Orașul în care cetățenii nu pot fi înmormântați. Ce se întâmplă cu toate cadavrele?
Locul în care locuitorii au cele mai ciudate obiceiuri și tradiții este și locul în care aceștia nu pot fi înmormântați după ce se sting din viață. Aici vremea este diferită și anotimpurile la fel, noaptea este mai lungă și Soarele nu răsare niciodată până să fie deasupra orizontului pe timpul iernii.
Numele acestei localități poate fi citit de foarte puține persoane – Longyearbyen, este plasat în argipelagul norvegian numit Svalbard și este una dintre cele mai nordice localități. Din exterior, pare un orășel frumos, liniștit, în care lucrurile ciudate nu se pot întâmpla, dar lucrurile stau altfel din cauza locului special în care trăiesc.
Nu știu dacă se pot numi norocoși sau ghinioniști, dar locuitorii din Longyearbyen trebuie să suporte o noapte de 5 luni și 6 zile. La facultate, aceștia pot învăța cum să vâneze urși polari atunci când sunt atacați, dar și cum să supraviețuiască în cazul în care sunt prinși pe drumuri de o ninsoare foarte puternică.
Cetățenii nu pot fi înmormântați
Este cel mai ciudat detaliu despre acest oraș, dar are o explicație. Din cauza condițiilor meteo nefavorabile, cei care se sting din viață nu pot fi înmormântați în cimitirul din Longyearbyen deoarece acesta este „inactiv” de peste 70 de ani. Solul lor este mereu înghețat, iar cadavrele ar reprezintă o atracție mare pentru animalele sălbatice. Așadar, familiile celor decedați trebuie să meargă cu răposatul până în alte zone ale Norvegiei care sunt mai la Sud și au solul dezghețat.
În Longyearbyen trăiesc peste 1.800 de oameni care se ocupă în special de minerit și turism, această localitate fiind o atracție pentru locuitorii altor țări.
Aceștia nu pot spune că au anotimpuri, ci mai degrabă o zi și o noapte, ambele de luni bune.
- Published in Extern
COD PORTOCALIU de ploi torenţiale, grindină şi vijelii în următoarele zile
Astăzi și mâine între orele 17:00 și 18:00 va fi COD PORTOCALIU de ploi torenţiale, grindină şi vijelii. Mașini avariate, tencuieli căzute, străzi inundate și lista de accidente continuă. Acestea s-au întâmplat doar în ultima oră în Iași, un adevărat dezastru.
Fenomene meteo extreme au avut loc la sfârşitul acestei săptămâni în țară. Inclusiv județul nostru a fost lovit de un adevărat potop de grindină. Asta în timp ce în aceste zile termometrele au înregistrat și 40 de grade.
Din păcate mâine în jurul aceleiași ore se vor semnala aceleași dezlănțuiri ale naturii: vânt puternic cu aspect de vijelie, averse ce vor depăși, local, 35 l/mp, grindină de dimensiuni medii și frecvente descărcari electrice.
Metetorologii avertizează că în mai toată ţara vor exista perioade în care instabilitatea atmosferică va fi accentuată şi se va manifesta prin averse torenţiale, frecvente descărcări electrice, intensificări ale vântului cu aspect de vijelie, iar pe arii restrânse, căderi de grindină.
Sursa: Administraţia Naţională de Meteorologie(ANM)
Mulțumiri celor care au imortalizat aceste accidente. Ne bucurăm să vedem interes din partea dumneavoastră în astfel de situații!
- Published in Local
O mamă din Iaşi şi-a salvat fiica: „Să nu vă fie frică să faceţi asta!”
O mamă din Iaşi şi-a salvat fiica: „Să nu vă fie frică să faceţi asta!”
Iubirea unei mame nu are limite. O poveste emoţionantă de la noi din Iaşi. La 63 de ani, Virginia i-a dat viaţă pentru a doua oară fiicei ei. Tânăra, mamă la rândul ei, avea nevoie de un rinichi. O echipă de medici ieşeni a realizat transplantul de la mamă la fiică. Unul în premieră.
Fără să stea pe gânduri, Virginia a dăruit trup din trupul ei. La 39 de ani, fiica ei, aflată acum în recuperare, a renăscut.
Mama unei fete la rândul ei, fiica femeii suferea de 20 de ani de diabet zaharat de tip I. A scăpat pe muchie de cuţit de şedinţe de dializă cronică. Din luna decembrie, familia a aflat că are nevoie de un transplant. Intervenţia făcută marţi la Centrul de Transplant Renal de la spitalul C. I Parhon din Iaşi este o premieră.
Acum pacientele sunt în recuperare, dar se simt bine. Transplantul de la mamă la fiică a fost doar una dintre intervenţiile dintr-un tur de forţă al medicilor din Iaşi. O a doua femeie de 49 de ani, care depindea de doi ani de aparatele de dializă de la Suceava, cu o boală genetică, a fost de asemenea urcată pe masa de operaţie. Prelevarea rinichilor s-a făcut la Spitalul Sf. Spiridon.
În fiecare an, în România, sute de vieţi sunt salvate prin transplant. De la înfiinţare, în anul 2000, doar la Centrul de Transplant Renal de la spitalul C. I Parhon din Iaşi, au fost făcute 200 de intervenţii de transplant de la donator viu sau în moarte cerebrala. Anul acesta numărul se ridică la 12. Nevoia este însă mult mai mare.
În prezent, acolo, peste 250 de pacienţi care fac dializă au indicaţie de transplant renal.
Sursa: observator.tv
- Published in Local
Mesajul unei tinere către tatăl ei decedat: „În memoria tatălui meu. Cu drag”
„Să vorbesc despre tatăl meu era, la un moment dat, unul dintre cele mai grele lucruri de făcut, pentru mine. Mai ales pentru că a fost doborât de o boală cruntă și a plecat în altă lume cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea în care eu eram o adolescentă parțial necoaptă. În mod special din acest motiv, nu am avut curajul de a-l pomeni decât în prezența unor persoane foarte apropiate mie, deoarece mi se părea că nu se cuvine să vorbesc, cu resentimente, despre un om care a murit. Cu atât mai puțin despre cel care îmi era tată. Dar azi am dobândit deja acest curaj, și uite că îndrăznesc să îmi expun sentimentele, în fața tuturor. Chiar îi dedic aceste rânduri și cred foarte tare că el va citi ce am scris și probabil mă va ierta, pentru că nu îl țin minte ca fiind un om ranchiunos. Pentru ce să mă ierte..? Pentru faptul că eu nu l-am putut ierta multă vreme.
Nu mai fac parte de mult timp din categoria de oameni care se mint singuri și își construiesc imagini false despre ei. Nu mai sunt de mult timp femeia care să strige în gura mare că viața și familia ei sunt perfecte, ca mai apoi să se retragă și să-și trăiasca depresia adâncă și realitatea dureroasă, ferită de ochii lumii. Nu mai sunt ca și acei copii care pretind că familia lor este sau a fost roz, dar ascund de fapt traume importante și lucruri care, deși nu sunt vorbite, s-au înrădăcinat adânc în sufletul lor și mușcă periodic din el. Am pus accentul pe „nu mai sunt”, pentru că am fost și eu așa, cândva. Bineînțeles. Așa cum a fost, măcar o dată în viață, fiecare om de pe acest pământ. Și așa cum sunt, în continuare, cei mai mulți. Dar am avut voința de a învăța și de a evolua. Și am învățat că dacă nu îmi place un lucru din viata mea, dar nici nu intenționez să-l schimb, e mai bine să nu vorbesc deloc despre el, decât să mint și să-l denaturez. Am mai învățat că toți avem dureri nerostite, însă foarte puțini recunoaștem acest lucru. Iar a recunoaște este primul și singurul pas către vindecare.
Tatăl meu nu avea foarte multe dintre darurile pe care le are un om blând. Paradoxal, nu avea nici caracteristicile unui om dur sau agresiv, deși câteodată comportamentul său devenea brutal, în special cu mama. Nu mai vreau să-l judec pentru nimic, am făcut-o destul în sinea mea, iar dacă mama a refuzat mereu să-l judece sau să-l condamne, nu văd de ce m-aș coborî eu mai prejos. Tata avea multe trăsături pozitive. De aceea l-am iubit tare, atunci când l-am iubit. Era un om pe care familia lui se putea baza, muncea mult, era darnic, amuzant, un părinte protector, ne iubea și o iubea pe mama. Așa cum știa și înțelegea el să iubească. Nu a existat o altă femeie pentru el, în familia noastră infidelitatea nu a existat vreodată, iar eu, acum, îi mulțumesc din inimă pentru asta. A fost un om uneori brutal deoarece viața a fost brutală cu el, de multe ori. Nu a știut să o depășească și poate nici nu a avut timpul necesar la dispoziție. Sau dorința. Personal, acum vreau să cred că nu mi-a greșit cu nimic, deși l-am acuzat de multe. Nu m-a lovit niciodată, dar cât a fost lângă mine i-am purtat o frică greu de controlat. Sunetul uneori ca de tunet a vocii lui făcea să mi se înmoaie genunchii, și să încep să tremur. Nu m-a lovit niciodată, nici nu țin minte să mă fi criticat cu adevărat, dar mi-a provocat, indirect și probabil inconștient, lacrimi amare. Îmi pare rău, acum, că nu am reușit să-l cunosc efectiv. Nu am reușit niciodată (eram prea mică) să avem o discuție matură, din care să-i aflu durerile, fricile, frustrările, motivele pentru care uneori se comporta ca un om pe care eu nu-l puteam iubi deloc. Poate l-aș fi putut ajuta. Sau poate nu avea nevoie de niciun ajutor, și m-ar fi ajutat el pe mine.
Încă nu știu unde mă situez azi față de „noi”, cu exactitate, dar știu că mi-am dat toată silința să înțeleg, până am ajuns să admit că nu înțeleg nimic. Nici nu e necesar. Trebuie doar să accept ceea ce a fost și faptul că fiecare om își trăiește viața așa cum crede el că e mai bine. Respect asta în cazul tuturor, regret doar faptul că nu toți au în vedere efectele acțiunilor lor asupra victimelor colaterale, în special partenerul de viață și copiii. Dacă m-aș putea întoarce în timp mi-aș face mai mult curaj, ca să îl intreb tot ceea ce aș vrea acum să îl întreb. Să-i cer explicații și să-l conving să mi le dea. Mi-aș invinge teama și doza aceea nefericită de ‘respect’ care li se implementează copiilor, ca nu cumva ei să își întrebe părinții lucruri care „nu trebuie” întrebate. I-aș atrage atenția spunându-i tare și răspicat că anumite atitudini de-ale lui provoacă durere și că s-ar putea să lase urme pe viață. Și aș cere răspunsuri, insistent. Apoi aș face tot posibilul să mi-l fac prieten, în sensul cel mai real al cuvântului. Nu spun că acest comportament al meu ar da neapărat rezultate pentru că decizia ar fi a lui, în totalitate. Dar știu sigur că sufletul meu s-ar liniști, deoarece e mult mai apăsător să nu pui o întrebare, decât să nu primești un răspuns.
Azi aproape că l-am uitat pe tatăl meu, cel fizic. Nu mai mi-e dor de el, nu-i simt lipsa.. Nu mă condamnați, nu i-am mai văzut chipul de aproape o jumătate din viața mea! Totuși, la el apelez, instinctiv, atunci când sunt singură și mi-e teamă de întuneric sau de orice altceva. Pentru că îmi amintesc cu claritate cum plângea la capul meu, când aveam 17 ani, eram pe patul de spital și era să mor înaintea lui. Îmi amintesc cum fugea către casa bunicilor disperat, cu mine în brațe, atunci când aveam 12-13 ani și mi-am luxat un picior pe deal; fugea de parcă mai aveam câteva minute de trăit. Îmi amintesc cum îmi aducea și mie buchețele mici de flori cu ocazia zilei de 8 Martie, deși abia începusem să merg la școală. Îmi amintesc cum ne cumpăra „ceva bun” sau „ceva frumos” la fiecare primă și salariu, și se prefăcea că nu știe nimic atunci când își lăsa banii pe masă iar eu sustrăgeam o foaie-două, și apăream acasă cu câte-un pumn de gumă Turbo și găinuși din zahăr ars. Sau cum mă trăgea cu sania prin oraș, la insistențele mele, deși era mai multă piatră pe jos decât zăpadă; cum mă purta pe umeri (tot prin oraș) deși eram măricică, dar îmi plăcea să merg „cu căluțu’”. Cum plângea când se certa cu mami și spunea că dacă îl părăsește, el nu poate trăi fără ea. Acest spirit i l-am regăsit, cel care mă îndrăgea tare de tot, pentru că doar acesta a fost mereu spiritul lui. Restul au fost lucruri lumești, care ne înrăiesc pe toți și pe care unii nu reușesc să le domine. Și cred că m-am împrietenit acum cu el, așa cum nu aș fi reușit niciodată înainte. Prin el am învățat poate cel mai important lucru din viață, și promit să nu-l uit niciodată: la un moment dat, fiecare dintre noi va deveni o amintire. Și în acea amintire va fi păstrată toată esența noastră de om. Tot ceea ce va mai rămâne din tine în această lume vor fi niște gânduri ale celor care te-au cunoscut. Dacă vrei să fii o amintire frumoasă, știi ce ai de făcut. Dacă vrei să fii una neplăcută, știi la fel ce ai de făcut. Iar dacă vrei să fii doar o amintire confuză, greu de definit, în sufletul și mintea cuiva, nu trebuie să faci nimic. Pentru că a nu face ceva, înseamnă întotdeauna a face ceva.”
Acest articol a fost scris de Oana Torok, autoarea și articolului cu bilețelele lăsate de iubit pentru iubită lui care a făcut furori în mediul online. A fost postat pe data de 31 octombrie 2014 pe blogul ei personal: link direct.
- Published in Altele
Sute de ieșeni au sunat la 112 zilele acestea
În două zile, numărul solicitărilor la Serviciul de Ambulanță Județean Iași a fost de aproximativ 500, iar acest fapt se datorează caniculei care dă mari bătăi de cap, atât la propriu, cât și la figurat, ieșenilor. Medicii au intervenit acolo unde a fost cazul, iar mai mulți ieșeni au fost transportați la spital pentru asistență mai amănunțită. Un caz mai special a fost reprezentat de o fetiță de 13 ani din Târgu Frumos care a fost transportată la Urgențe, dar și cel al tinerei de 20 de ani care a fost transportată la Spitalul „Sf. Spiridon” în regim de urgență.
„Alte cazuri au fost reprezentate de persoane cu vârsta cuprinsă între 40 şi 88 de ani, fie cu sincope legate de căldură, fie cu stare de rău sau stare lipotimică care au necesitat transport la spital. Un bărbat de 75 de ani din Aroneanu, cu dispnee a refuzat să meargă la spital după acordarea asistenţei medicale de urgenţă la faţa locului”, a precizat Nicolai Pralea, asistent medical principal şi purtător de cuvânt al SAJ Iaşi
„Unul dintre cazuri a fost cel al unui bărbat de 20 de ani, iar solicitarea a fost făcută la Ciric. Acesta prezenta stare lipotimică, precum şi euforie pe fondul consumului de alcool, posibil şi etnobotanice. A refuzat transportul la spital”, a afirmat Nicolai Pralea, purtătorul de cuvânt al SAJ Iași.
Se recomandă evitarea expunerii la Soare pe perioada dupăamiezei, mai exact între orele 10-18, și hidratarea corespunzătoare. Primăria Iași a amplasat mai multe corturi care să servească ieșenilor pe timpul canicule, alimentate cu apă rece. Corturile sunt dotate cu instalații de răcire.
- Published in Local
Ce a păţit un român care s-a întors în ţară după 16 ani pentru a-şi deschide o afacere: „Birocraţia distruge România. Merită să-mi investesc banii mei aici?”
Un român de 41 de ani, plecat din ţară din 2001, s-a întors în România cu gândul de a-şi deschide o afacere aici. După doar o săptămână de şedere, timp în care a încercat să îşi înfiinţeze o firmă, pleacă din ţară fără să fie convins că se va mai întoarce vreodată definitiv.
Eduard Crăescu şi-a făcut o viaţă în Londra din 2001, după ce a ajuns acolo când era în an terminal la Facultatea de Drept. Iniţial, spune Crăescu, a vrut să stea doar temporar în Londra, însă lipsa perspectivelor de acasă l-au determinat să-şi caute rostul printre străini. A lucrat la o firmă de construcţii, dar a avut şi alte joburi part-time şi a strâns ban cu ban. Cu banii câştigaţi şi-a cumpărat mai multe apartamente în Iaşi şi Piatra Neamţ, şi în toţi aceşti ani a venit în România doar în vacanţă.
„Toţi banii i-am investit în România. Şi asta pentru că gândul şi inima mea a rămas aici. Aşa se face că, după 16 ani petrecuţi acolo, am decis că ar fi timpul să mă întorc în România. Prietenii şi familia îmi sunt aici şi, indiferent câţi ani eşti plecat, tot român eşti“, ne-a povestit bărbatul.
Experienţa de la Registrul Comerţului
Recent, Crăescu a luat decizia de a se muta definitiv în România, la Iaşi. Şi-a luat liber de la muncă o săptămână, cea care tocmai s-a încheiat ieri ca zile lucrătoare, cu gândul că, înainte de a se întoarce acasă, să îşi deschidă o firmă în domeniul serviciilor de curăţenie.
„Mi-am trasat idea afacerii, am făcut planul de afaceri, mi-am calculat câţi bani trebuie să investesc. M-am documentat online şi am văzut că în România durează între 3 şi 5 zile lucrătoare pentru a-mi deschide o firmă. Mi-am luat bilet de luni până duminică (mâine, n.r.) şi am venit pentru a înfiinţa firma“, spune Eduard Crăescu.
Când a ajuns la Iaşi, a aflat că lucrurile nu stau tocmai aşa. Bărbatul a apelat contracost la o firmă de înfiinţări societăţi, sperând că astfel va reuşi să-şi înfiinţeze firma mai repede, în aşa fel încât să nu fie nevoit să îşi prelungească şederea.
„Am plătit ce mi-au cerut cei de acolo, le-am dat toate actele necesare şi mi s-a spus că, în maximum 4 zile, e gata firma. Joi trebuia să fie gata. A doua zi mi-au spus că mai trebuie nu ştiu ce avize de la pompieri, şi mi-au mai cerut nişte bani. Nu a fost aşa. În cele din urmă, m-am dus eu la Registrul Comerţului şi mi s-a spus că dosarul meu e amânat până pe 14 aprilie pentru că mai trebuie o hârtie cu acordul vecinilor. La început, nu mi s-a spus acest lucru. Atât timp cât am plătit, am crezut că cei care trebuiau să îmi înfiinţeze firma ştiu ce documente sunt necesare. Nici acum (n.r., interviul a fost realizat ieri) nu a fost înfiinţată firma, şi nici nu ştiu când va fi gata. Iar eu trebuie să plec duminică înapoi la muncă“, ne-a mai povestit ieşeanul.
„Birocraţia distruge România”
„Merită sau nu?“, e întrebarea pe care ieşeanul şi-o pune acum când se gândeşte la investiţia pe care voia să o facă la Iaşi şi care, spune el, urma să creeze locuri de muncă.
„Experienţa aceasta nu m-a convins că cei plecaţi din România au de ce să revină şi să investească. Pentru că birocraţia distruge România. Sistemul ne termină, ne zăpăceşte. În Marea Britanie, ca să îţi înfiinţezi o firmă, îţi depui actele dimineaţă la 8 şi la 16 e gata firma. La fel de simplu e şi în alte domenii. Statul român cu ce mă ajută? Cu nimic!“, e de părere ieşeanul.
Acesta şi-a mai creat o convingere, după experienţa cu societatea care trebuia să îi intermedieze înfiinţarea firmei: „Cum te prinde, să te «fac㻓, e dezideratul după care, crede Crăescu, se ghidează mulţi români. Ieşeanul va peca înapoi la Londra şi spune că, dacă la început era convins să se stabilească în ţară pentru a-şi deschide afacerea, acum nu mai este deloc sigur că vrea.
„Nu sunt convins că merită să investim şi să revenim în România“, spune el, referitor la cei plecaţi în alte ţări pentru a munci. „Dacă noi, toţi cei din afară, ne unim şi nu mai trimitem acasă niciun ban se prăbuşeşte economia. N-o să-i mai auzim pe Dragnea şi Tăriceanu că bubuie economia“, crede ieşeanul, în opinia căruia mulţi dintre românii care şi-ar dori să revină în ţară „pleacă de unde au venit“ atunci când se lovesc de birocraţia din România.
Sursa: Ionuţ Benea (Adevarul.ro)
- Published in Altele
Povestea Anei, eleva sclipitoare cu media 10 la BAC: „Cred că tinerii de astăzi renunţă foarte uşor, performanţa necesită timp şi sacrificii“
Ana Maria Polcovnicu, absolventa Liceului „Emil Racoviţă” Vaslui, este unul dintre cei trei elevi din judeţ care a reuşit să obţină nota maximă la toate probele Bacalaureatului 2017.
Ambiţioasă, studioasă, modestă, cu mult bun simţ şi un respect deosebit pentru profesorii care au îndrumat-o şi colegii alături de care a trăit în cei patru ani de liceu ca într-o familie. Aşa poate fi caracterizatză, Ana, eleva de 10 a Liceului ”Emil Racoviţă” Vaslui.
”M-am pregătit să termin frumos cei patru ani de liceu. Mă aşteptam să obţină o notă mare, chiar dacă nu mă gândeam că va fi 10 pe linie. Am muncit mult, pentru că am ştiut că performanţa necesită sacrificii şi timp, dar am făcut-o pentru mine, pentru familia mea, pentru profesorii mei. Fără ei nu aş fi reuşit să culeg aceste roade. Lor le datorez parcursul meu şi sunt convinsă că astăzi am reuşit să îi fac fericiţi şi pe ei”, mărturiseşte Ana, eleva care a absolvit Liceul ”Emil Racoviţă” ca şefă de promoţie cu media 9.96.
Ana Polcovnicu este din localitatea Muntenii de Jos, nu are cont de Facebook, apreciind că pentru ea ar fi ”o pierdere de vreme”, iar printre pasiunile sale literatura, dansurile populare ocupă un loc aparte. Îşi doreşte să ajungă magistrat, urmând să susţină admiterea la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti.
”Faptul că am provenit din mediul rural, nu a fost o problemă pentru mine după ce am ajuns la liceu. Şansa mea a fost că am avut parte de profesori extraordinari şi la şcoala din Muntenii de Jos. Datorită lor, trecerea de la gimnaziu la liceu a fost fără probleme, iar rezultatele au fost dintre cele mai bune”, explică Ana.
Profesorii Anei au numai cuvinte de laudă la adresa adolescentei, pe care o consideră un elev-model. În timpul celor patru ani de liceu, Ana a fost nelipsită de la concursurile şi olimpiadele şcolare de latină, limba spaniolă sau istorie, de unde s-a întors cu premii. Este convinsă că nu ar fi reuşit niciodată să obţină rezultate deosebite fără sprijinul profesorilor.
”Rolul pe care îl au profesorii în viaţa unui elev este colosal, iar eu am avut şansa ca la Liceul ”Emil Racoviţă” să întâlnesc profesori a căror muncă şi implicare în pregătirea elevilor nu au măsură. Am avut parte de nişte profesori extraordinari, care dincolo de profesie sunt nişte oameni superbi. Pe doamna dirigintă Cristina Ghelbere o iubesc, nu am cuvinte pentru a-i mulţumi pentru tot ceea ce a făcut pentru noi, elevii. La fel şi în cazul doamnei profesoare de Istorie, Ionela Lepărdă, un dacăl remarcabil care m-a făcut să iubesc istoria, deşi nu pot spune că eram atrasă în mod special de această disciplină. Dumneaei reuşeşte prin nişte conexiuni fascinante să aducă trecutul în prezent şi să-l şi înţelegi. Respectul şi preţuirea mea se îndreaptă către toţi dascălii care au m-au ajutat să fiu ceea ce sunt astăzi”, a declarat, pentru ”Adevărul”, Ana Maria Polcovnicu.
Adolescenta din Vaslui este convinsă că tinerii din ziua de astăzi ar avea mai mult succes, dacă nu ar ceda uşor în faţa obstacolelor.
”Am întâlnit de-a lungul anilor de liceu o varietate de copii, cu multe contradicţii. Cu toţii însă sunt atât de frumoşi. Consider că tinerii de azi renunţă foarte uşor, atunci când întâmpină o dificultate. Dacă nu ar fi delăsători, sunt convinsă că rezultatele nu ar întârzia să apară”, a conchis zecista Liceului ”Emil Racoviţă”
- Published in National
Mâncăm OTRAVĂ în fiecare zi fără să ne dăm seama
Mâncăm zi de zi produse din comerț și credem că sunt sănătoase și nu pot să ne facă niciun rău, dar rareori învățăm să facem diferența dintre un produs natural și sănătos și unul care a fost produs cu tot felul de soluții chimice doar pentru a crește mari și arătoase pentru potențialii clienți. Animalele crescute în fermele care alimentează supermarket-urile de la care noi cumpărăm zilnic produse cu încrederea că sunt sănătoase și de calitate sunt injectate cu soluții și antibiotice, chiar dacă aceste practici sunt ilegale conform legislației în vigoare.
Mâncăm OTRAVĂ în fiecare zi fără să ne dăm seama!
La fel și în cazul legumelor și fructelor. Dacă s-ar respecta procedura normală și producătorul ar aștepta să se facă fructul natural, s-ar pierde foarte mulți bani. Este mult mai ușor să fie injectate și să arate foarte bine într-un timp foarte scurt, chiar dacă pun sănătatea consumatorilor în pericol.
Animalele, de exemplu-porcii, sunt ținuți în număr foarte mare într-un spațiu mic, chiar dacă legislația prevede un anumit spațiu pentru fiecare, iar riscul lor de îmbolnăvire este mult mai ridicat.
Se produc alimente de acest gen pe bandă rulantă, iar producătorii se gândesc numai la bani, iar când spunem „bani” vorbim de sute de milioane de euro care sunt în joc.
[youtube https://www.youtube.com/watch?v=TIXA1T8GVoo&w=640&h=360]sursă imagine: protv.ro
- Published in Sănătate
Povestea exemplară a orfanului abuzat în orfelinate care a ajuns doctorand în Energetică. „N-a fost nimeni curios să vadă dacă sunt bolnav sau sănătos“
Abandonat de familie la 3 ani, Marian Raicu a trăit pe pielea lui groaza din centrele de plasament româneşti din perioada anilor ‘90. La 30 de ani distanţă de la drama pe care a trăit-o, tânărul se pregăteşte să devină doctorand în energetică şi militează pentru drepturile romilor din România.
Centrele de plasament din România anilor 1990 au fost adevărate locuri ale terorii pentru copiii lăsaţi de familii în grija statului. Dramele pe care micii beneficiari le-au trăit atunci le cunoaşte şi Marian Raicu (30 de ani), din judeţul Ialomiţa.
Abandonat de familie la nici 3 ani, Marian a fost instituţionalizat într-un orfelinat din Slobozia iar când a împlinit vârsta şcolară a fost transferat la Şcoala Specială Movila. Această unitate de învăţământ a fost înfiinţată pentru a-i educa pe copiii cu probleme medicale severe, care nu puteau fi integraţi în şcolile de masă. O bună parte dintre elevii care frecventau cursurile acestei şcoli proveneau din orfelinate şi, chiar dacă erau complet sănătoşi, aceştia erau obligaţi să înveţe împreună cu elevii bolnavi pentru a demonstra statistic faptul că unitatea de învăţământ are activitate. „
Nu a fost nimeni curios să vadă dacă eu sunt bolnav sau sănătos. Regula era că dacă vii din orfelinat trebuie să înveţi într-o astfel de şcoală specială. A fost mai mult un aspect legat de a demonstra statistic că şcoala poate să îşi desfăşoare activitatea” susţine Marian Raicu.
Poveşti din internatul groazei Fosta şcoală specială din Movila, transformată în prezent în centru de recuperare pentru adulţii cu probleme neuropsihice din Ialomiţa, a fost ca un adevărat lagăr pentru tânărul Marian. Experienţa lui de viaţă alături de copiii bolnavi a fost una foarte dură. Cele mai grele momente le-a trăit în internatul unităţii de învăţământ, un fel de orfelinat în care existau spaţii de cazare pentru copiii abandonaţi de familie.
Tânărul îşi aminteşte de abuzurile fizice şi emoţionale la care era supus atât de personalul angajat să le asigure copiilor protecţia, cât şi de colegii mai mari din internat. Marian povesteşte despre cum a fost bătut, legat de pat ca să nu mai plângă sau obligat să răspundă comenzilor colegilor mai mari.
„Viaţa acolo a fost una tumultoasă, plină de provocări. Toată lumea ştie cum era în anii ’90. Abuzuri din partea personalului existau. Iar unora dintre ei le plăcea să fie abuzivi! Chiar dacă spuneau că încercau să-i liniştească pe copiii care, într-adevăr, aveau probleme” rememorează Marian Raicu.
„Mi-au zis că sunt deştept”
Adaptarea lui Marian la sistemul educaţional al şcolii speciale a fost una anevoioasă. Tânărul rememorează faptul că materiile de studiu erau adaptate pentru copiii cu probleme medicale, iar profesorii se comportau identic atât cu el, cât şi cu colegii măcinaţi de boli.
„Cursurile erau destul de simple. Vă daţi seama că erau făcute pentru copiii cu probleme medicale. Îmi amintesc faptul că în clasa a 4-a, la o evaluare, mi-au zis că eu pot să trec direct în clasa a 6-a. Mi-au zis că sunt deştept!” rememorează Marian Raicu.
Ulterior, în urma unui alt set de evaluări de specialitate, Marian a fost transferat la şcoala normală din localitatea Movila, continuând însă să trăiască în internatul celei speciale. Viaţa lui s-a schimbat considerabil abia în primii ani ai adolescenţei când a intrat la liceu.
„Când am dat admitere la liceu, s-a schimbat complet sistemul de protecţie socială. Am fost supus unor alte tipuri de evaluări şi şi-au dat cu toţii seama că sunt un copil perfect normal. Aşa am şi aflat ce s-a întâmplat de fapt cu mine. Am plecat de la Movila şi am ajuns la Fierbinţi Târg, acolo unde am intrat la liceu. Situaţia la liceu s-a schimbat considerabil în bine pentru mine” mai spune Marian.
Doctorand în energetică
După terminarea studiilor liceal, Marian Raicu a ales să-şi continue studiile. El s-a înscris la Facultatea de Energetică, din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti. După ce şi-a luat licenţa şi a terminat un master, Marian a decis să urmeze şi Şcoala Doctorală a Facultăţii de Energetice. În prezent, el se pregăteşte să-şi finalizeze cursurile doctorale, prezentând o temă de interes pentru noi toţi: un sistem energetic care să permită încălzirea locuinţelor prin pardoseală, la costuri foarte reduse.
„Tema pe care am ales-o nu este inventată de mine, însă eu am decis să o perfecţionez. Lucrarea mea vorbeşte despre un echipament cu ajutorul cărora sistemele de încălzit locuinţa prin pardoseală pot fi economice din punct de vedere financiar şi chiar termic” mai spune Marian Raicu.
Pe lângă cursurile Şcolii Doctorale, Marian militează şi pentru drepturile minorităţii rome. În cadrul unei şedinţe organizată recent la Slobozia, el a fost ales vicepreşedinte la nivel naţional al unei ONG care susţine drepturile romilor din întreaga ţară.
- Published in Povestea zilei
Povestea româncei care a cumpărat eMAG. Umilită de profesori după ce a revenit de la studii din America: „Cât timp v-aţi distrat, noi aici am făcut carte”
Românca Cristina Berta Jones a fost nevoită să-şi termine liceul în SUA, fără să-şi fi propus acest lucru, şi, spune ea, fără să aibă prea mulţi bani. După 22 de ani, ca Chief Operating Officer al fondului de investiţii Naspers, este responsabilă de tranzacţii de miliarde de euro. Ea l-a convins pe Iulian Stanciu să vândă eMAG.
„S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.
Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni.
La întoarcere, a avut parte de o surpriză.
„Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum.
Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.
Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA.
„Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea.
Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani.
„Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea.
Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.
Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.
Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising.
„Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci.
Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.
Apoi a trebuit să ia o decizie legată de o întrebare cu care se confruntă mulţi dintre tinerii manageri: să facă sau nu un MBA?
„Ţin minte că tatăl meu, prin ‘86-‘87, îmi zicea: «Cristina, tu numa‘ carte să înveţi şi găsesc eu cum să fac bani să te trimit la Harvard». «Ce vorbeşti de Harvard?», i-am zis eu. «Pe noi nu ne lasă să ieşim nici din ţară». A avut visul acesta şi mi l-a transmis şi mie într-un fel. Nu ştiam exact cum o să ajung acolo, dar era o speranţă, un vis”, spune timişoreanca.
Un MBA nu este o decizie uşoră; există beneficii clare după absolvire, dar este un program costisitor, mai ales în Statele Unite, unde managerii sunt nevoiţi să renunţe şi la salariu timp de doi ani.
„Era o decizie foarte mare. Nu ştiam dacă merită, costa atunci cam 100.000 de dolari şi pierdeam şi doi ani de salariu. Câţi bănuţi strânsesem eu acolo nu se apropiau nicicum de sumele astea”, recunoaşte ea.
Într-un final, a ales să aplice doar la Stanford Graduate Business School şi la Harvard Business School, spunându-şi că dacă nu intră la cele două, atunci „nici nu trebuie să mă duc”.
A fost admisă la ambele şi a avut satisfacţia de a putea alege între cele două. A mers pe mâna Harvardului, dar spune că nu a fost deloc o decizie uşoară, ci a luat în calcul mai mulţi factori, printre care şi modul de predare.
„Diferenţa este mare deoarece la Harvard se pune mare accent pe discuţiile publice şi pe prezentări. De fapt, cam 80% din notă provine din prezenţa la ore. Te dau afară dacă nu participi la clasă, o clasă unde eşti alături de alţi 90 de indivizi, fiecare dintre ei vrând să vorbească”, spune ea.
În plus, Cristina Berta Jones se referă la această alegere ca la o primă investiţie serioasă din viaţa ei, argumentând că atunci când mergi la o asemenea instituţie trebuie să iei în considerare brandul, reţeaua de absolvenţi etc. Pentru ea a fost clar că Harvard va fi o alegere mai bună din acest punct de vedere.
O vreme s-a gândit să se întoarcă în ţară, dar nu s-a ivit nicio o oportunitate legată de domeniul tehnologiei.
„P&G, Coca-Cola fac chestii interesante, dar sunt cam unidimensionale, nu era foarte interesant produsul”, explică ea.
După ce a absolvit Harvardul, s-a angajat la Nokia, un gigant în tehnologie la vremea aceea, şi lucrat în biroul din New York ca business development manager, apoi a fost promovată ca head of services sales pe contul America Movil, mutându-se în Mexic timp de trei ani; apoi, din 2010 până în 2011, a fost director of business development în cadrul companiei finlandeze, lucrând la birourile din Londra.
În august 2011 a fost angajată ca director de M&A la MIH Internet, parte a grupului Naspers; MIH, povesteşte ea, investeşte în companii de internet din pieţe emergente precum Tencent sau Mail.ru. Un an mai târziu, a fost mutată pe poziţia de head of M&A pe Europa, supervizând toate investiţiile şi activităţile Naspers de pe bătrânul continent. A urmat promovarea la nivel global în martie 2014, fiind responsabilă pentru segmentul de etail (retail online) de fuziuni şi achiziţii al fondului sud-african.
Din februarie 2015 ocupă poziţia de COO şi este responsabilă pentru fuziuni şi achiziţii, administrarea portofoliului şi implementarea de strategii pentru companiile de comerţ electronic B2C. De asemenea, este membră în board în patru companii, printre care şi eMAG, încă din iulie 2012; a fost şi board observer la alte două companii.
CU OCHII PE CASĂ
Înainte de a se angaja în cadrul fondul de investiţii sud-african, recunoaşte franc Cristina Berta Jones, nu auzise nimic despre Naspers; a auzit pentru prima oară acest nume de la o cunoştinţă care lucra în cadrul unui alt fond de investiţii – DST; i s-a spus atunci:
„Dacă vrei să înveţi ceva despre investiţii în internet pe pieţe emergente, atunci acesta este locul perfect. Îţi recomand să lucrezi cu ei”.
S-a mutat la Amsterdam, unde fondul sud-african are un sediu, şi pentru prima investiţie s-a uitat spre ţara natală.
„A trebuit să le câştig încrederea foarte repede, mai ales din perspectiva faptului că făceam investiţii, investiţii mari şi voiam să maximizez şansele de a găsi oportunităţi în care ei să creadă”, povesteşte acum.
Fondul de investiţii Naspers are o istorie de peste un secol, însă abia în urmă cu 17 ani a început să fie cunoscut pe glob, din momentul în care a început să facă achiziţii în Africa, Asia sau Europa.
Naspers a fost înfiinţat în 1915 în Africa de Sud, sub numele de De Nationale Pers (Presa Naţională), publicând un ziar, apoi o revistă, iar în 1918 şi-a extins activitatea şi pe piaţa editurilor de carte. Zeci de ani mai târziu, în 1985, De Nationale Pers a lansat servicii de pay TV; drept urmare, profitul a crescut semnificativ.
A urmat listarea la bursă în 1994, iar în 1998 compania şi-a schimbat numele în Naspers. Acum, compania are peste 27.000 de angajaţi în 130 de ţări; în 2016, veniturile au depăşit 12 miliarde de dolari (faţă de 11,5 miliarde de dolari în 2015) şi cu un profit brut de peste 2,2 miliarde de dolari (comparativ cu 1,9 miliarde de dolari în 2015).
La momentul în care Cristina Berta Jones începuse să scruteze piaţa românească pentru investiţii, Naspers era prezent deja prezent pe plan local prin investiţia în autovit.ro şi PayU, însă nu avea în portofoliu o companie de mare calibru. Grupul încercase să abordeze eMAG, dar fără succes, povesteşte românca.
„Mi-am zis să-mi încerc şi eu norocul şi l-am rugat pe Radu Georgescu, fondatorul GECAD, să-mi facă un intro la Iulian (n.r. – Iulian Stanciu, proprietarul eMAG)”.
Spune că a fost un proces de negociere lung şi că i-a trebuit „câteva luni doar ca să mă invite la sediu; când ne-am întâlnit, mi-a spus că nu avea nevoie de un investitor”. Însă un an mai târziu avea loc tranzacţia prin care Naspers achiziţiona peste 70% din acţiunile companiei româneşti, restul rămânând în portofoliul proprietarului, Iulian Stanciu.
Ce a văzut la eMAG?
„Este vorba despre calitatea, viziunea şi ambiţia echipei conduse de Iulian Stanciu. Îţi dai seama când ai de-a face cu cineva care face business motivat de exitul financiar şi când ai de-a face cu cineva pe care chiar îl pasionează afacerea, ca un joc, un challenge, să zicem”, explică ea.
De asemenea, i-a plăcut că Iulian Stanciu avea ambiţia de a transforma eMAG într-o companie multinaţională şi primul unicorn al României.
„Cifrele erau mult mai mici pe vremea aceea şi el zicea că o să ajungă la miliard. Speram să aibă dreptate, dar era un obiectiv măreţ”, îşi aduce aminte ea, adăugând că retailul a evoluat chiar mai bine decât se aştepta, „eMAG este de nerecunoscut acum faţă de ce era compania în care am investit”.
În plus, piaţa românească era foarte bună, recunoaşte reprezentanta Naspers, deoarece avea şi are mulţi oameni capabili, tehnici şi „ai de unde creşte o companie mare de tehnologie de calibru mondial”. Acesta este unul dintre cele mai importante avantaje ale pieţei locale, spre deosebire de alte ţări unde resursa umană este limitată şi implicit dezvoltarea companiei. În plus, ţara noastră are acces la Uniunea Europeană, ceea ce înlesneşte comerţul.
Naspers mizează pe investiţii în companii din regiunile în curs de dezvoltare – cum este şi România -, care au un potenţial ridicat de creştere. Valoarea investiţiilor Naspers în ultimii cinci ani în România se ridică la 190 de milioane de euro, potrivit lui Bob van Dijk, CEO-ul Naspers, dintre care în jur de 120 de milioane de euro au fost alocaţi pentru dezvoltarea retailerului online. O caracteristică a acestui fond este că lasă antreprenorul să conducă afacerea pe care a fondat-o, conform viziunii acestuia.
Compania sud-africană încasează cei mai mulţi bani din participaţia de 33,34% din Tencent, gigant chinez cu activităţi în domenii variate, care în opinia lui Bob van Dijk valorează peste 60 de miliarde de dolari. De fapt, 80% dintre afacerile Naspers provin din afara continentului african.
- Published in National