A plecat dintre noi, doar pentru ca nimeni nu a știut să o înțeleagă! Povestea fetiței care a decis să își pună capăt vieții!
O vedeam aproape în fiecare dimineaţă. Eu mergeam la facultate, ea probabil la liceu. Nu avea mai mult de 15-16 ani. Stătea mereu la geam, cu privirea pierdută în zare, iar ochii ei ascundeau o suferinţă profundă. Uneori o puteam vedea cum îşi şterge lacrimile sub ochelarii cu lentile extrem de groase.
Bretonul îi acoperea uneori o parte din ochelarii de vedere, însă în rarele momente în care îşi dezlipea privirea de pe geamurile pline de praf, puteam zări în ei doar lacrimi şi tristeţe.
Pe braţe avea un ghiozdan. Roşu şi burduşit cu cărţi şi caiete. Degetele ei fine se terminau cu unghii tăiate extrem de scurt şi roase. Îşi mângâia mereu ghiozdanul de pe braţe, plimbându-şi degetele lungi pe el. Probabil învăţa la un liceu din Podu Roş. Cu siguranţă era o elevă bună, silitoare şi cuminte.
Avea buze mari şi roşii, iar dintîi puţin prea lungi îi atingeau buza de jos. Purta aparat dentar.
Mereu m-au fascinat poveştile de viaţă ale oamenilor şi ardeam de nerăbdare să o cunosc pe a ei.
Într-o dimineaţă, am coborât în aceeaşi staţie în care cobora şi micuţa blondă.
Mergea cu paşi repezi către liceul Cantemir.
Curtea şcolii era plină. Înainte să între, a ezitat puţin. A strâns în mâna dreapta bretelele ghiozdanului şi a intrat cu emoţie în curte. Un grup de copii a început să radă în hohote, aruncând cu covrigi în blonda micuţa, imitându-i mersul timid şi râzând cu poftă. Micuţa a mers înainte, ignorându-i, în timp ce grupul vesel râdea mai zgomotos.
Am plecat tristă spre facultate, simţindu-i durerea până în adâncul sufletului.
Trăim într-o lume plină de oameni superficiali, unde contează doar frumuseţea fizică, sufletul fiind egal cu zero.
A doua zi dimineaţă, am văzut-o din nou. Purta aceleaşi haine, uşor demodate și ponosite. Pe chipul ei puteam citi aceeaşi tristeţe incredibilă. În timp ce butona telefonul, îşi musca uşor buza de sus. Nu vă închipuiţi că o făcea într-un mod senzual, ci exact aşa cum o face un copil mic emoţionat.
Aş fi vrut să o abordez. Aş fi vrut să îi spun câteva cuvinte frumoase, cuvinte pe care sigur le merita. Însă nu am făcut-o. Nu am vrut să par nebună sau să creadă biata copilă altceva şi să o sperii.
În următoarea zi, am văzut-o din nou. Când tramvaiul a oprit, un grup de copii a urcat gălăgioşi în tramvai, aşezându-se în jurul fetei.
O tipă înaltă, brunetă şi destul de frumoasă, stătea pe scaunul de lângă blonda tristă.
– Ce faci, Iepurilă? Glasul ei era ironic. Ştiam că în curând, chinul fetei va începe. Bruneta mestecă gumă în colţul gurii, râzând ironic şi privind-o cu ochi răutăcioşi.
– Auzi, tu chiar nu te-ai săturat să facem mişto de tine mereu? Transferă-te dreaq la alt liceu, noi ne-am săturat de tine. Îmi strici toate zilele! Eşti URÂTĂ!
Toţi radeau în hohote, în timp ce biata fată privea pe geam fără să răspundă, fără să plângă, fără să aibă vreo reacţie. Era, cel mai probabil, deja obişnuită cu genul asta de comportament.
Îmi doream să îi opresc. Să merg la ei şi să le trag câteva perechi de palme. Să îi pun la colţ şi să le arăt cum este să te terorizeze cineva. Însă nu am făcut-o. Nu am făcut nimic. Am stat doar şi am asistat la acel spectacol ieftin şi dureros.
După ce au coborât cu toţii din tramvai, am mers mai departe cu zeci de întrebări în gând. Mă întrebăm de ce sunt unii oameni atât de răi? Mă întrebăm cu ce ar fi putut să greşească acea copila? De ce nu se gândea nimeni să o apere?
Eram decisă să o abordez a doua zi! Voiam să îi spun că toate astea vor trece. Că timpul îşi va aşterne înţelepciunea peste ea şi că va creşte o femeie minunată şi deşteaptă. Că va avea un iubit care să o ajute să depăşească totul în viaţă.
Nu îmi doream mai mult decât să îi spun că totul va fi bine şi că toată suferinţă şi durerea prin care trece zilnic vor ajunge doar amintiri bune de îngropat într-un cufăr vechi.
Mi-aş fi dorit să îi pot spune că oamenii buni şi inteligenţi nu vor râde niciodată de ea. Cei care râd de ea sunt frustraţi şi trişti din pricina propriilor lor neîmpliniri. Voiam să îi dau curaj cu puţinele vorbe pe care i le puteam spune.
Dar ziua aceea nu a mai venit. Fetiţa nu a mai urcat niciodată în tramvaiul 13, în staţia din Tătăraşi.
După o săptămână, am văzut doar grupul vesel. Zâmbetul de pe chipul bruneeei era stins, iar pe faţa ei puteai citi doar tristeţe. În mână ținea strâns un ziar de pe care citeau cu mare interes. În grupul lor, altădată vesel, era aşternută tristeţea.
Când am coborât din tramvai, am mers direct la tonetele cu ziare şi am cumpărat același ziar pe care îl răsfoiau cei şase copii veseli.
Cu sufletul strâns, am citit articolul zilei:
Adolescentă găsită spânzurată în pădure.
Nu am avut puterea să citesc mai departe. Am ştiut ce urma, iar lacrimile m-au cuprins pe loc.
Am mototolit ziarul şi l-am aruncat în primul coş de gunoi, apoi am alergat către casă, înghiţindu-mi lacrimile. Zile întregi nu am reuşit să îmi revin. M-am întrebat continuu de ce am tăcut. De ce nu am apărat-o atunci când am avut ocazia. De ce nu am oprit-o şi nu i-am spus câteva cuvinte frumoase. Un cuvânt blând, spus la momentul potrivit, chiar poate schimba viaţă cuiva. Eu nu am făcut nimic și astfel, am devenit părtașa chinului ei.
Povestea de mai sus este inspirată dintr-o poveste reală. TU de câte ori ai râs de o persoană care nu se putea apăra? Câte cuvinte sau fapte făcute de tine au afectat pe cineva? De câte ori ai scuipat venin pe oameni nevinovati, pentru simplul fapt ca erau diferiți?
Ceea ce faci zi de zi poate schimba viata unei persoane. În bine sau în rău !
Citeşte şi Povestea Adelinei. Fericirea este infinit mai mult decat ceea ce credeam. (Partea a II-a)
E o poveste veche de când lumea, și eu am trecut prin asa ceva. Ma gândeam de ce unii copii sunt asa de rai, dacă au moștenit aceasta răutate și ignoranță de la părinți sau poate nu, ca au fost influențati de anturaj. De multe ori veneam plângând acasă și nu a fost o surpriza când a continuat și în liceu. Părinții nu au intervenit decât de doua ori când a fost vorba de bătăile primite, dar în rest nu, lucru care m-a făcut sa sufăr și mai mult.
Felicitări pentru articol. E bine ca se semnalează aceasta problema și e un semnal de alarma pentru noi, pentru a ne educa copiii (scuzați cacofonia) sa nu facă la fel, pentru ca e prea târziu sa facem ceva în privința celor care deja fac asta.
Pentru cei care sunt în locul fetiței și citesc acest mesaj, fiți puternici și vedeți-vă de drumul vostru în viata. Eu m-am abandonat in bratele cărților, m-am concentrat pe invatura și bine am făcut. Acei colegi din gimnaziu și liceu nici bacul nu l-au luat și momentan sunt plecați în alte țări la muncă iar eu.. Nu vreau sa ma laud, dar am ajuns departe.
Bravo si îmi pare nespus de rãu pentru trecutul tãu.
Am plans…M-am regasit in povestea ei.
Ani de zile am fost ”hartuita” cand eram in scoala generala, liceu si primii ani de facultate. In generala au fost cele mai teribile sentimente…”esti slaba”, ”esti urata”…in continuu..in continuu…si multe alte cuvinte jignitoare.
Nu pot decat sa ii multumesc lui Dumnezeu si universului pentru ca am avut taria de caracter de a merge mai departe desi ajunsesem sa cred acele cuvinte groaznice, ajunsesem sa cred ca poate asa e, poate sunt cea mai urata, un nimic, poate chiar nu merita sa traiesc.
Dar odata cu trecerea anilor s-a ajuns ”la moda” sa fii slab iar acum nimeni nu mai are nimic de comentat. Ce e drept, si eu mi-am schimbat perceptia si daca ar fi sa se mai comenteze, fiecare e liber sa creada ce vrea. Dar pentru un copil e groaznic, e unul dintre cele mai groaznice sentimente, sa te simti atat de mic si neajutorat…Sunt aproape sigura ca acasa nimeni nu ii stia durerea si nimeni nu a stat sa o intrebe daca e ceva in sufletul ei care o doare…
Dumnezeu sa o odihneasca in pace si sper sa zambeasca de acolo de sus…sper sa fie fericita acolo.
Lasa-ma cu dumnezeul tau. Daca exista si era asa bun cum se spune nu lasa sa se intample asa ceva. Si conform imbecilitatii bibliei ea s-a sinucis deci ajunge in iad. Asta cu s-o ierte dumnezeu e cea mai mare ipocrizie posibila. Pentru ce sa o ierte? Ea nu a facut nimic rau. Deschideti naibii ochii cretinopatilor si realizati ca nu exista dumnezeu sau sayan
Cat desprw aceia care au batjocorit-o. Sper sa o aiba pe constiinta toata viata lor
Si eu sint de aceeasi parere,daca intradevar exista dumnezeu ,nu trebuia sa permita asa ceva.Si daca intradevar exista sintem prea multi pt el.Nu poate cu noi.In legatura cu copii rai,in scoala,cineva ar trebui sa ia masurile astea.Poate ca ar trebui ca fiecare scoala sa aibe un psiholog care sa vorbeasca cu elevii.Cred ca doar el e in masura sa observe tristetea sau rautatea unor copii.Ar trebui observati cu atentie si de mai aproape si sa nu le permita sa-i jigneasca pe cei slabi.Inclus eu i-as expulza din scoala pe cei care nu au un caracter adecvat.Pacat de fetita care s-a spinzurat?.Nu pot intelege cum de parintii ei nu au putut face nimic,de ce nu sau implicat?.Oare ai apasa constiinta?.Eu in locul lor as fi sub pamint acum.
Am trăit si eu părțial asta ca băiat dar mie nu prea mi a pasat.
Un schimb de replici din clasa a 9-a:
„El: Esti urat bah
Eu: da ce mah tu esti vreun frumos si nu stiu eu”. Plus reclamație la director.
Iar pe altul care ma tot jignea si ma amenința că ma duce la padure am pus pe unii sa l bata iar în clasa a 12-a l am batut si eu.
Și eu m-am regăsit în locul fetiței..și eu am fost”hartuita”de „dragii”mei colegi din generală și liceu..dar acum bine că am terminat liceul..am terminat liceul,am luat și bacul,iar ei nu l-au luat..râdeau de mine că sunt tocilară,că sunt grasă, urâtă și asa mai departe..dar într-un final m-am saturat și am început să le dau replici…
„un grup de copii au urcat” – a urcat*
Cea mai mare plangere a mea, si nu vreau sa ofensez pe nimeni, e intocmai acest gen de mediatizare, daca o pot numi asa. De ce trebuie sa fie narata astfel povestea, ca o carte, cuvinte alese, epitete etc.? Daca povestea e reala e tragica in sine, nu mai e nevoie sa dramatizam, iar naratorul care marturiseste ca a incercat sa faca ceva, dar a sovait (pentru ca suntem rodul unei sovaieli originare – Cioran) nu trebuie sa transforme povestea altei persoane in povestea ei, si nici noi. Cineva real a murit, iar familia si prietenii sunt cei in suferinta. Cand ne aflam pe aceasta comunitate facebook suntem toti empatici, dar ar fi bine sa recunoastem si sa ne amintim ca si noi ne-am comportat la fel ca cei care o batjocoreau pe fata.
Eu nu.Niciodata nu am ris de nimeni si nu am jignit pe nimeni.Asa am fost crescuta.Eu am fost acea care a intervenit in conflicte si am pus capat jignirilor din clasa mea.La mine in clasa nineni nu avea curajul sa jigneasca pe nimeni.Asa am fist educati.
Mda…trist dar vesnic…nu cred ca rautatea se va termina vreodata…am trecut si eu prin momente de genul… nici acum nu e mai diferit…dar tin sa cred ca asta depinde de educatia pe care o primesc acasa unii !
Este trist si revoltător . Răutatea care definește caracterul unui (pre)adolescent , este sădită și întreținută de părinți și de cadrele didactice. Părinții care doresc să-și alinieze progeniturile standardelor consumiste le predă lecția supraviețuirii din junglă . Cu o brumă de bani care le asigură cele dorite la nivel de „ultimă oră” ( telefoane , haine , călătorii , petreceri ) acești mucoşi au convingerea ca pot călca peste cadavre . Și reușesc . La școala li se permite acest comportament pentru că ne anunță in mod imperativ domnul/doamna director că părinții plodului cu comportament drăcesc , „susțin proiectele scolii „.
Iată cum tragedii cu titlu de ziar sau trecute cu vederea , sunt motorul societății .
Acești mici anarhişti vor vota in Parlament legi pentru popor .
Cred ca foarte multi ne regasim in povestea ei…eu am incercat de multe ori sa ma sinucid cand eram adolescenta ( am fost salvata mereu, se pare ca cineva acolo sus nu era de acord cu decizia mea ) …in acea vreme inca se considera ca ” asa sunt unii copii” si nu se luau masuri…nici macar parintii, influetati de „regimul” si tabu-urile in care traiau ,nu luau nici o masura…Eram o eleva foarte buna ,dar desi cartea pentru mine era poarta spre o alta lume ( tata iubea mai mult bautura decat pe copiii sai , restul e usor de imaginat ) ,ajunsesem sa chiulesc de la scoala ,sa ma indop de antidepresive,etc… Mereu radeau de statura mea (1,73 m acum, dar mereu am fost cea mai inalta din clasa ) , imi spuneau ca sunt urata , aruncau cu fel si fel de obiecte dupa mine, ma impingeau, se radeau de hainele mele ( mama nu isi permitea sa imi ia haine noi ,avand in vedere ca banii se duceau pe bautura ,tigari si lucruri mai importante pentru tatal meu )…Nu am crezut vreodata ca acel cosmar se va sfarsi…dar se pare ca am gasit forta de a lupta, iar acum, adult fiind ,mi-am jurat ca nu voi face aceeasi greseala pe care au facut-o toti ” spectatorii” ce au asistat atatia ani la ” spectacolul ” meu .
stiu cum e…
sa fi batjocorit in fiecare zi in fiecare luna in fiecare monent al vietii de la un moment dat nu mai supoti si simti ca nu mai ai nicio putere…
si de fiecare data sunt persoane cunoscute prieteni colegi chiar si pe cei care nu ii cunosti se leaga de tine si nu te lasa pana nu vad suferinta in ochii tai…
o poveste foarte trista
Sa fii nu sa fi. Limba romana
Nu ca ar vedea replica
Și eu ma regăsesc in povestea bietei fete. Pentru unii copii școala generală este un motiv de bucurie. Și continua sa fie asa încă 4 ani. Pentru mine pot spune ca au fost insuportabili. Încercam sa ma integrez zi de zi, însă eram mereu îndepărtată de cuvinte urate și jignitoare. Am învățat pana la urma ca nu trebuie sa dau importanța tuturor oamenilor care se cred mai mari decât trebuie. Eu am avut și un defect de care toată lumea se lega. Am avut acnee, iar asta era pentru ceilalți copii un izvor nesecat de material pentru glume proaste. Tot prin ce am trecut eu m a făcut sa jur ca voi încerca sa ajut orice copil aflat in aceasta poziție neplăcuta. Acum am 17 ani și am învățat ca dacă faci fata acestor întâmplări urâte cu calm vei reuși sa treci peste.
[…] Citește și A plecat dintre noi, doar pentru ca nimeni nu a știut să o înțeleagă! Povestea fetiței care a … […]
[…] A plecat dintre noi, doar pentru ca nimeni nu a știut să o înțeleagă! Povestea fetiței care a … – 06/07/2017 […]
Buna seara! Impresionanta intamplare! Am citit si auzit multe cazuri de sinucideri de copii si adolescenti. Ma intreb mereu, daca parintii acestor copii, observa suferinta din ochii copiilor lor….Eu personal cred ca, in afara rautatii colegilor, sunt de vina in primul rand parintii, pentru ca nu isi iubesc destul copii pentru a le citi suferinta in ochi, pe fata, prin cuvintele si comportamentul lor… Doamne, ce durere in sufletelul acelei fetite…Nu a vorbit si nu s-a exteriorizat cu nimeni, altfel ar fi avut mai mult curaj sa-i infrunte pe colegii prost educati si cu inimi de piatra. As vrea sa o intreb pe domnisoara care ii spunea fetitei care s-a spanzurat, daca acum ca a plecat definitiv dintre ei si din liceu si de pe acest pamant, este fericita?? Aviz parintilor acestor tip de copii care ii tortureaza pe ceilalti colegi cu atata superioritate si cu atata rautate…Parinti, educati-va copii sa fie altruisti si mai umili chiar daca locuiesc in vile enorme si butoneaza ultima tableta! Inteligenta si bogatia unei fiinte, nu sta in asta, ci in finetea si sensibilitatea interioara! Eu sper din suflet, ca aceasta nenorocire, sa aiba si un sambure de invatamat pozitiv pt acei parinti care stiu doar ca au copii in casa si atat. Nu vorbesc cu ei, nu-i educa si nu-i asculta sa vada ce este in sufletelul lor!
O postare oribilă care ar trebui să dispară imediat. E o minciună sfruntată ticluită de nebuna Panda și care poate avea un cumplit efect de „inspirație” pentru ființe slabe de înger. HUOO!
Omnia vinci amori et nos cedamos amori!!…