Avea 13 ani. Au lăsat să moară cel mai frumos chip din lume, cimentat în lava vulcanului. ”Mami, să mă scoți de aici, am lipsit de la școală și am teme la mate”
Pe 13 noiembrie 1985, vulcanul Nevado del Ruiz erupe. 23.000 de columbieni sunt uciși de lava plecată la drum, 13 sate dispar de pe suprafața pământului. Micuța Omayra Sanchez, de 13 ani, este prinsă de amalgamul de roci, gheață, pământ și materiale vulcanice, fiind, practic, cimentată.
Vreme de 60 de ore agonizează, fără ca nimeni să o salveze. Comunică, este filmată și fotografiată. Finalmente decedează, pe 16 noiembrie, într-una dintre marile drame ale omenirii.
”Spiritul vulcanului s-a supărat pe noi”, spun, plângând, oamenii locului. Prin septembrie 1985, specialiștii anunță că Nevado del Ruiz dă semne de trezire, după 69 de ani de activitate, dar nimeni nu mișcase un vârf de ac.
Pe 13 noiembrie, dimineața, monstrul se trezește. Lava aruncată rade totul în cale. Locuitorii n-au timp să se dezmeticească, dezastrul e uriaș: 23.000 de morți, 13 sate șterse de pe suprafața pământului.
Omayra Sanchez are 13 ani și un chip de păpușă. Ochi mari, păr cârlionțat. Viețuiește în Armero, dimpreună cu ai ei părinți, cu fratele și unul dintre unchi. Alături e casa bunicului. În acel moment, mama nu e acasă, e plecată într-o călătorie de afaceri în Bogota. În miez de noapte, sunt luați, cu toții, de fluidul vulcanic.
Lava a intrat în contact cu zăpada și gheața din noiembrie, s-a solidificat. Bunicul cade, moare pe loc, acoperit de rocile ucigașe. Omayra este prinsă într-un fel de gaură, într-una dintre dărâmăturile propriei case. În jurul ei miroase a moarte.
O bârnă de lemn o lovește în moalele capului, apa din jur pare că o sufocă.
Leșină.
Când se trezește, nu-și poate mișca picioarele. Lava, muntele, zăpada, pietrele, totul a imobilizat-o de la brâu în jos. Poate vorbi, gândește, dar nu-și simte membrele inferioare. Spiritul lui Nevado del Ruiz a imobilizat-o ca într-un cofraj în care urmează să se toarne moarte.
Apar salvatorii. Și, odată cu ei, mii de părerei. Niciuna bună. Omayra are nevoie doar de o simplă motopompă, care să scoată apa, apoi să i se taie structura în care stă nemișcată. Dar aceasta nu vine, iar cei de la Bogota nu vor să trimită nimic. Vin camerele de luat vederi. Vin fotografii. Frank Fournier e unul dintre ei.
27 de ani, om care a văzut multe la viața sa. Trage cadre în timp ce ochii aceia infiniți se uită la ei. Nu-i așa că ”paradoxal” e un termen mic pentru a defini ceea ce se petrece? Columbia e prinsă cu problema drogurilor, cu luptele contra FARC-ului, n-are timp de motopompe… În schimb, transmisiunile în direct se fac de la fața locului. Omayra dialoghează, spune cum se simte.
”Mami, te rog să mă scoți de aici, am teme de făcut la mate. Și așa am rămas în urmă, pentru că am lipsit”.. Jumătate din America de Sud plânge.
Salvatorii vin, se uită, bagă mâna în apă, pipăie lava întărită, se uită, calculează, anunță că vin cu soluții și pleacă…
Omayra cea cu ochii minunați agonizează. 60 de ore. Apa îi ajunge până la bărbie.
Simte că va muri. Cameramanul îi lipește obiectivul de iris.
”Mami, tati, mi hermano, vreau să-mi iau rămas bun de la voi. Mami, papi”.
Zoom pe mâinile care-și pierd din culoare. Moarte transmisă în direct! Hipotermie, cangrenă. Omayra Sanchez decedează pe 16 noiembrie 1985. 13 ani și jumătate…
Lui Frank Fournier e greu să vorbească despre această icoană a durerii.
”Am tras cadrul de dimineață, pe la 6.30. Televiziunea columbiană ajunsese deja acolo. De trei ori am vrut să opresc totul. Apoi m-am gândit: pe nimeni nu interesează ce se petrece aici. Toți știau, dar n-au mișcat un fir de păr. Am trimis cadrele la centru pentru a arăta lumii drama, tragedia”, spune.
Mormântul ei avea să devină loc de pelerinaj. Fournier, cu poza micuței, cucerea, în 1986, ”World Press Foto of the Year”…
