Cel mai controversat pod din IAŞI!
Cel mai controversat pod din IAŞI!
Podul Roș vedere spre Curtea Domească anii 1900
FOTO , colecţie personală: Florin Ţugui
Cel mai controversat pod din Iaşi este Podu Roş. Situată în centrul oraşului, această construcţie peste apă a generat de-a lungul timpului mai multe legende urbane. S-a scris că numele ar proveni de la numeroasele cârciumi şi bordeluri din zonă. Şi asta deoarece bordelurile aveau perdele şi felinare roşii, fiind culoarea dominantă din zonă. O altă explicaţie pentru această denumire ar fi că râul Bahlui, peste care este amenajat podul, se colora în roşu deseori pentru că în zonă era amenajat un loc de execuţie prin decapitare.
Specialiştii în toponimie au găsit însă documente legate de provenienţa acestor denumiri. Şi dovedesc că legendele nu au legătură cu realitatea. Se pare că numele Podu Roş a fost atribuit doar din simplul motiv că era vopsit în roşu.
Profesorul Mircea Ciubotaru a publicat în Anuarul Institutului “Phillipide”, un material prin care contestă, cu argumente ştiinţifice, legendele care circulă în jurul acestui nume.
“Un magistrat ieşean din perioada interbelică încerca explicaţia denumirii Podu Roşu, presupunând că aceasta s-ar datora faptului că pe uliţa care cobora de la Curtea Domnească spre Bahlui (strada Palat de astăzi) erau încă din secolul al XVIII-lea casele prostituatelor, identificate prin perdele rosii la ferestre. Intuiam că explicaţia este eronată, dar acum avem dovada certa ca asemenea denumiri nu sunt metaforice, ci sunt motivate chiar de culorile menţionate (de regulă, roşu şi verde).
Un dosar cuprinzând «Acta banilor cheltuiţi pentru zugrăvitul parmaclâcurilor de la poduri pe drumul ostenesc» (1828-1834) este decisiv pentru înţelegerea motivaţiei acestor hodonime: balustradele metalice ale podului erau vopsite în roşu”, menţiona Mircea Ciubotaru. Şi nu este singurul specialist care susine că aceste mituri au circulat doar din dorinţa de senzaţional. „Ceea ce s-a spus este foarte simpatic, dar neadevărat, n-are nicio valoare. Bordeluri erau pe strada Gării. Podu Roş era într-o parte exterioară a oraşului pe atunci, acelea sunt proiecţii dintr-o memorie ludică. Aceste legende sunt pentru a da culoare faptelor, sunt prezentate provocator. Nici cu decapitarea nu e adevărat, sunt exagerări, reconsiderări, nu s-a pus problema vreodată aşa. Se căuta senzaţionalul, roşul este culoare de la bordel, culoarea sângelui. Podu Roş a primit denumirea de la culoarea balustradelor”, mai spune profesorul Stelian Dumistrăcel.
- Published in Legende
Palatul Culturii – un soi de Hogwarts al Iașiului
Palatul Culturii – un soi de Hogwarts al Iașiului
Întotdeauna mi-am dorit să aflu cum e să te plimbi pe holurile uriaşe ale faimosului Hogwarts din filmul Harry Potter, dar pentru mine va rămâne un simplu vis.
Mă gândeam totuşi zilele astea că Palatul Culturii, „sex-symbolul” clădirilor istorice din Iaşi, aduce destul de mult cu şcoala de magie unde învăţa băiatul ăla tânăr de-l vâna un nene Al-Carui-Nume-Nu-Trebuie-Sa-Il-Rostim (Voldemort, na că am făcut-o lată). Gândiţi-vă puţin. Încăperi uriaşe, scări cu atât de multe trepte încât nu le mai poţi ţine numărul, tablouri mari cu personaje istorice (ale noastre nu se mişcă, dar sunt pictate mai frumos decât la Hogwarts), holuri lungi cu ferestre gigantice, foarte multe obiecte de antichitate care „povestesc” vizitatorilor câte ceva din istoria valoroasă a Iaşiului… mai lipsesc lumânările plutitoare, mesele festive cu mâncare care apare cât baţi din palme şi dueluri între vrăjitori, apoi le avem pe toate.
Acum, să revenim puţin cu picioarele pe pământ.
Deşi nu e la fel de măreţ, Palatul Culturii este un edificiu foarte apreciat, atât de turiştii care ne vizitează oraşul de peste mări și ţări, dar şi de ieşenii noştri dragi. De asemenea, după ce a fost redeschis publicului, echipa administrativă a Complexului Muzeal Naţional „Moldova” a avut grijă ca vizitatorii să nu aibă parte doar de plimbări monotone prin muzeele Palatului, ci şi de o multitudine de evenimente culturale, educative şi interactive, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.
Printre acestea putem enumera expoziţii de pictură, seratele Procopiu la Palat care sunt adevărate dezbateri pe subiecte din domeniul ştiinţei, Campionatul Mondial de şah şcolar (la care Iaşul a dominat) şi nu în ultimul rând, cel mai important eveniment de inventică al anului, care reuneşte inventatori din toate colţurile lumii: EUROINVENT 2017.
Acestea reprezintă doar o mică fracţiune din ce va primi publicul din partea organizatorilor, urmând ca pe viitor să fie încheiate contracte de colaborare cu cele mai importante Case de Vrăjitori din lume. Poate că trupă de şoc din H.P. se mută la Iaşi, cine ştie. Glumesc.
Palatul care reprezintă Iaşiul: de la Curte Domnească, la emblemă a oraşului de pe cele şapte coline
Palatul Culturii – palat al muzeelor, recunoscut ca efigie a oraşului Iaşi, a fost construit în stil neogotic şi a reprezentat una din ultimele expresii ale romantismului în arhitectura oficială.
Deşi nu este construit peste temelii antice, după cum se presupunea la începutul secolului al XX-lea, Palatul se înalţă, în parte, peste ruinele curţilor domneşti medievale, menţionate documentar în 1434.
Au fost folosite, parţial, şi temeliile vechiului palat (neoclasic) din vremea voievodului Alexandru Moruzi (1806-1812), refăcut de Mihail Sturză (1841-1843) şi demantelat în 1904. De la această construcţie a moştenit Palatul legenda celor 365 camere, corespunzătoare zilelor anului.
Edificiul, ridicat între 1906-1925, este creaţia cea mai însemnată a arhitectului român I.D. Berindei, format la şcoala pariziană.
Din punct de vedere decorativ, în holul central se remarcă un mozaic figurativ în care sunt dispuse concentric diverse reprezentări de bestiarum gotic: acvila bicefală, dragonul, grifonul, leul.
Deasupra holului se găseşte un luminator în care, iniţial, a fost amenajată o seră.
În ciuda aspectului arhaicizant, la construirea Palatului, blocurile de piatră au fost înlocuite cu materiale uşoare şi mai puţin costisitoare.
În plus, la decorarea unor săli, s-a folosit în premieră un material brevetat de Henri Coandă, denumit bois-ciment, care imită lemnul de stejar.
Remarcabile sunt şi elementele de feronerie decorativă, care se pot admira, de exemplu, la uşile de la Sala Voievozilor.
Clădirea a fost, de asemenea, dotată cu facilităţi ultramoderne pentru epoca respectivă, cum ar fi iluminatul electric, încălzirea (sistem pneumatic), ventilaţia, termostatele, aspiratoarele, care porneau toate de la subsol, unde se află centrala maşinilor.
De asemenea, ţinând cont de cele 14 incendii care au afectat clădirile anterioare Palatului, Berindei a ignifungat lemnăria podului cu un produs intitulat orniton, pentru acoperiş utilizând un material special, denumit eternita.
Clădirea inaugurată pe 11 octombrie 1925 a servit drept Palat Administrativ şi de Justiţie până în 1955, când a fost destinat găzduirii unora din cele mai de seamă instituţii culturale ale oraşului Iaşi, reunite astăzi sub denumirea de Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi.
- Published in Turism
Accident grav cu victimă în zona Alexandru cel Bun. Două autoturisme s-au ciocnit violent!
Accident grav cu victimă în zona Alexandru cel Bun. Două autoturisme s-au ciocnit violent în zona stației de tramvai din Minerva. O echipă de la Descarcerare lucrează pentru a elibera șoferul uneia dintre mașinile implicate în coliziune.
UPDATE: Potrivit informațiilor de la fața locului, un autoturism Mercedes, care circula dinspre Minerva către Zimbru a mers prin zona refugiului din stația de tramvai, încercând să depășească rândul de mașini. Când a ajuns la capătul stației de tramvai, șoferul unui Volvo, care a vrut să întoarcă pe linie continuă, i-a tăiat calea, spun martorii incidentului.
Ambii șoferi ar fi vinovați de producerea accidentului: cel cu Mercedes nu a respectat indatorul „obligatoriu la dreapta” și a mers pe linia de tramvai prin refugiu, iar șoferul mașinii Volvo a vrut sa întoarcă pe linie continuă.
Potrivit primelor date, la fața locului intervine o echipă de la Descarcerare.
Sursă: Ziarul de Iasi
- Published in Info Trafic
Legenda „statuii uşărnice” din centrul Iaşiului. Află ce ascunde sub soclu
„Statuia uşărnică” a fost realizată din marmură albă de Carrara de sculptorul Ion Georgescu, statuia lui Gheorghe Asachi (1788-1869) a fost amplasată pentru prima oară, la 14 octombrie 1890, în faţa Bisericii „Trei Ierarhi”.
Presa de la începutul secolului al XX-lea a supranumit statuia lui Gheorghe Asachi, din faţa şcolii primare nr. 1 de pe Bulevardul Ştefan cel Mare, „statuia uşărnică” după ce a fost mutată de-a lungul timpului.
Potrivit istoricilor, şapte ani mai târziu va ajunge în faţa Teatrului Naţional în semn de recunoştinţă pentru organizarea de către Gheorghe Asachi a primului spectacol în limba română.
După ce va fi realizată statuia lui Vasile Alecsandri şi amplasată în faţa Teatrului, sculptura care îl repezenta pe Asachi va fi dusă pe roate, în 1905, în curtea şcolii nr.1 din Iaşi, acolo unde este şi astăzi. La a treia mutare, la baza soclului sunt aşezate osemintele marelui cărturar şi ale soţiei sale.
„Osemnitele lui Gheorghe Asachi au fost aduse de la Biserica «40 de mucenici», iar cele ale soţiei, Elena Asachi, de la Cimitirul Eternitatea. Statuia este un monument care grăieşte mai mult decât un mormânt şi probabil de aceea osemintele au fost puse sub ea„, a afirmat Olga Rusu, unul din autorii care a semnat lucrarea „Iaşi- chipuri în bronz, marmură şi piatră„.
Marele cărturat este considerat întemeietorul învăţământului în limba română în Moldova. Pe soclul statuii există două basoreliefuri care îl prezintă pe Asachi oferind flori premianţilor de la Gimnaziul „Vasile Lupu” şi prezentând domnitorului Mihail Sturza planul de construire a Academiei Mihăilene.
În urmă cu 90 de ani au fost efectuate lucrări de renovare a statuii, iar în 1933, Primăria municipiului Iaşi a alocat 3.200 de lei pentru repararea soclului şi spălarea ei.
Totodată, şi sub statuia din bronz a lui Miron Costin de pe Cuza Vodă sunt aşezate osemintele cronicarului moldovean caer a trăit între 1633-1691. Potrivit istoricilor, rămăşiţele fraţilor Velicico şi Miron Costin au fost descoperite în 1888 în capela familiei de la moşia Brănişteni-Barboşi, din Roman, după ce în 1691 au fost decapitaţi din ordinul domnitorului Constantin Cantemir. Au fost aduse la Iaşi de V.A. Urechia şi aşezate la baza soclului.
Sursă: Adevărul.ro
- Published in Legende
Iaşi, oraşul cartierelor-pod. Legendele urbane le asociază cu prostituate şi decapitări
În municipiul Iaşi au existat patru poduri: Podu Roş, Podu de Fier, Podu de Piatră, acestea denumind şi la ora actuală cartiere ale oraşului, şi Podul Verde, care nu mai există.
Specialiştii în toponimie şi dialectologie au aflat etimologia podurilor din Iaşi. În municipiu au existat patru poduri, trei dintre ele delimitând chiar cartiere ale oraşului care există şi astăzi. Este vorba despre Podu Roş, Podu de Piatră şi Podu de Fier. Se pare că aceste construcţii peste ape au fost realizate de slavi şi au fost întotdeauna din lemn.
„Podul a însemnat iniţial o construcţie din lemn pentru că a înlocuit puntea, aceasta fiind un copac prăvălit peste râu. La noi, podul, construcţia romanilor a devenit un copac, s-a depreciat semantic. Noi am avut punte. Slavii care au venit în părţile noastre au făcut poduri pentru că puntea era în zonă de munte. Ei s-au temut de zone închise, slavii au fost un popor de stepă şi au circulat la noi ca tătarii şi turcii. Se temeau de păduri, ei trebuiau să vadă de la distanţă ce se întâmplă acolo. Ei au făcut la noi construcţiile de la şes, care nu mai puteau fi o punte, ci un pod„, spune profesorul Stelian Dumistrăcel, cercetător la Departamentul de dialectologie la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”.
Cea mai „controversată” construcţie peste apă din oraş a fost Podu Roş, despre care au circulat mai multe legende urbane. Astfel, s-a scris că numele ar proveni de la numeroasele cârciumi și bordeluri din zonă. Denumirea de „Podu Roş” ar fi fost dată pentru că bordelurile aveau perdele roșii și felinare de aceeași culoare şi s-a presupus că roșul dominant pe timp de noapte a dat numele. O altă legenă spune că în apropiere, ar fi existat un loc de execuție, iar apa se colora in roșu la fiecare decapitare.
Specialiştii demontează aceste mituri despre care spun că au circulat doar din dorinţa de senzaţional.
„Ceea ce s-a spus este foarte simpatic, dar neadevărat, n-are nicio valoare. Bordeluri erau pe strada Gării. Podu Roş era într-o parte exterioară a oraşului pe atunci, acelea sunt proiecţii dintr-o memorie ludică. Aceste legende sunt pentru a da culoare faptelor, sunt prezentate provocator. Nici cu decapitarea nu e adevărat, sunt exagerări, reconsiderări, nu s-a pus problema vreodată aşa. Circulă aceste legende, dar acestea sunt reproiectări dintr-o memorie ludică şi romantică. Se căuta senzaţionalul, roşul este culoare de la bordel, culoarea sângelui. Podu Roş a primit denumirea de la culoarea balustradelor„, mai spune profesorul Stelian Dumistrăcel.
Despre Podu de Fier şi Podu de Piatră denumirea vine strict de la materialul din care a fost construit. Astfel, într-o perioadă în care podurile erau întodeauna din lemn, acestea ieşeau din tipar şi au primit o denumire pe măsură.
Podu de Piatră
„Din cauză că a intervenit modernizarea oraşelor a făcut să apară Podul de Fier şi noi avem unul. Atunci când a fost făcut acesta, în Iaşi erau încă multe poduri de lemn şi ca să-l distingă i-au zis de Fier, respectiv de Piatră„, spune profesorul Stelian Dumistrăcel.
În Iaşi a existat şi un Pod Verde, iar specialiştii susţin că denumirea vine de la culoarea vopselei. „Podul Verde a fost mai sus de Copou, acolo unde este bisericuţa dintre vii, de la Grădina Botanică este un pârâu, numai acolo putea să fie. Podul Verde era vopsit în verde şi de aceea a primit această denumire„, spune profesorul Dumistrăcel.
Sursă: Adevărul.ro
- Published in Turism
Copoul, mahalaua aristocraților
Gradina Copou
Copoul, mahalaua aristocratilor din secolul al XIX-lea, marile familii boieresti s-au luat la intrecere pentru a obtine un loc de casa la bulevard. Copoul sau Podul Verde, asa cum i se spunea in vremuri, era cea ma frumoasa strada din Iasi, iar gradinile amenajate aici au fost scena care a pus in valoare vedetele vremurilor de altadata. Denumirea de Podul Verde nu a fost intamplatoare. Aceasta desemna o strada marginita de numeroase gradini elegante.
Strada Carol, aleea spre Copou 1931
De-a lungul vremii, mai multi domnitori au avut initiative de a extinde si a infrumuseta locul. Boierii au urmat sfatul domnesc si, in scurt timp, Copoul a devenit faimos. Dupa numeroasele incendii, de la inceputul secolului XIX, multi boieri au preferat sa-si recladeasca locuintele in zona Podului Verde, care, intre timp, fusese data circulatiei. Odata stabilite aici, familiile boieresti au dat posibilitatea Copoului sa se extinda si sa se infrumuseteze. Era un loc privilegiat, pentru ca pe aceasta strada locuiau cele mai de vaza familii boieresti.
Pe dealul Copoului au existat cladiri simbol ale Iasului, iar principalele repere institutionale erau Universitatea, Cazarma si Teatrul cel Mare de la Copou.
In cladirea Teatrului s-au jucat piese importante, cu actori francezi si moldoveni, din 1846 pana in 1888, cand un incediu cumplit a ars intregul edificiu. Cladirea teatrului a gazduit, pe langa spectacolele de teatru si numeroase concerte celebre, cum ar fi cel sustinut de Franz Liszt, dar si numeroase baluri mascate care faceau deliciul iesenilor in acele vremuri.
„Sunt romani care n-au fost niciodata la Iasi, desi n-ar trebui sa fie nici unul…” – Nicolae Iorga
- Published in Cultură
Zâmbești, dăruiești! Concurs de biciclete pentru copii
Concurs de biciclete pentru copii. Una dintre cele mai bune metode de a alunga tristețea este sportul și, dacă sportul vine pe două roți, zâmbetele sunt garantate. Așa că, echipa ProbikeAddiction, vine cu o porție generoasă de zâmbete pentru cei ce vor să se întreacă în biciclit, dar și pentru copiii ce vor beneficia de donațiile strânse în urma acestui concurs.
În data de 27 mai, la Centrul Comercial Felicia, se va organiza un concurs de biciclete pentru 5 categorii de vârstă: 4-6 ani, grupa exclusiv pentru roti ajutatoare, 7 – 9 ani, 10 -12 ani, 13 -14 ani, 14 – 18 ani. Participanții vor câștiga premii, diplome, zâmbete și o zi memorabilă.
ATENȚIE! Concurenții vor participa la concurs cu bicicleta proprie și vor purta obligatoriu cască de protecție.
Perioada de înscriere la concurs se prelungeste până pe data de 26 mai ora 13.00 completând datele din formularul de mai jos, iar taxa de participare este sub forma unei donații recomandate de minim 25 lei.
Formular inscrieri concurs de biciclete
Parteneri: ProbikeAddiction, Centrul Comercial Felicia
Elena MIHALACHI
- Published in Eveniment
Teiul lui Eminescu
Floare de tei,
Cât de curând te treci…
Când auzi Iași, unul din primele lucruri ce-ți vin în minte e Teiul lui Eminescu. Faimosul tei sub care marele poet a scris „Luceafărul”, cea mai controversată poezie pentru aproape toți liceenii.
Ascunsă în spatele baziliscului cu lei din parcul Copou, de umbra mândrului tei nu se bucură astăzi turiștii. Acesta este ascuns de un schelet de metal, ce-l protejează de inevitabilul timp. În jur, liniștea parcă te invită la meditație, la momente de reculegere, în care să fii doar tu cu tine.
Acum, când toate sălile de lectură sunt pline de studenți aflați în sesiune, mai vezi pe ici-acolo, câte unul care nu a prins loc la bibliotecă și citește în liniștea Copoului.
Pe lângă încărcătura istorică, la umbra teiului se poate vorbi și de cea emoțională. Mulți tineri îndrăgostiți își declară dragostea la umbra lui.
Cei 540 de ani în care a făcut față furtunilor, vânturilor, poeziilor și vremii, l-au făcut unul din cei mai importanți arbori-monument din România. Astăzi, cele 2 tratemente suferite în 1990 și 2014 au făcut posibilă existența lui.
Fenomenul prin care teiul a fost „readus” la viață, este unul rar întâlnit, acela de a implementa niște rădăcini adventive care să crească prin interiorul trunchiului putrezit.
Chiar dacă bătrânețea lui este un subiect destul de controversat, teiul nostru drag fructifică în fiecare an, iar frunzele, cele căzute, sunt folosite de studenții farmaciști pentru a identifica diferențe între teii argintii și teii cu frunză mică.
Cum ar spune chiar Eminescu, „Pătrunză talanga / Al serii rece vânt / Deasupră-mi teiul sfânt / Să-și scuture creanga.”, vă invit să vizitați Teiul și să petreceți câteva clipe de liniște la umbra lui.
- Published in Turism
Se spune despre Iași că în dedesubtul fundațiilor puținelor case de epocă rămase aici, îngropate adânc în pământ și apăsate de blocuri comuniste și clădiri moderne, se află o mulțime de ruine ale așezămintelor ieșenilor de altădată, precum și tunelurile care făceau legătura între ele. Deși specialiștii ieșeni infirmă existența unor astfel de tuneluri, mulți locuitori ai Iașiului cred că ele sunt reale și datează din vremea lui Ștefan cel Mare.
Existența acestor presupuse tuneluri este legată de faptul că începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, ieșenii au început să își construiască pivnițe la case, acestea având nu numai rol de depozitare a alimentelor și a vinului sau a brumei de avere deținută, dar și rol de adăpost din calea jefuitorilor sau a invadatorilor. În scurt timp, majoritatea caselor de boieri sau de negustori aveau pivnițe, astfel încât, în unele locuri, ele au ajuns să comunice între ele. Specialiștii ieșeni susțin că fără această „strategie de supraviețuire” populația ar fi fost decimată fiindcă tătarii care atacau orașul ardeau totul în calea lor, iar în Iași, majoritatea caselor erau ridicate din lemn, paie și șindrilă.
Deși casa putea fi reconstruită, pivnița trebuia să rămână intactă, motiv pentru care volumul de muncă depus în construirea unui astfel de adăpost, dar și prețul plătit de boieri erau imense. Costul construcției unei pivnițe depășea valoarea casei, iar manopera era executată de pietrari la lumina unor făclii.
ISTORIA IZGONITĂ DE URBANIZARE
În timpul lucrărilor de modernizare ale Iașului, s-au descoperit ruine ale fostei Curți Domnești și ale altor așezăminte, precum și pivnițe adânc săpate în pământ, unele fiind păstrate și conservate, iar altele fiind stârpite de utilaje grele. S-a spus de multe ori că istoria Iașiului a fost mutilată prin nimicirea a ceea ce se afla în subteranul din capitala Moldovei, dar fără distrugerea lor, noile clădiri nu ar fi fost temeinice.
În estul Palatului Culturii, în locul în care se afla teatrul de vară, în anul 1960, s-au descoperit câteva ruine și ziduri de fundație ale Curții Domnești, care nu au fost păstrate în întregime, dar ele sunt și astăzi neacoperite. În schimb, ruinele aceleiași curți din partea vestică a Palatului Culturii au fost acoperite de clădiri moderne. Cu alte cuvinte, istoria a cărei mărturii erau zidurile unor construcții importante a fost înghițită de lăcomia urbanizării. Despre catacombele Curții Domnești circulă chiar și astăzi legende care spun că în întunecimea acestor locuri erau torturați păcătoșii vremii.
De asemenea, în timpul construcției Pasajului „Mihai Eminescu” din zona Fundației s-au descoperit două pivnițe prost lucrate cu piatra de Repedea, care nu au putut fi conservate deoarece nu s-a putut ajunge la ele în întregime.
Astăzi, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, în zona Cubului, există o intrare a unor astfel de catacombe. Aceasta este însă blocată de autorități din cauza unei crime care a avut loc la intrarea în tunel, în anul 2004. Aceste catacombe au fost salvate de arheologul Nicolae Pușcașu, care a oprit excavatoarele, el fiind un apărător al trecutului medieval moldovean și un îngrijitor al patrimoniului ieșean.
Alte ruine de acest fel s-au descoperit în zona Hala Centrală și în timpul construcției noului Palat al Justiției, inaugurat către sfârșitul anului 2014.
De la Palatul Culturii pornesc câteva sisteme de galerii subterane, dar acestea se întrerup după câțiva zeci de metri. Pentru a fi conservate, s-a zidit câte un perete pentru fiecare galerie, în speranța că degradarea acestora va fi oprită.
Pornind de la existența acestor galerii, s-au tras concluzii potrivit cărora din centrul Iașiului vechi ar porni tuneluri care străbat orașul, lucru care nu este tocmai adevărat. Harta Iașiului subteran rămâne o fantezie, iar lungimea acestor tuneluri nu poate fi determinată.
LEGENDE CRESTATE ÎN ZIDURI
Există, de asemenea, poveștile conform cărora de la Palatul Culturii, fosta Curte Domnească, se întindea un tunel tocmai până la dealul Cetățuii sau până la dealul Galata, dar aceste ipoteze nu au confirmare arheologică. Se mai spune despre aceste presupuse tuneluri că erau folosite de populație pentru a se retrage din calea cotropitorilor.
În cazul în care un astfel de tunel ar fi legat centrul Iașiului de Dealul Galata, acesta ar fi trebuit să treacă pe dedesubtul Bahluiului, dar, deși cursul râului era mai spre stânga în Evul Mediu, tot nu era posibilă construirea unui astfel de pasaj subteran. La fel, nici tunelul de la Iași până la Podu Iloaiei nu există, deși unii ieșeni mai cred asta și astăzi.
În afară de pivnițe, aceste tuneluri subterane provin și din fostul sistem de canalizare al orașului. În unele surse se precizează că în trecut apele se revărsau în locul în care astăzi se înalță impunătorul Palat al Culturii, loc care pe atunci se numea Heleșteul Domnesc.
Unele ramificații ale acestui sistem de canalizare sunt atât de mari încât prin ele se putea circula și cu barca. Acest lucru nu a putut fi dovedit fiindcă Apavital Iași nu are nicio evidență a sistemelor de canalizare de dinainte de 1900. Se crede însă că aceste tuneluri de canalizare ar fi existat de prin secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea.
O altă proveniență a galeriilor subterane ar putea fi cea a cramelor. Fiindcă Iașul este un oraș înconjurat de podgorii, s-au săpat adânc în pământ spații menite să depoziteze vinul, astfel fiind explicată existența ruinelor de pe dealurile Galata și Cetățuia. Între timp aceste spații s-au degradat, astăzi fiind vizibile numai câteva rămășite a ceea ce au reprezentat ele cândva.
Zvonurile tunelelor Iașiului circulă de mult timp în rîndurile cetățenilor, dar existența acestor galerii subterane nu a putut fi demonstrată și din cauza faptului că deși s-a scris despre istoria acestui oraș, nu au fost cuprinse toate aspectele. Adică, istoria a fost abordată din punct de vedere social, cultural, economic, etc., dar mai puțin arhitectural. De aceea, existența vestigiilor subterane ale Iașului nu are o mărturie scrisă. S-a pus chiar și problema introducerii acestor tuneluri sau pivnițe în circuitul turistic al orașului. Acest lucru nu este posibil fiindcă multe din ele au fost rase și sunt blocate sau prea fragmentate.
Ștefan cel Mare nu a străbătut niciodată galeriile subterane pentru a se întâlni cu Maria Rareșoaia, femeia cu care avea o relație extraconjugală. Faptul că orașul celor șapte coline este străbătut de tuneluri este, deci, o iluzie.
- Published in Cultură
Conacul Moruzzi şi legenda călăului din Manta Roşie
Conacul Moruzzi este cunoscut drept Casa Călăului datorită unuia dintre locatarii ei, călăul Gavril Ciobanu, zis Buzatu, ultimul călău pe care l-a avut Iașiul. Acesta ar fi fost un „un ţigan fugit de la robie, ce s-a apucat de hoţit şi de ucis la drumul mare, comiţând nenumărate jafuri şi crime, atât singur, cât şi în unire cu alţi semeni, mai ales împreună cu banda de hoţi a lui Ion Chetrariu.” (N.A. Bogdan – Orașul Iași. Monografie istorică și socială, ilustrată, Editura Tehnopress, 1997,p.492). Gavril Buzatu a fost prins de câteva ori, dar de fiecare dată evadase.
La un moment dat, după ce a fost prins, urma să fie executat, împreună cu prietenii săi („banda de hoți a lui Ion Chetrariu”). Problema era că în acel moment postul de călău era vacant și pentru că nimeni nu îl dorea, Gavril Buzatu a ales postul în locul morții. „Primul său client a fost, ironia sorții, chiar Ion Chetrariu, pe 18 aprilie 1839. Multă vâlvă ar fi făcut însă, 8 ani mai târziu, execuția prin ștreang a fraților Cuciu, care alături de mama lor vitregă și-ar fi ucis tatăl. După câteva zile, Buzatu a mers la Dorohoi, unde i-a făcut felul și mamei ucigașe.
A fost și execuția sa ultimă, după un an sau doi, pus în pensie, fu trimes să-și sfârșească restul zilelor sale la mânăstirea Secu, unde el se și călugări.” (N.A. Bogdan, Orașul Iași …, p. 494) Gavril Buzatu „era o sluţenie de om, cu buze mari, cu privire înfricoşătoare, cu o statură uriaşă”, ba chiar „un ţigănoi colos la trup, pogan de slut la faţă, cu o privire fioroasă, de te vâra în friguri la cea întâi căutatură”. Nu este greu de imaginat de ce imaginea casei în care a locuit este asociată cu imaginea unei case bântuite, mai ales că toți cred că în acea casă sunt rătăcite sufletele celor executați de el.
Despre el se știe că purta o manta roșie, pentru a nu se vedea urmele de sânge, manta pe care „nu ar fi dat-o niciodată jos, așa cum nu s-a despărțit nici de securea sa”. Și uite că de la manta călăului, Iașul s-a ales cu un nume de cartier, Manta Roșie.
Clădire, care se află acum în ruină, a aparținut marelui boier Alexandru C. Moruzzi și a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea ca o locuință de vară, având în jur o panoramă spectaculoasă și este un mister cum un astfel de imobil, a devenit la scurt timp după ridicare, locuința unui personaj precum Gavril Buzatu.
Casa călăului este lăsată în paragină.
- Published in Legende