Cum mi-am ucis soția

Unii oameni pot fi uciși și totuși ei există în continuare. Da. Poți săvârși o crimă fără a lăsa neapărat în urmă un cadavru.

 

Citește și: O poveste despre alegeri gresite, prioritati false si iluzii desarte.

 

Stau. În fața mea se află un pahar mare cu vin roșu. Alături, o sticla întreagă.

Altă dată, la masa asta mare, din lemn arămiu, stăteam alături de soția mea. Pe canapeaua uzată se juca fetița noastră cu părul ca mierea.

Acum totul e gol. Camere mari, pline de mobilier, însă goale.

Nu fac altceva decât sa îmi trăiesc soarta binemeritată.

În ziua în care a plecat de lângă mine, soția mea a urlat, privindu-mă, cu lacrimi in ochi:

– Ești un criminal! Mi-ai luat toată viața din mine, sufletul și fericirea mea au înghețat. Te urăsc din adâncul sufletului meu! M-ai ucis cu sânge rece!

Am crezut ca e o fază. Am crezut ca o să îi treacă. Am crezut ca va veni înapoi, așa cum o făcea de fiecare dată.

Primele săptămâni au trecut relativ ușor. M-am lăsat absorbit de muncă, iar zilele treceau pe nesimțite. Nopțile însă erau crunte. Deși in ultimii ani nu credeam că o mai iubesc, prezența ei mă completa și îmi făcea bine.

O iubeam. Iubeam însă, tocmai acea parte a ei pe care am ucis-o cu indiferența mea. Îi iubeam spiritul liber, zâmbetul fermecător, fericirea și candoarea cu care trăia fiecare clipă.

Când am cunoscut-o, eram doi studenți tineri, doi copii dulci, cu vise mărețe și teluri înalte. Învățam pe rupte, sperând la un viitor bun, împreună. Ea era o puștoaica slăbănoagă, cu părul lung, nu foarte des, de culoarea mierii de salcâm. Ochii ei căprui, înconjurați de gene lungi și negre, mă priveau cu timiditate la început, cu dragoste curată ani de-a rândul și cu o cumplită ură la final. O ură ce mă ardea precum un foc, ce știam ca nu putea fi stins nici cu cea mai pură apă.

Ce ne-a distrus? Distanța. O distanță fizică ar fi fost mai ușor de învins, însă noi am început sa ne distanțăm sufletește. Am început sa ma comport urât cu ea. Rece si nepoliticos, din soț iubitor i-am devenit călău.

Aveam clipe în care mă întrebam de ce am ales tocmai această femeie sa îmi fie soție, când aș fi putut să mă căsătoresc mai târziu. Să mă mai distrez câțiva ani. Să mă bucur de tinerețea mea și de libertatea de burlac. Să experimentez mai mult. Să ies la bere cu prietenii mei fără să mă întrebe nimeni când mă întorc.

Uneori, mă simțeam  ca un copil așteptat acasă, de către mama lui.

Aveam senzația că muncesc doar eu și că ea nu e altceva decât o cheltuială. Nu își găsea ușor un job, iar eu preferam să o știu acasă, unde gătea și făcea curățenie. Până la urmă, măcar la asta s-a dovedit a fi bună. Era o gospodină desăvârșită.

Îmi spunea necontenit că visează la o carieră. Că își dorește mai mult de la viață. O ascultam, privind-o cu dispreț, în time ce gândurile mele zburau la facturile ce nu se plăteau cu vise. Oare nu vedea ce eforturi fac? Oare nu observa cât de mult muncesc? Cumpărasem apartamentul prin bancă și achitam ratele, facturile și cumpărăturile pentru casă, iar banii mei, atât de greu munciți, zi de zi, se terminau cu o repeziciune ieșită din comun.

În scurt timp, am început sa mă întreb ce pot sa fac pentru a câștiga mai mult. Eram un bărbat capabil, știam sa fac multe. La compania la care lucram eram un om de bază. Așa că am decis. Am obținut un credit cu care am deschis o fabrica de mobilier. Soția mea s-a bucurat mult pentru mine. În doar doi ani, lucrurile au început sa meargă mult mai bine, însă eu munceam până la epuizare. Ne-am mutat într-o casa mai mare, cu o grădină plină de pomi fructiferi si verdeață. Ea a rămas însărcinată.

Ajungeam seara târziu acasă, iar ea era mereu obosită. O durea câte ceva zilnic. O priveam și vedeam ca strălucirea începuse sa ii dispară complet. Ochii ei erau terni și plictisiți. Începuse sa se îngrașe iar zâmbetul ei se pierduse undeva in anii tinereții.

Dupa nașterea fetiței noastre, ne-am pierdut definitiv, iar eu mi-am găsit fericirea in brațele unei angajate din firmă. Regăseam în ea tot ce credeam ca a dispărut la soția mea. Zâmbete, prospețime și nopți fierbinți, acea micuță focoasa le avea pe toate. Voiam sa divorțez, nu o mai suportam în preajma mea pe consoarta mea. Mă agasa și mă scotea din minți cu fiecare gest pe care îl făcea.

Nopțile petrecute sub plapumă, cu tălpile afară, se transfomaseră, la un moment dat, in nopți pe care eu le petreceam în sufragerie, iar ea, in dormitor, cu copilul. Mângâierile, atingerile fierbinți de altădată se transformaseră doar săruturi scurte și reci, oferite mai mult din obligație.

Când am lovit-o prima oară, m-a privit fără sa spună nimic. A alergat la fiica noastră și a dormit în camera ei. Am auzit-o plângând toată noaptea, însă nu m-a clintit. Ce rost avea? Ce rost ar fi avut sa o liniștesc, când eu nu voiam decât sa o văd plecată?

A doua zi a plecat, împreună cu fetița.

Eram liniștit. Știam ca fata este bine, iar eu sunt, in sfârșit, un bărbat liber.

M-am dus la amanta mea, simțeam nevoia sa ii povestesc totul. Câteva săptămâni bune, soția mea a stat la părinții ei, iar eu mi-am satisfacut plăcerile și bucuriile mărunte, de om prost, alături de puștoaica cu care îmi petreceam timpul.

Însă ceva lipsea. Nu știam ce. După o ceartă puternică, am dat-o afară din casa mea pe puștoaica plină de efervescență și mi-am implorat soția sa se întoarcă. Iar ea s-a întors.

Cu toate acestea, nu am reușit sa ne apropiem din nou unul de altul. Ea voia sa lucreze, eu nu eram de acord. Oricum nu credeam ca este capabilă sa aibă un job bun. Ce știa sa facă, în afară de mâncare și curățenie? Făcuse degeaba o facultate și aveam o plăcere deosebită să îi amintesc la fiecare ceartă acest lucru.

Zâmbind amar, mă întreb și acum unde s-au pierdut acei doi copii ce s-au cunoscut acum douăzeci de ani, pe bancile reci ale facultății.

Ce s-a întâmplat cu mine? Pe ce cărare am plecat și cum de am ajuns să mă pierd? Nu am iubit nici banii și nici femeile nespus de mult. Am înșelat-o o singură dată, și atunci din curiozitate. Ea m-a iertat de fiecare dată când am supărat-o. Deși a plecat, s-a întors. Deși a suferit, a stat alături de mine. Până într-o bună zi, când a plecat pentru totdeauna. Nu a plecat fiindcă am alungat-o, nu a plecat fiindcă am înșelat-o, ci a plecat fiindcă nu era fericită.

Sunt oare un criminal?

Dacă un criminal își prinde victima in mrejele sale, o acaparează, iar apoi o otrăvește lent, atunci sunt unul.

Da, mi-am otrăvit soția cu gânduri rele, cu negativitate și cu propria mea răutate.

Da, mi-am ucis soția, ucigându-i spiritul tânăr și pur.

Soția mea cea blândă, cu ochii săi mari, calzi și păr precum mierea a murit. A murit o data cu omenia mea și cu dragostea noastră. Am îngropat iubirea noastră in uitare și suferință și am realizat că nu trebuie sa ți se oprească inima ca să fii mort. E suficient să nu mai iubești și să nu mai fii iubit.

Citește și: A plecat dintre noi, doar pentru ca nimeni nu a știut să o înțeleagă! Povestea fetiței care a decis să își pună capăt vieții!