Cea mai in varsta ieseanca a prins Unirea. „Daca as fi mai aproape de Bucuresti, m-as duce la Dragnea sa-i bat obrazul“
Pe iesenii care au prins Marea Unire de la 1918 ii poti numara pe degetele de la o singura mana. Ca sa-i „numeri“ insa pe cei care iti mai pot spune o vorba sau doua din amintiri vagi, dar directe, despre marele eveniment sau despre Primul Razboi Mondial, pentru asta iti ajunge un singur deget.
„Ziarul de Iasi“ ne-a prezentat, de Ziua Nationala a Romaniei, la aniversarea de 99 de ani de la Marea Unire si la debutul oficial al manifestarilor legate de Centenarul de anul viitor, o poveste plina de invataminte, de suspans, dar si una datatoare de speranta.
Este povestea tatei Marita, cel mai varstnic iesean, care merge deja pe 104 ani de viata. Maria Ilas avea 5 ani la Marea Unire, iar din timp Primului Razboi Mondial i se leaga ca prin ceata primele amintiri din lunga-i viata.
O viata pe care, prin intermediul televizorului, inca o traieste din plin: am discutat cu ea despre recenta izbucnire a vulcanului din Indonezia, pe care il viseaza inca noaptea, dar si despre politica romaneasca si despre eliberarea puscariasilor, care ii da fiori. „Daca as fi mai aproape de Bucuresti, m-as duce la Dragnea sa-i bat obrazul“.
Tanti Marita avea patru ani cand a avut loc Marea Unire, sarbatorita in zilele noastre pe 1 Decembrie. Pe 3 noiembrie a implinit „trei ani“, dupa cum ii place ei sa se alinte. Sau poate sa ia in raspar lunga-i si incercata-i viata. „Merg pe 4 ani“, rade ea. Restul de 100, ne zice soptit si usor complice, pe un ton sugubat, „raman in lada de zestre“. Maria Ilas, din satul Gura Bohotin, comuna Gorban, pe malul Prutului, sau tata Marita, dupa cum o cunoaste lumea din sat, este cea mai in varsta persoana din tot judetul.
Iasul are patru centenari
Datele oficiale ne arata ca in Iasi mai traiesc doar patru ieseni care au peste 100 de ani. Este vorba despre un barbat de 106 ani, un altul de 104, dar si doua femei: una de 102 ani si „decanul de varsta“ al celor patru, tata Marita, cea care a implinit luna asta 103 ani. Ziua de 1 Decembrie ii aduce aminte mai putin de Unire, eveniment cu slabe reverberatii in satul ei, ci mai mult de bombardamente, de consateni si rude moarte, de Marele Razboi. Si nu numai de unul, ci de amandoua.
Pe unul l-a prins copilas mic fiind, de la care are primele amintiri vagi, pe celalalt l-a prins femeie tanara. „Am prins din cozile primului Razboi Mondial. Eram copilas… Imi aduc aminte doar asa, de necazuri, morti in sat. Apoi, la al Doilea Razboi, ehee… Aveam 30 de ani… Pe barbatu-meu l-au prins la Cotu Donului si l-au luat prizonier. A stat sase ani in Rusia. In Siberia, in lagar a stat. Eu am tinut hangul acasa. Am tinut car cu boi, vaca, oi… Cand s-a intors el acasa din lagar, a gasit de toate…“, isi aminteste exact tata Marita. Cade putin pe ganduri, nostalgic, apoi da dim mana si ofteaza: „Dar mai bine nu mai venea! Am dus o viata tare rea cu el, mama… Ma batea. Tare ma mai batea“, spune femeia, framantandu-si mainile si parca aruncand priviri spre usa.
De 48 de ani, o viata de om, traieste singura cuc
Din 1970 e sigura cuc in gospodarie. Adica de 48 de ani, o viata de om pentru altii. Spune ca a trecut prin multe in lunga ei viata. Si bune, si rele. Ca ar putea scrie un roman intreg, daca ar avea mana pentru scris. „Am trecut si prin foamete, de trei ori am fost in Oltenia. Ne duceam sa vindem ce mai aveam, ca sa avem mancare, tesaturi facute de mine in casa, altele, ce mai aveam. Totul pentru mancare… Apoi, cu timpul, i-am ingropat pe toti. Intai bunici, apoi parinti, apoi pe frati, apoi si pe copii, si chiar si pe nepoti. Il mai am pe Tica, un nepot care iese la pensie acuma.
El mi-a adus lemne pentru foc acum, are grija de mine. Am avut o fata, am un an de cand am pus-o in mormant, am ramas singura ca cucu\’. Tata a murit in razboi, iar mama a murit si ea cand eram tanara. A murit in trei zile. Era insarcinata in sase luni si a murit cu tot cu prunc“, povesteste batrana, din trecutul ei indepartat.
Ne vorbeste in lacrimi despre mama sa, moarta gravida
Cand vorbeste de mama sa, ochii ii lacrameaza. Pentru ea, moartea mamei este o durere careia, nici acum, la peste 100 de ani de viata, nu-i poate face fata. Casuta femeii este ca dintr-o poveste cu pitici. De afara dai intr-o bucatarioara micuta, ingrijita, o camaruta cat sa incapa un pat de o persoana, soba si o masuta. In camera unde doarme, totul este aranjat si curat.
Podul este dat recent cu vopsea albastra, de ea, iar peretii sunt zugraviti de asta-vara. Tot de ea. Le face pe toate, s-a urcat chiar si pe casa recent, sa faca o reparatie, si se enerveaza cand nu poate ceva. Intr-o alta camera isi tine „zestrea“, pentru moarte. „Zestre“ tesuta de ea, la razboiul de tesut. „Eu imi dau cu var, cu vopsea, imi fetuiesc peretii cu lut si cu baliga, imi spal rufe… M-as sui iar pe casa, sa mai repar hogeagul, dar mi-e frica sa nu cad!“, spune batrana.
De gradina tot ea are grija: vara aceasta si-a pus porumb, rosii, vinete si ardei, si a prasit singura. Zice ca are chiar si spor. Ba chiar ieri si-a facut doua borcane cu gem de gutui, ca sa aiba sa mai manance in post. „Si mancare imi fac singura“, spune ea aratandu-mi olicica cu bors de pe plita. Alaturi, si-a pus la incalzit o cana cu lapte. Pe langa casa mai are un cocos si doua gaini, dar e necajita ca nu i se mai oua. Asteapta insa primavara, ca atunci sigur i se vor oua…
„Nu am stat o zi in spital“
Tanti Marita s-a nascut tot aici in sat unde locuieste, in Gura Bohotin. Aici s-a casatorit, si aici a atins tot secolul de viata. Timp de 20 de ani a lucrat la CAP, dar spune ca pensia „e vai de ea si de capul ei“. Are noroc de pensia de urmas de veteran pe care o primeste de cand i-a murit sotul. Cu sanatatea sta mai bine ca multi vecini care abia daca au iesit la pensie. „Mai iau pastile, maica, sa-mi intareasca picioarele, ca nu ma mai tin. Eu nu am stat nicio zi in spital, in viata mea. Asa, la un control, am mai mers, cand ma durea piciorul. I-am zis doctoritei ca degeaba e buna caruta in sus, daca nu are roate bune“, spune batrana, glumeata.
Pe peretele din bucatarie, intr-un colt, tata Marita a adunat o adevarata colectie de iconite. Mergea la biserica, dar acum nu mai poate, ca merge greu iar biserica nu-i chiar peste drum, ci mai departisor. Mai vine insa preotul Ia ea. Ultima data a si impartasit-o. De pe pervazul geamului mic, femeia ia o carte de rugaciuni si incepe sa citeasca cu voce tare randurile scrise marunt. Fara ochelari. Stie cam tot ce se intampla prin lume: ii place sa se uite la stiri si sa fie informata. Ne si chestioneaza putin despre ultimele noutati: izbucnirea unui vulcan din Asia…
„Daca as fi mai aproape de Bucuresti, m-as duce la Dragnea sa-i bat obrazul“
„Dumnezeu judeca pe fiecare, ca el e judecatorul. Tinerii sa se mai uite in sus la Dumnezeu! Ma rog sa va dea minte si credinta, ca diavolul acum e liber. Toate pacatele care vin, cutremure, apa, foc, sunt de la el“. Acum se gandeste numai la vulcanul din Indonezia, care a erupt si arunca flacari. Imaginile au afectat-o profund, se pare. Tot de la televizor i se trage si o spaima. „In tinerete nu-mi era frica de nimic. Acum ma tem sa mai dorm noaptea. Mai degraba dorm ziua, iar noaptea ma uit la televizor. Mi-e frica de hoti, am vazut la televizor ca le-au dat drumul la hoti si violatori sa umble prin lume, nu i-au lasat in puscarie sa-si termine pedeapsa. Daca as fi mai aproape de Bucuresti, m-as duce la Dragnea sa-i bat obrazul. M-as duce la conducatorii tarii si le-as spune sa-l dezgroape pe Ceausescu si pe femeia lui, ca sa le dea drumul pe apa oceanelor, sa se duca raul din tara. Ca ei au omorat atatia oameni nevinovati! Acum, cei care ne conduc se mananca intre ei, ca cainii la hoit!“, spune batrana, nervoasa foc. Mainile incep sa-i tremure, apoi se calmeaza brusc.
In soba, lemnele ard repede, iar in casa se lasa frig. Batrana trebuie mereu sa puna pe foc, sa nu moara jaratecul. De pe patul ei vede pe geam tot ce se intampla pe drum. Se uita, inca e interesata de tot. Si de viata din drum, pe care o vede prin geam, si de viata lumii, pe care o vede alaturi, la televizor. Are insa o mare suparare, si i-a spus-o si primarului din Gorban: de cand s-a turnat asfalt si s-a ridicat drumul, din casa nu mai vede decat picioarele celor care trec. Iar ea trebuie sa stie tot, cine vine, cine pleaca, ce se mai petrece pe afara… Am mai stat apoi la taclale, despre una, despre alta, si ne-am luat ramas-bun. Nu inainte insa de a-i promite ca la anul venim inapoi aici, tot la vremea asta. De Centenar.
