anul 1921, soprana a fost una dintre susţinătoarele creării Operei române din Bucureşti, regele Carol I acordându-i premiul “Bene Merente clasa I”.
- Martha Bibescu (1889-1973)
Fiica Smarandei Mavrocordat şi a lui Ion. N. Lahovary, căsătorită în anul 1905 cu prinţul George Valentin Bibescu, aceasta va publica prima sa carte, Les Huits Paradise în Franţa, la întoarcerea dintr-o călătorie în Persia. Premiată de către Academia Franceză, această lucrare va deschide seria unei activităţi literare şi publicistice impresionanate, incluzând proză, eseuri, biografii istorice, versuri sau note de călătorii în limba franceză. Opera sa extinsă include lucrări ca Izvor, țara sălciilor(1923), Papagalul verde(1923), Destinul lordului Thomson(1927), La bal cu M. Proust(1928), Viața unei prietenii (1951-1957), Confesorul și poeții(1970).
- Constantin Brâncuşi (1876-1957)
Născut într-o familie cu şase copii din Hobiţa, Gorj, Constantin Brâncuşi a urmat Școala de Arte şi Meserii în Craiova(1894-1898) , în anul 1902 venind la Bucureşti unde va absolvi Şcoala de Belle-Arte. Îşi va continua studiile la prestigioasa şcoală pariziană École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde va fi admis în anul 1905. Cele mai importante lucrări, parte a patrimoniului universal sunt Sărutul, Poarta Sărutului, Păsări măiestre, Muza adormită, Domnişoara Poganz, Coloana ifinitului, Masa tăcerii.
- Eugen Ionescu (1909-1994)
S-a născut în anul 1909 la Slatina, de la vîrsta de 4 ani până în anul 1924 locuind în Franţa. Întors în ţară va studia în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti, după absolvire dedicându-se unei cariere didactice. În anul 1938 a obţinut o bursă la Paris, în anii războiului lucrând ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă regimul de la Vichy. Îşi va scrie teza de doctorat în această perioadă, având ca titlu”Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, deşi nu o va susţine niciodată. Cele mai importante piese dramatice încadrate în ceea ce critica a numit teatrul absurdului sunt Cântăreața cheală(1950), Scaunele(1952), Rinocerii (1959), Regele moare (1962), Pietonul văzduhului (1963), Setea și foamea(1966), Delir în doi (1967), Omul cu valize (1975), Călătorie în lumea morților (1980).
- Emil Cioran (1911-1995)
Născut în comuna Răşinari, lângă Sibiu, Emil Cioran va urma cursurile Facultăţii de filozofie din Bucureşti, fiind student al lui Ion Vianu şi al lui Nae Ionescu. În anul 1933 va obţine o bursă care îi va permite să îşi continue studiile la Berlin, patru ani mai târziu obţinând o altă bursă la Paris. În anul 1940 va părăsi România pentru totdeauna, stabilindu-se la Paris, din acel moment scriind şi publicând doar în limba franceză. Dintre lucrările cele mai importante menţionămTratat de descompunere (1949), Silogismele amărăciunii (1952), Ispita de a exista (1956), Istorie și utopia (1960), Căderea în timp (1964), Demiurgul cel rău (1969), Despre neajunsul de a te fi născut (1973), Sfârtecare), Eseurile (1979).
9. George Enescu (1881-1955)
S-a născut la Liveni, în judeţul Botoşani. A studiat la Conservatorul din Viena între anii1888-1894, continuând la Conservatorul din Paris între anii 1895-1899. Admirat de către regina Elisabeta- Carmen Sylva, va fi adesea invitat să susţină concerte la palatul Peleş din Sinaia. Cele mai importante compoziţii ale sale datează de la începutul secolului XX, acum fiind compuse cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), Simfonie (1905) şi Șapte cântece pe versurile lui Clément Marot(1908). Între anii 1921-1931 a compus opera monumentală Oedip, care a avut premiera la Paris în anul 1936, bucurându-se de succes de la prima reprezentaţie. A murit la Paris în anul 1955.
- Mircea Eliade (1907-1986)
Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, tatăl său schimbându-şi numele de familie din Eremia în Eliade în semn de admiraţie pentru activitatea lui Ion Heliade Rădulescu. A făcut studii de filozofie, fiind unul dintre discipolii profesorului Nae Ionescu. Îşi va completa formaţia profesională la Calcutta, studiind limba sanscrită şi tehnicile yoga cu profesorul Dasgupta. Întors în ţară îşi termină studiile de doctorat printr-o teză despre yoga, în paralel publicând lucrări literare. Din anul 1957 s-a stabilit la Chicago acolo unde a ocupat postul de profesor la Catedra de Istoria Religiilor. Vasta sa operă cuprinde lucrări şi studii de specialitate dedicate istoriei religiilor, lucrări literare, memorialistică, jurnale.
- Published in Altele
Un an de la TRAGEDIA din Copou. Cât despre despăgubiri… Subiect tabu
joi, 03 august 2017
Drama ieşenilor din blocul de pe strada Văscăuţeanu continuă şi la un an de la explozia provocată de acumularea de gaz metan, care a făcut inclusiv victime omeneşti. Foştii locatari nu ştiu nici astăzi dacă şi când vor fi despăgubiţi de eventualii vinovaţi. Ce se ştie, însă: concluziile oficiale întârzie, iar clădirea rămasă în picioare, dar pustie, va fi în final demolată.
„Mă consider umilit, mă consider orfan, fără tată, fără mamă“, spune Corneliu Carp, unul dintre locatarii blocului C2, de pe strada Văscăuţeanu din Copou.
O clădire obişnuită, care a devenit brusc celebră anul trecut, pe 1 august, atunci când o explozie de gaz produsă în subsol a curmat două vieţi şi a rănit 11 oameni. Soţii Carp s-au numărat printre cei care au resimţit din plin unda de şoc.
„Eu eram în bucătărie, iar soţia dormea aici, în cameră. Am venit aici, am strigat-o, dar nu putea să-mi răspundă. M-am împiedicat de nişte obiecte, de fapt era uşa de la intrare, care fusese aruncată în celălalt capăt al holului. Fiind întuneric din cauza prafului, nu se vedea nimic“, a povestit Corneliu Carp.
Explozia s-a produs seara, în jurul orei 8, când soarele nu apusese încă.
„Totul era spulberat, aruncat afară, pe fereastră“, a continuat el să rememoreze.
„Îmi amintesc foarte bine momentele prin care am trecut, cum ţipau în balcoane fiinţele care locuiau în acest bloc“…
Soţii Carp se numără printre cei care locuiau în bloc încă de la construirea lui, în 1972. Corneliu Carp povesteşte că îşi luase măsuri de prevedere şi întotdeauna era pregătit inclusiv pentru un cutremur.
„Aveam în boxă grup electrogen, aveam scule de dat găuri în beton, un congelator, alimente. Supravieţuiam unui cutremur, ieşeam orice s-a fi întâmplat. Dar nu m-am gândit niciodată că va veni de jos în sus“, a adăugat el, cu voce stinsă.
Despăgubiri? – Subiect tabu
Explozia s-a produs în subsolul clădirii, atunci când unul dintre locatari coborâse acolo şi aprinsese lumina. Omul a plătit cu viaţa, la fel şi soţia lui, aflată în apartamentul de deasupra, de la parter, complet devastat. În al treilea apartament situat la parter nu se afla nimeni în seara tragediei. Gazul s-a acumulat în subsolul blocului, venind prin învelişul ţevii de la o fisură aflată la câţiva metri distanţă, sub asfaltul străzii Văscăuţeanu.
- Published in Altele
Sat „plutitor” în Clisura Dunării. Unic în Europa!
joi, 03 august 2017
Clisura Dunării se număra printre cele mai frumoase destinații de vacanță din România. Pentru românii care locuiesc în vestul țării, acest loc reprezintă alternativa perfectă de relaxare deoarece muntele și „marea” par să se întâlnească. Un dezvoltator și-a propus să pună în valoarea acest loc minunat și a construit prima stațiune lacustră din România, un sat „plutitor” în Clisura Dunării. Proiectul a fost finanțat cu fonduri europene și arată spectaculos.
Primul sat lacustru din România este locul perfect pentru turiștii care își doresc să se relaxeze departe de agitația din marile orașe. Cei interesați să își petreacă timpul într-o oază de liniște, se pot caza într-una dintre cele 15 căsuțe suspendate pe piloni deasupra Dunării. Legătura dintre aceste căsuțe cu malul fluviului se face prin intermediul unui ponton lung. Fiecare bungalou din satul plutitor beneficiază de o terasă mare de 16 mp, cu vedere la Dunăre.Din acel loc se poate admira în voie tot defileul. Fiecare căsuță are un dormitor la etaj, o sufragerie și o baie cu cabină de duș.
Complexul se află în comuna Berzasca, în Județul Caraș-Severin. În apropiere, se află Cetatea Drencova, Rezervația Izvorul Bigar, Peștera Zamonita, Cazanele Dunării sau Chipul lui Decebal.
Clisura Dunării mai este cunoscută și sub numele de Cazanele Dunării. Aceasta se întinde de-a lungul fluviului, la granița cu Serbia, în județul Mehedinți. Cei care l-au vizitat spun că pe teritoriul localitaților Eselnita și Dubova intâlnești cele mai spectaculoase priveliști. Accesul catre acest loc de poveste se face pe DN57.
De-a lungul traseului, pâraiele care coboară din munte și se varsă în Dunăre au format golfuri și estuare. Cel mai frumos dintre ele este Golful Mraconia, deasupra căruia „veghează” chipul lui Decebalus Rex, sculptat in stânca. Chipul lui Decebal este cea mai mare statuie săpată într-un versant muntos din Europa și măsoară peste 50 de metri înalțime.
- Published in Altele