Teiul lui Eminescu: povestea unei renașteri

Teiul lui Eminescu: povestea unei renașteri.

“Veronica Micle a spintecat droaia de copii, fără să privească la florile ei. Pe bancă de sub tei, nimeni. Pe băncile din aleile dosite, nimeni. Pretutindeni, nimeni.”

Și astăzi ecoul pașilor ei pare că se aude în amurg, pierzându-se apoi printre crengile teiului, sub care Eminul cel iubit o aștepta, parcă din întâmplare, pentru acea oră a lor și numai a lor, după cum evocă, atât de simplu și emoționant, Cezar Petrescu în “Romanul lui Eminescu”.

De ce am început cu acest fragment? Pentru că zilele acestea, o știre apărută în presă mi-a readus în minte o poveste adevărată pe care merită să o reiau astăzi. E vorba de Teiul lui Eminescu din Grădina Copou care împlinește 460 de ani. Cred că ar fi nedrept să nu spun că este unul dintre puținii copaci din județ care se află în categoria arborilor seculari, monument și memoriali.

Am scris povestea renașterii Teiului lui Eminescu în urmă cu vreo 13 ani pentru un ziar la care lucram atunci (later edit: Flacara Iasului, 2002). Ca să nu rămană doar pe hârtie, am postat povestea și pe un blog personal. Mai degrabă pot spune că am îngropat-o acolo ca să nu se piardă de tot. O reiau aici, chiar dacă o parte dintre prieteni au citit-o deja, pentru că merită să fie cunoscută.

Aflu acum din presă, în aceste zile, că Teiul lui Eminescu este lovit de o boală căreia i s-a spus, așa pe înțelesul tuturor, ”cancerul teiului”.  E vorba de o ciupercă.

E nedrept ca acest Patriarh al Grădinii Copou să fie doborât de o ciupercă după ce a rezistat în fața furiei oamenilor și a naturii.

Povestea despre Teiul lui Eminescu pare în general simplă și cunoscută de aproape toată lumea. Ceea ce nu se cunoaște este povestea reînvierii acestui tei, care la un moment dat a fost cât pe ce să moară, dar printr-o minune care nu poate fi decât Dumnezeiască, copacul a ales, cu inteligență, viața.

Copacul cel imens, teiul cel rotat, Teiul lui Eminescu, aproape ultimul urmaș al Codrului de la Copou, prin frumusețea lui sfidează cu înțelepciune axul central al Grădinii publice amenajate pe la 1833.

Era prin 2002 când am aflat de această poveste de la prietenul și jurnalistul Constantin Andrei (RIP Costică), absolvent de Biologie. Căutam subiecte pentru reportaje.

Așa am ajuns să-l cunosc pe profesorul Mandache Leucov. Mai întâi i-am spus la telefon ce mă interesează și am stabilit o întâlnire cu el. Evident, sub coroana acestui copac memorial, Teiul lui Eminescu. Unde în altă parte am fi putut vorbi despre acest simbol, fără de care Iașul ar pierde mult din blazonul de Cetate a Culturii.

Aflam atunci că acest copac, un adevărat Patriarh al Copoului, a avut un destin de basm. Pentru că în basme deși există zmei și lighioane, se petrec lucruri incredibile și finalul e fericit.

După cum îmi povestea profesorul Leucov, copacul este probabil ultimul urmaș al Codrului de la Copou și putea să cadă sub bărditele celor care au amenjat Parcul  la începutul secolului 19. ”Probabil că era așa de frumos încă din 1833, încât l-au lăsat deși nu se încadrează pe axa principală. S-a făcut apoi ca Eminescu să petreacă multe ore la umbra să, iar cei care îl admirau pe Luceafărul poeziei românești să-l numească Teiul lui Eminescu.  Apoi, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, în parc a existat un lagăr pentru soldații români. Nu de puține ori mulți s-au apropiat cu securile de el pentru a face rost de lemn de foc, dar s-au găsit și oameni care l-au apărat de furia celor care aveau nevoie de căldură”, îmi povestea, în toamna lui 2002, profesorul Mandache Leucov.

Sunt amintiri, mărturii inedite, ale unui om care a trăit acele vremuri. Cred că era student al Facultății de Agricultură din cadrul Universității Agronomice. Un tânăr de 22 de ani:  “Era pe 4 august 1950, când s-a declanșat o furtună cu ploi și grindină, nemaiîntâlnită până atunci. în Iași toată vegetația a fost distrusă, iar casele arătau ca după un bombardament. Un puhoi de ape a măturat totul în cale. De pe dealul Copoului, valul a luat un car cu boi și l-a izbit de Râpa Galbenă, făcându-l praf. Atunci, vântul puternic a rupt una din crengile principale, de pe partea nordică, sfârtecând până jos trunchiul teiului. Eu am venit în Iași a doua zi și pot să vă spun că distrugerile depășeau orice inchipuire” .

Peste 3 ani, în 1953, municipalitatea împreună cu specialiștii de la Grădina Botanică, a luat decizia de a face ceea ce era necesar pentru ca unul din simbolurile Iașului să nu moară.

“Pentru aceasta au curățat trunchiul de putregai și l-au dezinfectat cu soluție de formalină, au montat niște console de sprijin, ramurile au fost legate între ele pentru a se preveni dezmembrarea, în scorbura formată s-a turnat o plombă din ciment slab iar trunchiul a fost încorsetat cu două cercuri din metal.

Timp de vreo 30 de ani totul a părut în regulă, dar prin 1985 s-a observat că unele ramuri din Teiul lui Eminescu dădeau semne de moarte, frunzele se îngălbeneau cu mult înainte de venirea toamnei și se părea că sfârșitul este aproape. Nimeni nu avea curajul să întreprindă ceva, deoarece toți se temeau, iar dacă Teiul lui Eminescu ar fi murit atunci ar fi fost acuzați chiar cei care ar fi vrut să facă un bine.” îmi povestește domnul profesor Leucov.

La Teiul lui Eminescu, totuși există iubire…

Povestea minunii începe abia acuma….

“Prin 1990 am avut curajul să încercăm salvarea teiului. S-au scos centurile de siguranță care îl strangulau, a fost spartă cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme, și minunea minunilor ni s-a deschis în fața ochilor. Trunchiul copacului, așa cum îl vedeți, era gol ca un butoi. O carapace moartă. În schimb, de sus, din crengi, pe lângă plomba de ciment, coborau rădăcini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguță introdusă în sol să dea rădăcini adventive. Dar așa ceva n-a văzut nimeni, niciodată.

De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Nici măcar în literatura de specialitate nu se găsește un asemenea exemplu. Eu am să las în scris că atunci când acest arbore va muri definitiv, să i se facă o cupolă de sticlă pentru a rămâne o mărturie peste veacuri. După cum arată acum cred ca mai trăiește cel puțin 50 de ani.” își amintește profesor Mandache Leucov.

Mandache Leucov: ” De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Nici măcar în literatura de specialitate nu se găsește un asemenea exemplu.”

Se poate spune, fără nici un fel de exagerare, că Teiul lui Eminescu, martorul unei iubiri nepământene, a gândurilor nespuse, a lacrimilor care i-au udat rădăcinile, conștient parcă de faptul că este un simbol fără de care Iașul ar fi mult mai sărac, a ales viața cu orice preț. Acest lemn, cu două rădăcini trecând printr-un trunchi scobit de parcă înăuntru ar sta îmbrățișați pentru eternitate Eminescu și Veronica, a dovedit că are inteligența necesară pentru a nu muri. Dragostea a învins chiar și în lumea tăcută a arborilor.

***

Soarele s-a ascuns demult după dealul Copoului și mă îndrept încet spre poarta Grădinii când îmi pare că văd în fața ochilor un alt fragment din romanul lui Cezar Petrescu, atunci când descrie o scenă cu Eminescu pășind îngândurat pentru că nu se întâlnise cu iubita lui Veronica: “Un om în strai de șiac aspru, cu obrazul aspru de ghimpii nebărbieriți din cealaltă săptămână, merge pe strada pustie în noapte, iar strada e atât de deșartă și noaptea atât de sonoră, noaptea de Iași, încât pașii omului sună să se audă până la capătul lumii, ecou îndepărtat.”

20 septembrie 2015

Zâmbesc amar când văd că ziariștii actuali au descoperit povestea despre Teiul lui Eminescu, acum câțiva ani, scrisă pe scurt pe Wikipedia, de unde au preluat și o trăsnaie: ”rădăcini aditive”… Asta inseamnă să te documentezi doar pe net și să scrii din birou… Nu există ”rădăcini aditive”  ci ”adventive” .

Potrivit DEX: Rădăcină adventivă = rădăcină care se dezvoltă pe diferite părți ale plantei.

Nu știu cine a scris trăsnaia pe Wikipedia, dar știu cine a preluat-o în presa locală.

LATER EDIT – 19 septembrie 2016

Ieri, un editor responsabil  de la Wikipedia a lăsat un comentariu pe care îl puteți citi mai jos. Trebuie să apreciez și să remarc  faptul că eroarea cu ”rădăcinile aditive” a fost corectată. 

De asemenea, din această lună, textul apare în lista de Referințe pe paginile Wikipedia dedicate Teiului lui Eminescu și Parcului Copou. 

*****

Despre profesorul Leucov puteți afla foarte multe lucruri din mediul on-line, dar o discuție cu domnia sa este mult mai interesantă. O să aflați cum de vreo două ori a salvat teii din Iași de drujbele comuniștilor. Băieții cu carnete roșii de partid au înțeles argumentele sale și au fost mult mai deschiși la sugestii decât democrații din ziua de astăzi. Social-democrații care conduc Iașul de vreo 15 ani s-au dovedit mai criminali decât activiștii de dinainte de 89.

Poate că e o răutate ce am scris, dar mi-i greu să mă  abțin.

PS: Cred că nu-i o întâmplare că am scris și rescris această poveste… Tocmai citesc în aceste zile cartea ”Despre omul din scrisori: Mihai Eminescu”, de Dan C. Mihăilescu,  apărută la Humanitas în 2009. Un volum despre corespondența lui Eminescu, despre stilul epistolar al poetului, cu referire în special la scrisorile inedite publicate la Polirom în 2000, ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias.

Sursă:  Revistatimpul.ro