Istoria uneia din celei mai vechi străzi ale Iașiului și poveștile ei

Istoria uneia din celei mai vechi străzi ale Iașiului și poveștile ei.

Anii ’30

În trecut purta denumirea de Uliţa Veche (numită mai târziu, după pavare, Podul Vechi)  a fost artera principală a Iașului prin anii 1500 și făcea legătura cu Dealul Sărăriei, dezvoltarea aceste artere începe pe la anul 1583 cand câțiva călugari greci veniţi de la mănăstirea Sf. Sava de la Ierusalim însă cu origini din ținuturile Moldovei au venit înaintea domnitorului Petru Şchiopu, voievod şi domn al Moldovei cu rugamintea de a le da un loc ptr a ridica o biserică. Calugarii au ridicat o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului, precum şi un grup de chilii, formând astfel o mănăstire. După instituirea mănăstirii, se trece la construirea primului său lăcaş de cult. Noua mănăstire a fost pusă sub ocrotirea mănăstirii Sfântului Sava cel Sfinţit, de lângă Ierusalim, de la care va prelua şi numele ulterior. In 1624 mănăstirea este incendiată de tătari în totalitate iar la un an după, terenul de sub biserică se surpă din cauza fundației precare facută la construirea ei și duce la o degradare toatală, se ia decizia de a se reconstrui de la 0. Noul ctitor este postelnicul Ioan (Enache) Caragea, grec de origini înrudit prin alianţă cu mari familii levantine, precum şi cu domnul de atunci al Moldovei, Radu vodă Mihnea, nepotul lui Petru Vodă Schiopul, în această formă, biserica va rămane până în zilele noastre. După anul 1911 Ulița Veche își schimbă denumirea în actuala Str. Costache Negrii, și era locuită în mare parte de populaţie evreiască, multă si nevoiaşă. Cumpăraseră fostele bolţi armeneşti şi le umpluseră cu ateliere de lemnărie, fierărie, cojocărie, cizmărie şi croitorie, unele dinspre Târgu Cucului fiind slujite de bătrânii croitorii sau peticari. 

Târgul fiind plin de sărăcime şi lipsind locurile de muncă aducătoare de venituri, dughenile „cu haine vechi” dinspre Târgu Cucului, ca şi acelea „second hand” din zilele noastre, erau salvarea multor truditori şi aveau mare dever. Culese din ogrăzile celor bogaţi ori ale celor plecaţi în împărăţia cerului înveliţi doar într-un giulgiu, după canoanele religiei mozaice, sau cumpărate de telalii care cutreierau târgul strigând „Haine vechi!!”, spălate, cusute, ţârâite de bătrâne cu două rânduri de ochelari pe nas, alteori „întoarse”, călcate, parfumate şi puse pe umeraşe, vechiturile păreau ca noi. Fapt pentru care mulţi târgoveţi, împunşi de nevoi, se îmbrăcau toamna, cu bani puţini, în strada Costache Negri, iar primăvara, până începeau lucrul, ca sa aibă de pâine, se dezbrăcau tot acolo, vânzând mai întâi paltonul şi apoi „jăchetul”, jiletca, căciula pentru câţiva leuţi. Nu mai vorbim de studenţii săraci – mai ales de la ţară. Îmbrăcămintea fiind pe vremuri scumpă, motiv pentru care se „întorcea”, când aveau vreo festivitate deosebită, studenţii intrau în asemenea prăvălii, lăsau hainele rărite la coate şi subţiate la genunchi, dădeau diferenţa cuvenită şi plecau înnoiţi. Costumul părăsit, curăţat, reparat, bazonat sau întors, devenea şi el „nou”, aşteptând, pe un umeraş, alt client. Dacă nu aveau bani pentru schimb, vizitau măcar o curăţătorie „rapidă” din preajmă, lepădau „ţoalele” şi vârâţi într-o prostire (cearşaf) răsfoiau nişte reviste până ce meşterul le curăţa la aburi, le usca iute într-o etuvă, după care, împreună cu nevasta, cusătoreasă pricepută, le întrema, eventual le bazona. De aceea croitorii din strada Costache Negri, foşti croitori celebri pe străzile centrale, în tinereţe, erau socotiţi „artişti ai acului”, putând da alură de „costum” cine ştie cărei vechituri peticite.

Pe strada Costache Negri existau şi câteva cafenele nevoiaşe, în care iarna, pe viscol, cei „bogaţi” se lăfăiau sorbind, tacticoşi, un ceai sau o cafea citind jurnalele înrămate pe mese, iar cei cu buzunarele goale se încălzeau pe o bancă, într-un colţ, mulţumind stăpânului că-i primeşte şi uneori le dă şi câte o căniţă cu apă fierbinte, numită uncrop, băutura multor târgoveţi de pe vremuri.

Pe la mijlocul străzii, dincolo de mănăstirea Bărboi, în lanţul de clădiri joase funcţionau câteva „magazine” cu mobilă „nouă şi veche”, de fapt străveche dar „înnoită”, de unde tinerii familişti rostuiau cu câţiva zeci de lei vreun şifonier năpădit de carii, vreo dormeză cu telurile reşapate sau o cornişă pentru perdele, pe care negustorul o meşterea în câteva minute, fericit că vindea ceva făcut de mâna lui.

Pe la mijlocul uliţei, la numărul 41, în dosul unor bolţi cu arcada prăbuşită, se ascundeau, uitate, în anii războiului, zidirile hărtănite ale fostului „Han Misir”, ce purta amintirea străvechiului „Kervan Serai”, locul de popas al caravanelor venite la „Vama Broştenilor”, ruptă din aceea de la Sfântul Lazăr şi aşezată pentru o vreme în preajma Mănăstirii Sfântului Sava (1820). Avea ograda cuprinzătoare cam vizavi de Uliţa Armenească (Strada Armeană), pe unde coboară acum toboganul maşinilor în piaţa subterană şi este uşa Halei centrale.

Stăpânit cândva de căminarul Botez, prin iunie 1841, îl cumpărau fraţii Gheorghe şi Ion Misir, negustori botoşăneni (C. Botez şi A. Pascu, „Prin hanurile Iaşilor”), care îl modernizau şi-l transformau în locantă de categoria I, înzestrându-l cu crivaturi din fier şi punând pe foc vechile paturi din lemn cu mindire – puierniţe de ploşniţe ce mâncau de vii clienţii ospeţiilor de odinioară, transformându-le nopţile în priveghi.

Aşezarea în spatele vechii hale îi aducea sumedenie de clienţi din rândul boiernaşilor provinciali, strânşi la pungă şi mânaţi de treburi la capitală. Ca ospeţia să nu-i coste nimic şi să le şi mai şi rămână parale pentru cumpărături şi o pălărie nevestei, aduceau în trăsură curcani, afumături, brânzeturi, miere, dulceţuri, ceară, ţelină, bunătăţi ce se cumpărau pe dată de negustorii străzii cu întrebarea, incitantă, pe buze: „Aveţi ceva de vânzare?”

La hanuri, pe vremuri, se făceau schimburi băneşti iar negustorii veniţi din alte părţi deschideau expoziţii cu mărfuri ale caravanelor orientale. Fiind departe de ochii zapciilor stăpânirii, luxoasa locantă era şi sediul de întâlnire discretă al tinerilor „bonjurişti” ce doreau primenirea rânduielilor ţării în primăvara anului 1848, nemulţumiţi de cârmuirea avară a domnitorului Mihalache Sturza.

Trecut prin august 1863 de Gh. Misir nepotului Gavril (Gabriel) Ivan Misir, cu vreo 2050 de galbeni, doritor de înnoire, acesta cerea Primăriei dezlegare să repare „şirul de odăi aflătoriu în ograda hanului ce am aice in despărţirea a 4-a precum şi a cârpi acoperişul lor”. Cu toate că „arătatele odăi” erau pe temelii de piatră şi cu pereţii din cărămidă, arhitectul oraşului, C. Kugler, nu învoia repararea acoperişului cu şindrilă „nedemnă de centrul târgului”. („Eforia oraşului Iaşi”)

Trecut în alte mâini, prin 1897 se numea „Otelul Stihi”, după numele noului stăpân G. C. Stihi, care cerea şi el autorizaţie să întremeze acareturile pârjolite de un incendiu, şi-l vindea altui fericit, prin 1906, cu titlul pompos: „Hotelul Stihi”.

Anii ’80

Articol de Țugui Florin cu preluari din Ion Mitican

Foto: Țugui Florin(Arhivă personală).